Decizia nr. 248 din 23 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 552/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.927/90/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 16 decembrie 2024, în Dosarul nr. 1.927/90/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă o pensie de serviciu stabilită în baza Legii nr. 217/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, revizuită prin decizie a casei teritoriale de pensii în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012, şi a Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare (în sensul reducerii la cuantumul unei pensii de asigurări sociale din sistemul public), decizia de revizuire fiind ulterior anulată prin hotărâre judecătorească, trebuie considerată o pensie de care reclamantul beneficiază în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în sensul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi este exceptată de la actualizarea cuantumului, potrivit art. 51 alin. (10) din aceeaşi lege. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 94/1992): ” Art. 51. – (…) (10) Pensiile de serviciu stabilite în condiţiile prezentei legi se actualizează, din oficiu, în fiecare an, cu rata medie anuală a inflaţiei, indicator definitiv, cunoscut la data de 1 ianuarie a fiecărui an în care se face actualizarea şi comunicat de Institutul Naţional de Statistică. Dacă în urma actualizării rezultă o pensie mai mică, se păstrează pensia aflată în plată. (…) (17) Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor care beneficiază de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, al hotărârilor judecătoreşti definitive. (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 9 iulie 2024, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta casa teritorială de pensii, solicitând revizuirea drepturilor de pensie ce i se cuvin, începând cu 1 ianuarie 2024, în sensul obligării pârâtei la stabilirea în mod corect şi legal a acestora, precum şi la restituirea diferenţelor reţinute nelegal, sume ce urmează a fi actualizate potrivit indicelui de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică, la care urmează a fi adăugată dobânda legală, calculată de la data scadenţei fiecăreia dintre sume până la data plăţii efective.

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că este beneficiarul unei pensii de serviciu acordate în baza Legii nr. 217/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Legea nr. 217/2008), conform Deciziei nr. x/12.03.2010, pensie ce se impune a fi revizuită, dat fiind faptul că nu a beneficiat de majorarea de 13,8% la care are dreptul conform prevederilor art. 84 alin. (6) şi art. 104 din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii (Legea nr. 360/2023), având în vedere şi prevederile art. 51 alin. (16) din Legea nr. 94/1992, cu referire la completarea legislaţiei pensiilor de serviciu cu legislaţia pensiilor din sistemul public.

Pârâta casa teritorială de pensii nu a formulat întâmpinare. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât procesul în cadrul căruia a fost formulată se circumscrie domeniului de aplicare al acestui act normativ, iar de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluţionarea pe fond a litigiului.

În acest sens, tribunalul a reţinut că a fost învestit cu soluţionarea, în primă instanţă, a unei cauze ce are ca obiect stabilirea drepturilor de pensie ale reclamantului, care, anterior pensionării, a fost angajat în cadrul unei instituţii publice (Curtea de Conturi), iar în prezent beneficiază de o pensie de serviciu plătită în parte de la bugetul de stat.

Reclamantul a solicitat indexarea pensiei sale de serviciu cu 13,8%, pretinzând că acest drept ar rezulta din dispoziţiile art. 84 alin. (6) din Legea nr. 360/2023, coroborate cu art. 104 din aceeaşi lege şi art. 51 alin. (16) din Legea nr. 94/1992, dar pârâta a refuzat să dea curs acestei solicitări, apreciind că reclamantul ar fi beneficiarul unei pensii stabilite prin hotărâre judecătorească, ce este exceptată de la actualizare, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992.

Instanţa de sesizare a constatat că pensia de serviciu a reclamantului a fost stabilită iniţial prin Decizia nr. x/12.03.2010 emisă de casa teritorială de pensii, în aplicarea Legii nr. 217/2008, prin care a fost reglementat dreptul persoanelor care au îndeplinit funcţia de controlor financiar sau auditor public extern pe o durată de cel puţin 14 ani în cadrul Curţii de Conturi de a beneficia, la data pensionării, de pensii de serviciu, în condiţiile prevăzute de lege pentru funcţionarul public parlamentar.

Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare (Legea nr. 119/2010), şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011), prin care s-a stabilit că unele categorii de pensii de serviciu (inclusiv ale personalului Curţii de Conturi) urmau să devină pensii pentru limită de vârstă şi să fie recalculate prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000), pensia reclamantului a fost revizuită prin Decizia nr. xx/29.07.2011, fiind diminuat cuantumul acesteia.

Reclamantul a contestat decizia de revizuire, iar prin Sentinţa civilă nr. 1.309 din 21 noiembrie 2011 a Tribunalului Vâlcea, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, a fost anulată Decizia nr. xx/29.07.2011, pentru motivul esenţial că diminuarea pensiei reclamantului încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin Legea nr. 7/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (Legea nr. 7/2016) a fost modificat art. 51 din Legea nr. 94/1992, fiind reintrodusă pensia de serviciu a auditorilor publici externi din cadrul Curţii de Conturi, la alin. (10) al art. 51 fiind reglementată şi modalitatea de actualizare a cuantumului pensiei de serviciu. La alin. (17) al aceluiaşi articol s-a menţionat însă că „Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor care beneficiază de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, al hotărârilor judecătoreşti definitive”.

Interpretând această din urmă dispoziţie normativă, pârâta consideră că art. 51 din Legea nr. 94/1992, inclusiv alin. (10), care reglementează actualizarea pensiei de serviciu, nu este aplicabil pensiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, cum este cazul pensiei reclamantului, astfel că o asemenea pensie nu este supusă niciunui proces de actualizare.

În raport cu datele speţei, instanţa de trimitere a reţinut existenţa unei probleme de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cererii reclamantului, fiind necesar a se stabili dacă o pensie precum cea a reclamantului, acordată iniţial în baza Legii nr. 217/2008, transformată apoi în pensie pentru limită de vârstă din sistemul public în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 şi a Legii nr. 119/2010, iar ulterior „restabilită” în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, constituie o pensie de care reclamantul beneficiază în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în sensul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, şi dacă, pentru acest motiv, este exceptată de la actualizarea cuantumului, potrivit art. 51 alin. (10) din aceeaşi lege.

Totodată, s-a apreciat că este întrunită şi cea din urmă condiţie de admisibilitate a sesizării, nefiind identificate vreun recurs în interesul legii în curs de soluţionare ori vreo statuare anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept în discuţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamantul a fost de acord cu sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, susţinând că pensia sa trebuie actualizată în raport cu prevederile generale referitoare la majorarea pensiilor din sistemul public în anul 2024, cuprinse în art. 84 alin. (6) din Legea nr. 360/2023, care ar fi aplicabile şi pensiilor de serviciu în baza art. 104 din aceeaşi lege şi a art. 51 alin. (16) din Legea nr. 94/1992.

Pârâta a considerat că pensia de serviciu a reclamantului nu poate fi actualizată, deoarece reclamantul este beneficiarul acesteia în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, iar astfel de pensii sunt exceptate de la actualizare, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că, atunci când s-a referit, în cadrul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, la persoanele „care beneficiază de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile”, legiuitorul a avut în vedere situaţii precum cea a reclamantului, a cărui pensie de serviciu a fost restabilită prin hotărâre judecătorească după ce fusese transformată în pensie obişnuită de asigurări sociale, în baza Legii nr. 119/2010. Nu se înţelege, altfel, la ce categorii de pensii s-ar putea referi, câtă vreme stabilirea pensiilor nu intră, în principiu, în competenţa instanţelor judecătoreşti, care au doar atribuţia de a cenzura actele emise de casele teritoriale de pensii în aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează dreptul la pensie. În speţă, pensia de serviciu a reclamantului a fost restabilită prin aplicarea directă de către instanţă a unor prevederi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În schimb, instanţa de sesizare a apreciat că interpretarea pârâtei, în sensul că din dispoziţiile art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 ar rezulta o interdicţie de actualizare a pensiilor de natura celei pe care o are reclamantul, este eronată. Urmărind contextul legislativ de la momentul adoptării Legii nr. 7/2016, instanţa a reţinut că intenţia legiuitorului, reliefată şi de expunerea de motive a iniţiatorilor legii, a fost aceea de a reintroduce pensiile de serviciu pentru auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi, stabilind condiţiile de acordare şi modul de calcul pentru pensiile acestei categorii de personal.

Raţiunea pentru care s-a prevăzut că dispoziţiile nouintroduse nu se aplică persoanelor care beneficiau de pensie de serviciu în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile apare mai degrabă a fi fost aceea de a evita suprapuneri de reglementare, câtă vreme pensiile stabilite în baza Legii nr. 217/2008 (şi care „supravieţuiseră” Legii nr. 119/2010 ca urmare a unor hotărâri judecătoreşti) fuseseră calculate potrivit unor criterii diferite [„în condiţiile prevăzute de lege pentru funcţionarul public parlamentar”, conform art. 111 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, introdus prin Legea nr. 217/2008], pe când noile pensii stabilite prin Legea nr. 7/2016 urmau a fi calculate în cuantum de 80% din media veniturilor brute lunare realizate, cu caracter permanent, în ultimele 12 luni de activitate, excluzând din baza de calcul anumite sporuri.

Aşadar, pensiile stabilite în baza legislaţiei anterioare şi menţinute prin hotărâri judecătoreşti urmau a fi plătite în acelaşi cuantum, iar pensiile acordate în baza legii noi urmau a fi calculate potrivit noilor prevederi normative. Nu rezultă însă o intenţie a legiuitorului de a „îngheţa” definitiv cuantumul pensiilor în discuţie, excluzându-le de la orice actualizare ulterioară, fiind evident că, în caz contrar, devalorizarea inerentă a monedei naţionale ar fi condus, la un moment dat, la anularea beneficiului pensiei de serviciu. Dimpotrivă, intenţia legiuitorului pare să fi fost aceea de a păstra şi vechile pensii de serviciu, finalitate care nu poate fi realizată decât dacă şi cuantumul acestora urmează a fi actualizat pentru a le proteja de devalorizarea monedei. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedurile de unificare a practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 32 din 14 mai 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 10 iulie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind „modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, introdus prin Legea nr. 7/2016, respectiv dacă sintagma «pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive» are în vedere şi acea pensie stabilită prin decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, cu privire la care s-a emis ulterior decizie de recalculare (în temeiul Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare) şi apoi de revizuire [în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art. 1 lit. c)-h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, aprobată prin Legea nr. 109/2012], iar aceste decizii au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, fiind în acest fel menţinută decizia iniţială de pensie emisă în baza Legii nr. 217/2008”. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 145 din 16 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 17 mai 2022, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. II alin. (6) din Legea nr. 130/2015 pentru completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice sunt neconstituţionale, prezentând relevanţă considerentele de la paragraful 33 al acestei decizii, cu referire la înţelesul sintagmei „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare al acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, care prevede că ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: ” Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: ” Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect recalcularea drepturilor de pensie ale reclamantului care, anterior pensionării, a fost angajat în cadrul unei instituţii publice (Curtea de Conturi), iar în prezent beneficiază de o pensie de serviciu plătită, în parte, de la bugetul de stat, cauza fiind în curs de soluţionare, în primă instanţă, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia conflictelor de muncă şi asigurărilor sociale din cadrul Secţiei I civile a Tribunalului Vâlcea, în conformitate cu dispoziţiile art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă raportat la art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, litigiul cu care instanţa de trimitere a fost învestită face parte din categoria proceselor la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, circumscriindu-se deci domeniului de aplicare al acestui act normativ, şi este în curs de judecată, în primă instanţă, primele două condiţii de admisibilitate a sesizării de faţă fiind îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că, în concret, aceasta instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

În raport cu obiectul pretenţiilor deduse judecăţii şi, în special, cu motivul pentru care pârâta consideră că acestea nu pot fi primite, este îndeplinită condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între aceasta şi rezolvarea litigiului rezultând din împrejurarea că, în soluţionarea cererii cu care a fost învestită, instanţa de trimitere trebuie să stabilească dacă o pensie precum cea a reclamantului, acordată iniţial în baza Legii nr. 217/2008, transformată apoi în pensie pentru limită de vârstă din sistemul public, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 şi a Legii nr. 119/2010, iar ulterior „restabilită” în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, constituie o pensie de serviciu stabilită în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în sensul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, fiind, astfel, exceptată de la actualizarea cuantumului, prevăzută de art. 51 alin. (10) din aceeaşi lege.

Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, în care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei „chestiuni de drept”, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Cu alte cuvinte chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

În legătură cu acest aspect se reţine că, atât timp cât art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma „chestiune de drept”, identic reglementării din cuprinsul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi nu instituie nicio derogare de la dreptul comun, se impune aplicarea în mod analog a jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare a hotărârii prealabile reglementat de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia semnificaţia acestei noţiuni a fost în mod clar conturată. De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire să justifice declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care prezintă dificultate şi implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În cauza de faţă, din verificarea încheierii de sesizare rezultă că instanţa învestită cu soluţionarea procesului nu a abordat sub niciun aspect condiţia dificultăţii chestiunii de drept, lipsind orice argumentare cu privire la caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 sau alte elemente care să conducă la concluzia că textul de lege vizat ar fi susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a justifica interpretarea de principiu a acestora, cerută instanţei supreme, completul de judecată considerând că simpla existenţă a unei probleme de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cererii reclamantului este suficientă pentru a determina declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Această interpretare este greşită, întrucât, aşa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile fiind posibilă doar atunci când în mod real o problemă de drept, determinantă pentru soluţionarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind suficient de clară, prin raportare la dispoziţiile legale din care derivă sau în care este cuprinsă, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a sensului său şi având, din acest motiv, vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

Analiza de conţinut a întrebării prealabile relevă faptul că instanţa de trimitere nu solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interpretarea, in abstracto, a unor texte legale considerate îndoielnice, lacunare sau neclare, ci, în realitate, urmăreşte să obţină un răspuns concret în raport cu situaţia particulară a reclamantului din speţa dedusă judecăţii, în sensul identificării modului în care poate fi valorificată norma de drept aplicabilă, tinzând către soluţionarea pe fond a litigiului.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat însă, în mod constant că, în cadrul procedurii hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor judecătoreşti, de interpretare şi aplicare a legii în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori a dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025). Dezideratul aplicării uniforme şi previzibile a legii există în toate cauzele, însă, pentru sesizarea instanţei supreme, este necesar ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de rezolvarea unei chestiuni de drept cu caracter de principiu şi care prezintă dificultate suficientă pentru a reclama intervenţia instanţei supreme.

Or, câtă vreme, în cazul prezentei sesizări, nu a fost argumentată şi nici nu a fost indicată în concret nicio problemă de interpretare a dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, nu se poate reţine că este îndeplinită condiţia dificultăţii chestiunii de drept.

Este atribuţia exclusivă a instanţei de judecată să deceleze dacă o pensie stabilită în aplicarea Legii nr. 217/2008, cum este cea a reclamantului din procesul în care a fost formulată sesizarea, revizuită în temeiul Legii nr. 119/2010 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, dar menţinută, ulterior, ca urmare a anulării deciziei de revizuire prin hotărâre judecătorească definitivă, poate fi subsumată noţiunii de „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive”, folosită în cuprinsul dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, şi dacă, astfel, este exceptată de la actualizarea prevăzută de alin. (10) al aceluiaşi articol, rezolvarea acestei probleme de drept presupunând, în esenţă, realizarea unui raţionament judiciar simplu, relaţionarea textelor de lege în discuţie şi interpretarea logico-sistematică a acestora, ceea ce reprezintă chestiuni obişnuite cu care se confruntă în mod permanent instanţele judecătoreşti şi care, raportat la elementele concrete ale cauzei de faţă, nu prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.

Împrejurarea că părţile din proces au opinii divergente cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor legale supuse interpretării nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice şi nu justifică, doar prin ea însăşi, declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

În aceste circumstanţe, chestiunea de drept care face obiectul sesizării nu îndeplineşte cerinţa esenţială de a fi o veritabilă problemă de drept, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare, intervenţia instanţei supreme, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, nefiind necesară.

De altfel, problema modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 a mai făcut obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cadrul Deciziei nr. 32 din 14 mai 2018, prin care, respingând ca inadmisibilă sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, instanţa supremă a reţinut aceeaşi concluzie, anume că problema de drept invocată nu prezintă un grad de dificultate ridicat de natură să justifice o dezlegare de principiu.

În concret, prin decizia precizată, având de lămurit conţinutul sintagmei „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive” folosite în cuprinsul textului art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, în sensul de a se stabili dacă aceasta se referă şi la pensia de serviciu stabilită în baza Legii nr. 217/2008, cu privire la care s-a emis, ulterior, decizie de revizuire, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011 şi a Legii nr. 119/2010, decizie ce a fost anulată prin hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă, fiind menţinută, în acest fel, decizia iniţială de pensie emisă în baza Legii nr. 217/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că nu au fost identificate texte de lege lacunare ori controversate care să necesite o interpretare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie (paragraful 41) şi nici existenţa unei chestiuni de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă (paragraful 43).

Pe de altă parte, în paragrafele 46 şi 48 ale aceleiaşi decizii, s-a arătat că, solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lămurească sensul sintagmei „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive” din conţinutul art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, „46. (…) instanţa de trimitere tinde să obţină o rezolvare a însăşi problemei de fond asupra căreia ar trebui să se pronunţe în apel”, or „48. ( ) instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată”.

Totodată, s-a reţinut că practica judiciară este unitară sub aspectul modului de dezlegare a problemei de drept care face obiectul sesizării, conturându-se (încă de la acel moment) opinia potrivit căreia pensia de serviciu stabilită printr-o decizie a casei teritoriale de pensii în baza Legii nr. 217/2008, pentru care s-au emis ulterior decizie de revizuire şi decizie de recalculare, anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, nu intră în categoria pensiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, deoarece prin respectivele hotărâri s-a menţinut în plată decizia iniţială de stabilire a pensiei de serviciu şi au fost anulate deciziile de recalculare şi, respectiv, de revizuire (paragraful 44). Ca urmare, având în vedere că la nivelul instanţelor care au avut de soluţionat astfel de litigii soluţiile pronunţate în practică au fost unitare, s-a concluzionat în sensul că problema de drept şi-a clarificat deja înţelesul în practica judiciară (paragraful 52).

Or, câtă vreme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit deja, în cadrul analizei circumscrise mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, că dispoziţiile art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992 nu au caracter neclar sau controversat şi, prin urmare, nici potenţial de a genera probleme de interpretare, pentru a face necesară intervenţia instanţei supreme în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept, oferind, în hotărârea prealabilă pronunţată, repere concrete de interpretare a acestora, se reţine că statuările din cuprinsul Deciziei nr. 32 din 14 mai 2018 îşi menţin actualitatea, cu atât mai mult cu cât, în cadrul sesizării de faţă, ce vizează, în esenţă, aceeaşi chestiune de drept, nu au fost relevate aspecte noi, de natură a demonstra că, pe parcursul anilor ce au urmat pronunţării acestei hotărâri prealabile ori măcar de la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-ar fi conturat şi alte tendinţe jurisprudenţiale ori puncte de vedere care să reflecte o altă modalitate de interpretare a normei de drept în discuţie.

Deşi nu conţine o dezlegare propriu-zisă a chestiunii de drept, obligatorie în sensul art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 32 din 14 mai 2018 constituie un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a dispoziţiilor art. 51 alin. (10) şi (17) din Legea nr. 94/1992, câtă vreme din considerentele sale rezultă în mod explicit modul în care trebuie interpretată sintagma „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive”, folosită în cuprinsul textului art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, în sensul că, în conţinutul acesteia nu intră şi pensia de serviciu stabilită printr-o decizie a casei teritoriale de pensii, în baza Legii nr. 217/2008, pentru care s-au emis ulterior decizie de revizuire şi decizie de recalculare, anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, deoarece prin respectivele hotărâri s-a menţinut în plată decizia iniţială de stabilire a pensiei de serviciu, ca urmare a anulării deciziilor de recalculare şi, respectiv, de revizuire.

Argumente similare au fost reţinute şi de Curtea Constituţională în mecanismul de verificare a constituţionalităţii art. II alin. (6) din Legea nr. 130/2015 pentru completarea Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice (Legea nr. 130/2015), relevante, în acest sens, fiind considerentele din paragraful 33 al Deciziei nr. 145 din 16 martie 2022, în care se menţionează că „prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti, instanţa nu face decât să analizeze legalitatea şi temeinicia deciziei de pensie emise anterior de către casa de pensii, fără a se transforma în emitentul acestei decizii şi fără a aplica alte dispoziţii legale decât cele care stau la baza deciziilor emise de casele de pensii. Prin urmare, existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive, prin care s-a menţinut în plată pensia de serviciu stabilită iniţial nu poate justifica ulterior aplicarea unui tratament diferenţiat titularului dreptului de pensie din perspectiva dreptului la recalculare sau actualizare”.

Chiar dacă a avut în vedere un text legal diferit de cel supus analizei în prezenta cauză şi se referă la altă categorie de personal plătit din fonduri publice, raţionamentul expus în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 145 din 16 martie 2022, în privinţa modului în care trebuie interpretată sintagma „pensie de serviciu stabilită în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau, după caz, definitive” din cuprinsul art. II alin. (6) din Legea nr. 130/2015, poate fi avut în vedere şi în privinţa pensiei de serviciu a personalului care a activat în cadrul Curţii de Conturi, la care se referă art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992, dat fiind conţinutul similar al celor două norme juridice.

Era în căderea instanţei de trimitere sarcina de a verifica jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei concrete cu care a fost învestită, valorificarea şi aplicarea acestora, în contextul litigiului, rămânând atributul exclusiv al completului de judecată.

În contextul celor mai sus expuse, constatând că dispoziţiile legale supuse analizei sunt clare şi univoce şi nu au aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidenţă şi care a fost exprimată în hotărârea prealabilă anterior pronunţată de instanţa supremă, având în vedere şi modalitatea deficitară în care sesizarea de faţă a fost formulată, incompatibilă cu dezlegarea de principiu pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o poate oferi în mecanismul de unificare al hotărârii prealabile,