Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.118/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: „ Dacă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 din anexa nr. I a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv ale cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6 din anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 în corelare cu prevederile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 585/1990, art. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Institutului Medico-Militar, aprobat prin Ordinul M.Ap.N. nr. 102/2009, şi art. 291 din Legea nr. 1/2011, art. 198 din Legea nr. 199/2023, salarizarea personalului cu funcţii de conducere (şef birou) din cadrul Institutului Medico-Militar se stabileşte conform anexei nr. I a Legii-cadru nr. 153/2017 cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 sau conform anexei nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6″.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit şi puncte de vedere ale părţilor.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 19 septembrie 2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 3 octombrie 2024 cu nr. 2.118/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 20 ianuarie 2025. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Anexa nr. I Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ” Capitolul I A. Salarii de bază pentru funcţiile din învăţământ 3. Funcţiile de conducere pentru funcţiile didactice auxiliare nr. crt. 6 Şef birou […] Anexa nr. VIII Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” Capitolul II B. Alte unităţi bugetare de subordonare centrală şi locală, precum şi din compartimentele de contabilitate, financiar, aprovizionare, investiţii I. Salarii de bază pentru funcţii de specialitate a) Funcţii de conducere nr. crt. 6 Şef birou, şef atelier, şef staţie, şef sector, şef oficiu, şef laborator, şef fermă, şef bază experimentală, şef corp control comercial II, secretar general federaţie.

Hotărârea Guvernului nr. 585/1990 privind înfiinţarea Institutului Medico-Militar, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 585/1990 Art. 1. – Pe data prezentei hotărâri se înfiinţează Institutul Medico-Militar, ca instituţie militară de învăţământ superior, subordonată Ministerului Apărării Naţionale, având sediul în municipiul Bucureşti şi o secţie în municipiul Târgu Mureş.

Regulamentul de organizare şi funcţionare al Institutului Medico-Militar din 30 septembrie 2009, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. 102/2009, cu modificările ulterioare, denumit în continuare Regulament Art. 3. – (1) Personalul din Institutul Medico-Militar include comunitatea universitară, personalul din comandament şi personalul auxiliar. (2) Comunitatea universitară reprezintă totalitatea persoanelor care desfăşoară activitate didactică, de cercetare ştiinţifică, precum şi cei care studiază în instituţie.

Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 1/2011 Art. 291. – (1) Personalul din învăţământul superior este format din personal didactic şi personal nedidactic. (2) Personalul didactic este format din personal didactic de predare/cercetare şi personal didactic auxiliar/cercetare din universităţi, biblioteci universitare şi biblioteci centrale universitare. În învăţământul superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională, personalul didactic de predare include şi instructorii militari, instructorii de informaţii, precum şi instructorii de ordine publică. (3) Prin personal didactic şi de cercetare, în sensul prezentei legi, se înţelege personalul care deţine, în mod legal, unul dintre titlurile universitare sau de cercetare prevăzute de prezenta lege, care aparţine unei instituţii de învăţământ superior şi care desfăşoară activităţi didactice şi/sau de cercetare. (4) În raport cu relaţiile de muncă stabilite cu instituţia de învăţământ superior, personalul didactic poate fi: titular sau asociat. În raport cu participarea la procesul didactic şi cu gradul de pregătire profesională, personalul didactic poate fi: personal didactic sau personal didactic auxiliar. (5) Prin personal didactic titular se înţelege personalul didactic care ocupă o funcţie didactică într-o universitate, obţinută prin concurs, pe o perioadă nedeterminată, precum şi personalul didactic menţinut conform prevederilor art. 289 alin. (6), în condiţiile legii. Personal didactic titular este şi personalul didactic care beneficiază de rezervare de post, în condiţiile legii. Cadrele didactice şi de cercetare angajate pe perioadă determinată au statut de cadru didactic şi de cercetare asociat. (6) Calitatea de titular există numai în raport cu o singură instituţie de învăţământ superior sau cu o singură instituţie de cercetare-dezvoltare; când un cadru didactic desfăşoară activităţi didactice sau de cercetare ştiinţifică în mai multe instituţii de învăţământ superior ori de cercetare-dezvoltare, calitatea de titular poate fi numai la una dintre ele, iar în celelalte, calitatea este de cadru didactic sau de cercetător asociat. (7) Funcţiilor de cercetare-dezvoltare din universităţi şi personalului care le ocupă li se aplică prevederile Legii nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare. (8) În cazul desfiinţării unei unităţi de învăţământ superior de stat, personalul astfel disponibilizat beneficiază de salarii compensatorii, conform legislaţiei în vigoare.

Legea învăţământului superior nr. 199/2023, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 199/2023 Art. 198. – (1) Personalul din învăţământul superior este format din personal didactic şi personal administrativ din învăţământ. (2) Personalul didactic este format din personal didactic de predare/cercetare şi personal didactic/de cercetare auxiliar din instituţii de învăţământ superior, biblioteci universitare şi biblioteci centrale universitare. În învăţământul superior militar, de informaţii, de ordine publică şi de securitate naţională, personalul didactic de predare include şi instructorii militari, instructorii de informaţii, precum şi instructorii de ordine publică. (3) Prin personal didactic de predare/cercetare, în sensul prezentei legi, se înţelege personalul care deţine, în mod legal, una dintre funcţiile didactice universitare sau de cercetare prevăzute de prezenta lege, care aparţine unei instituţii de învăţământ superior şi care desfăşoară activităţi didactice şi/sau de cercetare. (4) În raport cu relaţiile de muncă stabilite cu instituţia de învăţământ superior, personalul didactic poate fi: titular sau asociat. În raport cu participarea la procesul didactic şi cu gradul de pregătire profesională, personalul didactic poate fi: personal didactic de predare, personal de cercetare şi personal didactic auxiliar. (5) Funcţiile didactice auxiliare sunt stabilite în anexele legilor de salarizare, cu posibilitatea completării lor prin ordin al ministrului educaţiei şi al ministrului muncii şi solidarităţii sociale, în funcţie de necesităţile instituţiilor de învăţământ superior sau ale bibliotecilor centrale universitare. (6) Personalul de sprijin în vederea desfăşurării procesului educaţional printr-o abordare integrată a nevoilor studentului, profesionişti din alte domenii fundamentale ale dezvoltării tânărului, precum sănătate, consiliere/evaluare/terapie psihologică şi asistenţă socială, este încadrat în sistemul de învăţământ superior cu statut de personal didactic auxiliar. III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă, reclamantul, persoană fizică, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Militară […] – Institutul Medico-Militar, a solicitat obligarea acesteia la stabilirea în mod corect a salariului reclamantului conform anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017, cu respectarea art. 39 alin. (2) din acelaşi act normativ, achitarea tuturor diferenţelor salariale dintre salariul încasat şi salariul pe care trebuie în mod legal să îl încaseze conform anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 de la data încheierii contractului individual de muncă şi până la data încadrării actualizate cu indicele de inflaţie şi plata daunelorinterese moratorii egale cu dobânda legală calculate de la data scadenţei fiecărei sume până la data plăţii efective.

În motivare, reclamantul a susţinut, în esenţă, că datorită naturii juridice a pârâtului de instituţie (militară) de învăţământ superior, activitatea de învăţământ a acesteia este prioritară, impunându-se reevaluarea tuturor funcţiilor didactice auxiliare, de conducere sau execuţie; cum funcţia reclamantului de şef birou reprezintă o funcţie auxiliară de conducere în cadrul învăţământului superior, acesta a apreciat că se impune reîncadrarea în anexa nr. 1 la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 7.436 din 20 decembrie 2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reţinând că stabilirea unui alt salariu de bază şi a sporurilor cuvenite ţin de încadrarea activităţilor prestate de salariaţi în funcţiile din anexele la Legea-cadru nr. 153/2017 şi sunt de esenţa raportului de muncă dintre părţi, astfel că greşita interpretare a legii în acest sens reprezintă eventual un motiv de nelegalitate a actelor care le atestă.

Cum în speţă nu s-a solicitat şi nici nu s-a făcut proba că anterior s-a solicitat şi obţinut anularea actelor administrative de stabilire a drepturilor băneşti ori a actelor adiţionale încheiate între părţi, contestate implicit în prezenta cauză în care se tinde la obţinerea, în paralel cu aceste acte, a altei încadrări şi valori ale drepturilor băneşti decât cele deja stabilite şi plătite reclamantului, s-a constatat că pârâtul a efectuat încadrarea şi plata drepturilor băneşti aferente în baza unor acte valabile.

Prin apelul declarat, reclamantul a solicitat admiterea acestuia şi, pe fond, admiterea acţiunii, având în vedere că funcţia de secretar pe care o deţine în baza contractului individual de muncă şi a actelor adiţionale la acesta este una auxiliar didactică de execuţie, intimatul, prin semnarea celui din 14 iulie 2023, recunoscând implicit statutul apelantului de personal din sistemul de învăţământ, având în vedere că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2023 priveşte salarizarea în sistemul de învăţământ, adică anexa nr. I.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că nu s-a solicitat anularea actelor administrative de stabilire a drepturilor băneşti ori a actelor adiţionale încheiate între părţi, în care se tinde la obţinerea, în paralel cu aceste acte, a altei încadrări şi valori ale drepturilor băneşti decât cele deja stabilite şi plătite apelantului-reclamant, instituţia militară efectuând încadrarea şi plata drepturilor băneşti aferente în baza unor acte valabile.

În cadrul soluţionării apelului, instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme în baza art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi suspendarea judecării cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că, din coroborarea art. 2 alin. (1) cu art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, admisibilitatea prezentei sesizări trebuie analizată inclusiv prin raportare la normele generale în materie, cuprinse în art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă.

Concluzia care se desprinde este aceea că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate fi dispusă atât de un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, cât şi de un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în calea de atac, iar existenţa elementului de noutate al problemei de drept nu mai reprezintă o condiţie de admisibilitate.

Referitor la dificultatea chestiunii de drept, aceasta rezultă din includerea problemei de drept în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi nestatuarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept, fără a se mai impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 reiese cu evidenţă că ceea ce a intenţionat legiuitorul a fost ca instanţa supremă să asigure o interpretare unitară a dispoziţiilor legale supuse interpretării în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie a/al personalului plătit din fonduri publice. Cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, nu este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

Analizând îndeplinirea cumulativă în cauză a condiţiilor impuse de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a constatat că obiectul învestirii instanţei este reprezentat de solicitarea reclamantului de a i se stabili de către pârâtă salarizarea conform anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017, şi nu potrivit anexei nr. VIII la acelaşi act normativ; reclamantul, angajat cu contract individual de muncă la Institutul Medico-Militar, face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, în discuţie fiind încadrarea şi salarizarea acestuia; prin urmare, prezentul litigiu face parte din categoria proceselor la care fac referire dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, respectiv stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Prezenta cauză se află în curs de judecată în calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 96 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, ce judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor 271 alin. (2 2 ) din Codul muncii.

Totodată, soluţionarea apelului depinde de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 din anexa nr. I a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv a cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6 din anexa nr. VIII a aceleiaşi legi, în corelare cu prevederile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 585/1990, art. 3 din Regulament, art. 291 din Legea nr. 1/2011 şi ale art. 198 din Legea nr. 199/2023.

De asemenea, a constatat că, asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În concluzie, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

În limitele necesare pentru a evita antepronunţarea în cauză, s-a apreciat că esenţial pentru dezlegarea problemei de drept este lămurirea a două aspecte, şi anume: – dacă se poate asimila categoria de personal cu funcţii de conducere (şef birou) din Institutul Medico-Militar cu cea a personalului cu funcţii de conducere pentru funcţiile didactice auxiliare; – dacă salarizarea acestui personal se stabileşte conform anexei nr. I cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 sau potrivit anexei nr. VIII cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6 din acelaşi act normativ.

Personalul din Institutul Medico-Militar este format din comunitatea universitară, personalul din comandament şi personalul auxiliar, aspect ce reiese din prevederile art. 3 din Regulament.

În cadrul Institutului Medico-Militar, în anul 2023 a fost înfiinţat postul de şef birou gr. II, Biroul evidenţă studenţi, scopul principal al înfiinţării acestuia fiind organizarea şi conducerea activităţilor de secretariat şi evidenţă studenţi.

Legiuitorul a prevăzut pentru funcţiile didactice auxiliare două modalităţi de salarizare: conform anexei nr. I pentru funcţiile care se regăsesc în respectiva anexă şi conform celorlalte anexe la Legea-cadru nr. 153/2017 pentru funcţiile didactice auxiliare care nu se regăsesc în anexa nr. I, corespunzător fiecărui domeniu de activitate din sistemul bugetar, iar în acest din urmă caz a prevăzut că Ministerul Educaţiei Naţionale, în colaborare cu Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, va emite, în termen de 30 de zile de la publicarea Legii-cadru nr. 153/2017, un nou ordin privind reglementarea funcţiilor cu statut de personal didactic auxiliar, aplicându-li-se în mod corespunzător celelalte prevederi aplicabile personalului didactic, în acest sens fiind emis Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi al ministrului muncii şi justiţiei sociale nr. 3.058/943/2018 privind reglementarea funcţiilor cu statut de personal didactic auxiliar care nu se regăsesc în anexa I „Familia ocupaţională de funcţii bugetare Învăţământ” la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Referitor la funcţiile de conducere pentru funcţiile didactice auxiliare, legiuitorul a prevăzut că salarizarea acestora se face potrivit cap. I lit. A pct. 3 din anexa nr. I Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ”, aceste funcţii fiind în învăţământul superior: director, contabil-şef, administrator şef facultate, secretar-şef universitate, secretar-şef facultate, şef serviciu, şef birou.

Totodată, s-a apreciat că pentru funcţia de şef birou s-a prevăzut salariul de bază în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv în anexa nr. VIII cap. II lit. B („Alte unităţi bugetare de subordonare centrală şi locală, precum şi din compartimentele de contabilitate, financiar, aprovizionare, investiţii”) pct. I („Salarii de bază pentru funcţii de specialitate) lit. a) („Funcţii de conducere”) nr. crt. 6.

Aşadar, având în vedere că personalul din Institutul Medico-Militar este format din comunitatea universitară, personalul din comandament şi personalul auxiliar, s-a apreciat că salarizarea acestuia se face potrivit categoriei de personal şi domeniului în care fiecare îşi desfăşoară activitatea. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelantul reclamant a susţinut că dispoziţiile legale sunt clare şi nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât în cauză este vorba despre o chestiune asupra căreia instanţa trebuie să decidă că apelantul trebuia să fie salarizat conform anexei nr. I a Legii-cadru nr. 153/2017, şi nu despre o chestiune de drept.

Intimata pârâtă, prin consilier juridic, a apreciat că sunt incidente prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, solicitând sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Referitor la problema de drept, părţile şi-au expus punctul de vedere prin cererea de chemare în judecată, cererea de apel şi întâmpinările formulate în cauză. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Într-o orientare cvasiunanimă s-a arătat că anexa nr. VIII la Legea nr. 153/2017 este destinată salarizării personalului militar, iar, prin prisma statutului militar al Institutului Medico-Militar, funcţiile de conducere, precum cea de şef birou, chiar dacă are atribuţii similare cu funcţiile de conducere din instituţiile civile, fiind exercitate în cadrul unei structuri militarizate, atrag aplicarea acesteia.

Prin urmare, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, anexa nr. VIII este aplicabilă acestui tip de funcţie, având în vedere caracterul militarizat al Institutului Medico-Militar şi faptul că personalul său este subordonat normelor militare de organizare şi funcţionare.

Totodată, prin coroborarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 cu normele speciale care reglementează activitatea Institutului Medico-Militar, s-a concluzionat că salarizarea funcţiilor de conducere, cum este cea de şef birou, se face conform anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, având în vedere că instituţia are un caracter militar. Anexa nr. I la lege s-ar aplica doar în cazul în care aceste funcţii ar fi exercitate într-un context civil, ceea ce nu este cazul pentru Institutul Medico-Militar.

În acest sens sunt punctele de vedere exprimate de Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Braşov, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Vaslui şi Tribunalul Iaşi.

Într-o opinie singulară (Tribunalul Buzău) s-a arătat că salarizarea personalului cu funcţii de conducere (şef birou) din cadrul Institutului Medico-Militar se stabileşte conform anexei nr. I cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Ministerul Public a menţionat că la nivelul Secţiei judiciare nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată practică relevantă cu privire la această problemă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Întrebarea prealabilă este adresată în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu specific de reglementare este conturat prin dispoziţiile art. 1.

Instanţa de trimitere solicită răspuns la întrebarea dacă personalul cu funcţii de conducere (şef birou) din cadrul Institutului Medico-Militar (U.M. 02122 Bucureşti) beneficiază de o salarizare stabilită în conformitate cu Legea-cadru nr. 153/2017, în cuprinsul anexei nr. I – cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 sau, dimpotrivă, al anexei nr. VIII – cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6; astfel formulată întrebarea, apare evidentă observaţia că dilema juridică în care s-a plasat titularul sesizării vizează alegerea cadrului normativ incident uneia din cele două familii ocupaţionale de funcţii bugetare – „Învăţământ” (anexa nr. I) sau „Administraţie” (anexa nr. VIII) -, în cazul unui salariat angajat în baza unui contract individual de muncă în funcţia de şef birou gradul II – Biroul evidenţă studenţi.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înţelegerea corectă a relaţiei, de tipul lege specială – lege generală, dintre cele două mecanisme a priori de unificare a practicii judiciare, reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi de art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să ţină seama de regulile de interpretare a normelor juridice care impun ca normele speciale să se completeze cu normele generale în măsura în care nu reglementează în mod derogatoriu.

Aceasta, întrucât legea specială limitează câmpul de aplicare a legii generale ori de câte ori are dispoziţii exprese, derogatorii, dar legea generală rămâne aplicabilă şi poate întregi dispoziţiile legii speciale, atunci când acestea sunt incomplete sau, după caz, nu reglementează deloc anumite aspecte ale materiei (paragraful 111 al Deciziei nr. 11 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 aprilie 2023).

În acest sens, dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 statuează că „reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri”.

Decurge de aici constatarea că procedura hotărârii prealabile din reglementarea normei speciale – cu referire la condiţiile de admisibilitate de ordin procedural şi substanţial şi la regulile de judecată a sesizării -, pe de o parte, derogă sub unele aspecte de la dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă care constituie dreptul comun în materie, iar, pe de altă parte, se completează cu acesta, potrivit normei de trimitere din art. 4 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care stabileşte că „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Apartenente primei categorii sunt acele dispoziţii derogatorii de la configuraţia-cadru în materia mecanismului hotărârii prealabile, prin care s-a statuat în sensul extinderii sferei titularului sesizării, al suprimării condiţiei noutăţii chestiunii de drept, al instituirii obligativităţii sesizării (condiţionat însă de prealabila verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate), al introducerii obligativităţii suspendării cauzelor similare, precum şi al scurtării termenelor procedurale.

Din cea de-a doua categorie de aspect sunt de evidenţiat, inter alia, cerinţele de ordin procedural referitoare la cuprinsul încheierii de sesizare, statuate în reglementarea generală, şi anume expunerea motivelor care susţin admisibilitatea sesizării instanţei supreme şi a punctului de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

De altfel, o atare obligaţie a titularului sesizării rezultă şi din art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care impune completului de judecată să verifice şi să constate îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi să dispună sesizarea instanţei supreme doar dacă rezultatul este unul afirmativ, fiind necesară o analiză argumentată cu privire la toate condiţiile de admisibilitate incidente, precum şi exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept care formează obiectul întrebării prealabile.

Revenind, prin prisma acestor repere de analiză esenţiale, la evaluarea elementelor sesizării pendinte, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că procesul în care s-a formulat sesizarea are ca obiect stabilirea şi plata drepturilor salariale ale unui salariat angajat în baza unui contract individual de muncă în funcţia de şef birou din cadrul Institutului Medico-Militar Bucureşti, reclamantul făcând, aşadar, parte din categoria personalului plătit din fonduri publice. În consecinţă, pretenţiile deduse spre judecată instanţei de trimitere se circumscriu domeniului specific de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în calea de atac a apelului.

În ceea ce priveşte însă condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudenţa neunitară, se constată o serie de neregularităţi, care fac demersul inadmisibil.

Prima observaţie care se impune a fi făcută este aceea că, în absenţa unei definiţii legale specifice, noţiunea de „chestiune de drept” la care se referă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate primi un alt înţeles decât cel comun din dreptul procesual civil român, în acord cu prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Mai mult decât atât, însuşi preambulul actului normativ ce constituie temeiul prezentei sesizări (ca parte constitutivă obligatorie în cazul ordonanţelor de urgenţă), având rolul de a facilita înţelegerea acestuia, demonstrează faptul că, şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, rămân de actualitate trăsăturile definitorii ale condiţiei de admisibilitate, consacrate consecvent atât în doctrina de specialitate, cât şi în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului hotărârii prealabile din reglementarea Codului de procedură civilă.

Aceasta, întrucât în preambulul ordonanţei de urgenţă, legiuitorul delegat a reafirmat rolul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţia României, de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti; în egală măsură, autorul reglementării a subliniat nevoia de clarificare a unor „chestiuni dificile de drept” şi a manifestat, deopotrivă, preocuparea pentru neafectarea semnificativă a volumului de activitate al instanţei supreme, toate aceste argumente sprijinind stabilirea sensului corect al normei adoptate.

Or, aşa cum s-a arătat şi în doctrină, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

De asemenea, jurisprudenţa consolidată, timp de peste 10 ani, în legătură cu această condiţie de admisibilitate a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 40 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 19 septembrie 2021; Decizia nr. 45 din 12 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 31 iulie 2023).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Definitorie, aşadar, pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie evidenţiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020).

Astfel fiind, interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve şi posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situaţie de fapt concretă.

Însă, în sesizarea dedusă examinării de faţă, instanţa de trimitere nu pune în discuţie interpretarea unei anume norme de drept, ci tocmai identificarea dispoziţiilor legale aplicabile, întrucât solicită un răspuns la întrebarea dacă personalul cu funcţii de conducere (şef birou) din cadrul Institutului Medico-Militar Bucureşti (mai exact, un salariat angajat în baza unui contract individual de muncă în funcţia de şef birou gradul II – Biroul evidenţă studenţi) beneficiază de o salarizare stabilită în conformitate cu anexa nr. I – cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 sau, dimpotrivă, în conformitate cu anexa nr. VIII – cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, în corelare cu prevederile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 585/1990, art. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Institutului Medico-Militar, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. 102/2009, ale art. 291 din Legea nr. 1/2011 şi ale art. 198 din Legea nr. 199/2023.

Formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigenţelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu urmăreşte, în realitate, o interpretare şi o dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de identificare a normei incidente, raportat la cadrul normativ în materie de încadrare şi salarizare aferente raportului juridic individual de muncă litigios, în condiţiile în care salariatul şi instituţia angajatoare se prevalează fiecare de unul din cele două sisteme de salarizare aplicabile familiilor ocupaţionale de funcţii bugetare „Învăţământ” (anexa nr. I) şi „Administraţie” (anexa nr. VIII).

Or, acesta este atributul instanţei de trimitere, în virtutea plenitudinii funcţiei sale jurisdicţionale, de a da calificare raportului juridic individual de muncă litigios, pe baza elementelor rezultate punctual din situaţia de fapt a pricinii, în funcţie de care să facă aplicarea cadrul normativ incident în materie de încadrare şi salarizare a respectivului angajat, printr-o interpretare corelată şi adecvată a tuturor normelor de drept relevante, utilizând în mod conjugat metodele curente de interpretare.

Prin urmare, sub pretextul lămuririi unor norme juridice, se urmăreşte, în realitate, determinarea de către instanţa supremă a dispoziţiilor legale incidente salarizării personalului care ocupă respectiva funcţie, căreia apoi instanţa de trimitere să îi facă aplicarea pentru o corectă rezolvare a criticilor deduse judecăţii în apel, fiind de observat şi aspectul că punctul de vedere exprimat de titularul sesizării nu demonstrează dificultăţi real întâmpinate în a discerne care este varianta de interpretare juridică adecvată şi nici nu devoalează, în eşafodajul raţionamentului juridic, vreun obstacol evident şi serios, izvorât din precaritatea ori caracterul dual şi complex al textelor de lege indicate.

Reiterând, în procedura pronunţării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de stabilire a normei incidente, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare (Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018, Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020, Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022).

Ca atare, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale neclare, echivoce, neconstituindu-se într-o chestiune de drept autentică, ci reprezintă, în realitate, o solicitare de calificare a raportului juridic dedus judecăţii, pentru a putea fi determinată norma aplicabilă în funcţie de cadrul dedus judecăţii în concret.

O astfel de situaţie contravine, cum s-a arătat, exigenţelor procedurii hotărârii prealabile, atât din reglementarea generală a art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi din cea specială instituită prin art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, mecanism procedural care impune ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii, la nivel de principiu, iar nu de indicare a normei care să fie aplicată de către instanţa învestită cu judecata litigiului (deciziile nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017, nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, şi nr. 5 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 28 februarie 2018).

Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, având caracter inadmisibil, câtă vreme se tinde, în realitate, la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere către instanţa supremă, îndrituită să dea doar dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să arate norma incidentă raportului litigios, a cărei aplicare să o realizeze apoi instanţa de trimitere (paragraful 103 al Deciziei nr. 63 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1156 din 29 noiembrie 2022).

Argumentele expuse în cele ce precedă permit a se reţine concluzia că, în realitate, este confundat caracterul obligatoriu al sesizării cu condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Astfel argumentată sesizarea, demersul instanţei de trimitere evidenţiază o înţelegere greşită a mecanismului procedurii hotărârii prealabile din reglementarea specială, de vreme ce titularul sesizării a dat prevalenţă obligativităţii sesizării, fără însă a realiza cuvenita şi prealabila verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate de ordin procedural şi substanţial care îi îngăduiau un atare demers.

Cu alte cuvinte, a fost ignorată în mod nepermis ipoteza normei stipulate în art. 2 din ordonanţa de urgenţă precitată, care permitea declanşarea mecanismului procedurii hotărârii prealabile doar în prezenţa constatării ca fiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, inclusiv cea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, pentru că numai atunci ar putea intra în acţiune dispoziţia normei juridice anterior menţionate, potrivit căreia completul de judecată învestit cu soluţionarea procesului „va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Concluziv, sesizarea vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, prevăzută de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în înţelesul dat acesteia conform jurisprudenţei consolidate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; instanţa de trimitere nu supune interpretării o normă de drept echivocă, neclară, căreia să îi fi stabilit incidenţa în cauză, ci, dimpotrivă, solicită instanţei supreme stabilirea normei de drept aplicabile raportului juridic concret dedus judecăţii.