Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.123/1/2024, la care s-a conexat Dosarul nr. 2.702/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4.295/121/2023, şi de Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 165/91/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către reclamantele din Dosarul nr. 4.295/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 24 septembrie 2024, în Dosarul nr. 4.295/121/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: ” Dacă pentru funcţiile publice efectiv ocupate de către reclamanţi se acordă sau nu sporul de confidenţialitate de 15% aplicat la salariul de bază”.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 4 octombrie 2024 cu nr. 2.123/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 20 ianuarie 2025.

La data de 21 noiembrie 2024 a fost înregistrat Dosarul nr. 2.702/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 165/91/2024, în temeiul art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, pentru a pronunţa o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: ” Dacă salariul de bază, altfel cum este definit de art. 7 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la care se calculează sporul de condiţii vătămătoare poate include sporul de confidenţialitate, dacă astfel s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească având ca obiect egalizare salarii la nivel maxim în plată în raportare cu funcţionarii aflaţi în situaţii similare de grad, gradaţie, vechime şi funcţie, pronunţată după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017″.

Constatând că dosarele nr. 2.123/1/2024 şi nr. 2.702/1/2024 privesc sesizări pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al căror obiect se află în strânsă legătură, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea celor două cauze. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 39. – Aplicarea tranzitorie (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)”. III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-au invocat chestiunile de drept

În Dosarul nr. 4.295/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat stabilirea salariului la acelaşi nivel cu salariile maxime aflate în plată pentru funcţii similare din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Galaţi, care să includă şi drepturile salariale stabilite şi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, conform art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, respectiv acordarea salariului de bază la nivel maxim aflat în plată la nivelul Inspectoratului Teritorial de Muncă Galaţi pentru aceeaşi funcţie şi acordarea sporului de confidenţialitate de 15% aplicat la salariul de bază, aşa cum beneficiază ceilalţi colegi, şi să se plătească diferenţa salarială actualizată cu indicele inflaţiei şi dobândă până la data plăţii efective.

Prima reclamantă ocupă funcţia publică de execuţie de inspector de muncă, clasa I, gradul profesional superior, gradaţia 5 în cadrul Serviciului contracte colective de muncă, monitorizare şi relaţii de muncă, iar cea de-a doua reclamantă este angajată pe funcţia publică de inspector de muncă, clasa I, grad superior, gradaţia 5 în cadrul aceluiaşi serviciu.

Reclamantele au susţinut că la stabilirea drepturilor salariale nu s-a avut în vedere salariul de bază la nivel maxim identificat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Galaţi pentru funcţii similare şi nu s-a ţinut cont de drepturile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta la emiterea deciziilor prin care să se stabilească drepturi salariale la acelaşi nivel cu cele aflate la nivelul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iaşi.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii, ca nefondată, arătând, în esenţă, că Legea-cadru nr. 153/2017 prevede în mod expres categoriile de salariaţi care beneficiază de sporul de confidenţialitate. Atunci când legiuitorul a apreciat că se impune acordarea sporului a prevăzut, exhaustiv, categoriile de funcţionari cărora le este acordat acest spor şi, chiar acestor categorii, le-a impus limite.

Este adevărat că art. 18 din Legea nr. 108/1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că inspectorii de muncă au obligaţia de a păstra confidenţialitatea asupra persoanei care semnalează nerespectarea prevederilor legale, nu dezvăluie angajatorului, prepuşilor sau altor persoane faptul că efectuează controlul ca urmare a unei sesizări, însă aceasta este o obligaţie generală ce derivă din îndeplinirea atribuţiilor specifice, iar legea nu stabileşte un spor de confidenţialitate.

De asemenea, chiar Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 46 prevede, ca principiu, obligaţia de confidenţialitate pentru funcţionarii publici, însă aceasta nu echivalează cu acordarea unui spor, ci este prevăzută doar ca obligaţie profesională.

Din lecturarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 se constată că numai salariul de bază se raportează la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate şi aceleaşi condiţii de studii.

Ceea ce înseamnă că anumite hotărâri judecătoreşti nu sunt relevante decât dacă se dovedeşte că drepturile la care ele fac referire au fost incluse în salariul de bază al funcţionarului aflat în situaţie comparabilă, iar acesta se află în plată la momentul de referinţă stabilit de legea de salarizare şi diferenţa între salariul de bază aflat în plată faţă de funcţionarul aflat în situaţie comparabilă se datorează drepturilor recunoscute prin hotărâre.

În Dosarul nr. 165/91/2024 al Tribunalului Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea la plata diferenţelor salariale rezultate din calcularea eronată a sporului de condiţii vătămătoare în procent de 15%, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, începând cu data de 1 septembrie 2019 (data începerii acordării acestuia) şi în continuarea derulării raporturilor de serviciu.

În fapt, au arătat că sunt funcţionari publici (consilieri juridici) ai Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vrancea şi prin Sentinţa civilă nr. 81 din 17 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 221/91/2020, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 600 din 8 iunie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, au obţinut egalizarea salariilor la nivelul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău care avea un nivel de salarizare superior faţă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea.

Anterior acestei hotărâri judecătoreşti, consilierii juridici din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vrancea nu au avut inclus în salariul de bază sporul de confidenţialitate de 15%, de care beneficiau consilierii juridici din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, astfel că prin hotărârea judecătorească pronunţată angajatorul a fost obligat să includă acest spor în salariul de bază.

În urma punerii în executare a hotărârii judecătoreşti angajatorul a calculat sporul de condiţii vătămătoare, în procent de 15%, prin aplicarea acestuia la fostul salariu avut înainte de obţinerea hotărârii judecătoreşti, fără să includă sporul de confidenţialitate în salariul de bază.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii

În Dosarul nr. 4.295/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, completul de judecată a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Tribunalul Galaţi a fost legal învestit şi judecă cauza în primă instanţă, problema de drept nu a făcut obiectul unei statuări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul recursului în interesul legii ori prin hotărâre prealabilă de dezlegare a unor chestiuni de drept şi nici nu a fost identificată o astfel de problemă de drept în curs de soluţionare.

Totodată, chestiunea de drept a cărei interpretare se solicită are efecte cu privire la judecata în fond a cauzei, deoarece trebuie să rezulte în mod clar dacă funcţiile publice ocupate de reclamante pot beneficia de sporul de confidenţialitate de 15% aplicat la salariul de bază, în condiţiile în care funcţiile publice efective sunt de inspector de muncă, clasa I, gradul profesional superior, gradaţiile 4 şi 5 în cadrul Serviciului contracte colective de muncă, monitorizare şi relaţii de muncă.

În Dosarul nr. 165/91/2024 al Tribunalului Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, completul de judecată a arătat că reclamanţii sunt funcţionari publici, salarizarea acestora fiind stabilită prin Legea-cadru nr. 153/2017, iar obiectul acţiunii este reprezentat de modalitatea de calcul al sporului de condiţii vătămătoare şi plata diferenţelor neachitate.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de sesizare a reţinut că este obligatorie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dosarele având ca obiect drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, chiar dacă ele sunt aflate în primă instanţă.

Ca atare, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat că trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept ce face obiectul cauzei: – obiectul cererii de chemare în judecată să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1); – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective; – chestiunea de drept care formează obiectul judecăţii să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios şi administrativ fiscal a reţinut că, asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării şi de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile din cele două dosare conexate nu au prezentat puncte de vedere cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept sesizate.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, reclamantele din Dosarul nr. 4.295/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal au depus un punct de vedere prin care au apreciat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu priveşte dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept dificile, ci chiar soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii, iar, pe de altă parte, chestiunea de drept nu este nouă, instanţele naţionale pronunţându-se în cauze similare în sensul egalizării drepturilor salariale la nivelul maxim aflat în plată. VI. Punctele de vedere ale completelor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În Dosarul nr. 4.295/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, completul de judecată a arătat că drepturile salariale solicitate de către reclamante nu pot fi stabilite, prin raportare la funcţiile publice efectiv ocupate, nefiind similare cu funcţia publică de consilier juridic şi nici cu alte funcţii publice din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Galaţi, putând fi asimilate din punct de vedere salarial doar cu funcţiile publice de inspector de muncă, clasa I, grad superior, gradaţiile 4 şi 5 şi doar din compartimentul Serviciul contracte colective de muncă.

Prin Încheierea din 17 octombrie 2024, ca urmare a solicitării de complinire a lipsurilor încheierii de sesizare, instanţa de trimitere a precizat că drepturile salariale solicitate, circumstanţiate de obiectul cauzei conform art. 9 din Codul de procedură civilă, se referă doar la egalizarea cu funcţiile din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Galaţi şi nu se raportează la alte instituţii. Cu toate acestea, hotărârile judecătoreşti fac referire şi la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi.

Aceste drepturi ce se referă la egalizarea la nivelul maxim aflat în plată al salariului de bază pentru funcţii similare (din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Galaţi), în opinia instanţei de sesizare şi în lipsa altor date faptice, nu s-ar putea raporta la funcţii similare cu aceeaşi denumire sau cu altă denumire, cu alte atribuţii sau cu aceleaşi atribuţii, într-un domeniu adiacent, totodată aflate în alte departamente sau alte compartimente ale pârâtei, fiind necesar ca activităţile desfăşurate să fie atât de strâns legate de munca prestată de reclamante încât prin identitatea majoritară a sarcinilor postului să ducă la similaritatea acestor activităţi pentru a se putea aplica principiul „la muncă egală se primesc drepturi egale”.

Astfel, instanţa de sesizare a opinat că exercitarea funcţiei în cadrul aceleiaşi instituţii/autorităţi, dar în departamente diferite, cu funcţii diferite, nu se poate asimila.

În Dosarul nr. 165/91/2024 al Tribunalului Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, completul de judecată nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept sesizate. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat următoarele orientări în cadrul practicii judiciare identificate:

Într-o opinie, instanţele s-au pronunţat în sensul respingerii cererilor privind acordarea sporului de confidenţialitate de 15%, întrucât legislaţia nu permite acordarea altor sporuri decât cele prevăzute expres de actele normative în vigoare. S-a apreciat că nu se poate acorda acest spor salarial unor funcţionari publici exclusiv în virtutea faptului că acel spor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească altui funcţionar public, câtă vreme, în condiţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, salarizarea la nivel maxim nu se poate face prin raportare la cuantumul procentual al unui anumit spor, ci prin raportare la cuantumul salariului de bază.

Într-o altă opinie, regăsită în cadrul practicii judiciare, s-a apreciat că pentru funcţiile publice efectiv ocupate de reclamanţi se acordă sporul de confidenţialitate de 15% aplicat la salariul de bază, fără a se depăşi însă nivelul maxim al salariilor aflate în plată, în instituţiile sau autorităţile publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar. S-a reţinut că analiza comparativă a salariului de bază maxim acordat în cadrul altor inspectorate teritoriale de muncă cu cel acordat reclamantului, potrivit hotărârilor judecătoreşti, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunţate următoarele decizii ce prezintă relevanţă în dezlegarea prezentelor chestiuni de drept, în ordine cronologică: – Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional”; – Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, prin care s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în categoria «personalului numit/încadrat», la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017”; – Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale”; – Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, prin care s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept”; – Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ”. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 185 din 4 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 20 iulie 2023, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 226 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 20 iulie 2022, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 şi art. 39 din aceeaşi lege-cadru.

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale. În considerentele de la paragraful 32 din această decizie s-a reţinut că: „În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizările conexate formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt inadmisibile, nefiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul formulării prezentelor sesizări conexate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

Reglementând domeniul de aplicare a evocatului act normativ, prin art. 1, legiuitorul delegat stipulează: „(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal. (2) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1).”

Cu referire la condiţiile de admisibilitate a sesizărilor conexate, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”.

Este de observat că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă sau în calea de atac, spre deosebire de condiţia impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la sesizarea doar de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Rezultă că prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se aplică cu prioritate în raport cu cele ale art. 519, 520 din Codul de procedură civilă, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, urmând a fi completate cu prevederile dreptului comun în materie. În acest sens, de altfel, prin art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se statuează expres: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut cont la adoptarea acestui act normativ, aspect rezultat din preambulul acestuia, de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciind că, în raport cu rolul şi funcţiile acestui mecanism, măsurile legislative propuse „pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, o cauză de natura celor menţionate limitativ în cuprinsul art. 1 al ordonanţei de urgenţă; b) completul de judecată care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi fost legal învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la primele două condiţii legale, se reţine că acestea sunt îndeplinite, întrucât cauzele în care s-au formulat sesizările conexate se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, respectiv Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar litigiile se circumscriu domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, în Dosarul nr. 4.295/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţa a fost învestită cu o acţiune de stabilire a salariului la acelaşi nivel cu salariile maxime aflate în plată pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi instituţii publice angajatoare (Inspectoratul Teritorial de Muncă Galaţi), care să includă şi drepturile salariale stabilite şi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, conform art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, respectiv acordarea salariului maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie şi acordarea sporului de confidenţialitate de 15% aplicat la salariul de bază.

În schimb, în cadrul Dosarului nr. 165/91/2024 al Tribunalului Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a solicitat obligarea intimatelor, instituţii publice din domeniul finanţelor publice judeţene, la plata diferenţelor salariale rezultate din calcularea eronată a sporului de condiţii vătămătoare, în procent de 15%.

Aşadar, obiectul cauzelor vizează stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale angajaţilor, inspectori de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Galaţi, respectiv consilieri juridici în cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Galaţi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea, categorii de salariaţi cuprinse în sfera personalului plătit din fonduri publice.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie a admisibilităţii sesizărilor conexate, referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept supuse unei interpretări de principiu, în sensul ca de lămurirea acesteia să depindă soluţionarea pe fond a cauzelor, se constată că aceasta nu este îndeplinită în cazul celei de a doua sesizări, conexate.

Se reţine astfel că, în cadrul Dosarului nr. 165/91/2024 al Tribunalului Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii beneficiază deja de o hotărâre judecătorească definitivă prin care au obţinut egalizarea salariilor cu ale funcţionarilor publici având poziţii similare, din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, prin includerea în salariul de bază a sporului de confidenţialitate de 15%, însă, ca urmare a punerii în executare a acestei hotărâri, angajatorul a calculat eronat sporul de condiţii vătămătoare de 15% prin aplicarea acestuia la salariul de bază pe care l-au avut reclamanţii anterior obţinerii hotărârii judecătoreşti, deci fără includerea în salariul de bază a sporului de confidenţialitate.

În acest dosar, reclamanţii au solicitat practic angajatorilor plata diferenţelor salariale rezultate din acest calcul eronat, începând cu data acordării sporului.

Or, chestiunea de drept supusă interpretării instanţei supreme vizează un aspect care deja a fost tranşat într-un litigiu anterior între aceleaşi părţi şi, prin urmare, o eventuală dezlegare nu este utilă cauzei din perspectiva soluţionării acesteia pe fond.

Pe de altă parte, instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune declanşarea mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept enunţate, nu a prezentat niciun motiv care ar justifica o atare sesizare a instanţei supreme.

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea acesteia să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Trebuie remarcat că, în circumstanţele particulare ale acelei cauze, faţă de sumara motivare a încheierii de sesizare, motivare care ar fi trebuit să releve aprecierea titularului sesizării asupra necesităţii intervenţiei instanţei supreme prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, respectiv în lipsa oricăror argumente din care să reiasă existenţa unei strânse legături între maniera de dezlegare a chestiunii de drept identificate şi soluţionarea pricinii, nu se poate determina în ce măsură lămurirea solicitată pe această cale depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu.

Astfel, se observă că, implicit, nu există în această speţă o chestiune de drept care să necesite activarea mecanismului formal de interpretare, problema litigioasă, astfel cum a fost decelată de instanţa de sesizare, neavând legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată, iar dezlegarea pe care instanţa supremă ar da-o acestei sesizări nu ar conduce la soluţionarea pe fond a cauzei respective.

În ceea ce priveşte sesizarea din Dosarul nr. 4.295/121/2023 al Tribunalului Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal se constată că, în acest caz, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea fi obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în sensul că în discuţie nu este adusă dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept neclare sau dificile, ci însăşi soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii.

Mecanismul de unificare a jurisprudenţei nu poate fi utilizat decât pentru a se obţine interpretarea unitară a unor dispoziţii legale, nu şi în măsura în care se aduce în dezbatere modalitatea în care acestea se aplică.

Concret, instanţa de trimitere a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema „dacă pentru funcţiile publice efectiv ocupate de către reclamanţi se acordă sau nu sporul de confidenţialitate de 15% aplicat la salariul de bază”.

Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la acordarea drepturilor salariale prin egalizarea la nivel maxim cu salariile aflate în plată pentru funcţii similare din cadrul aceluiaşi angajator, Inspectoratul Teritorial de Muncă Galaţi, care să includă şi drepturile stabilite şi recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti, respectiv acordarea salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată la nivelul aceluiaşi angajator, pentru aceeaşi funcţie, şi acordarea sporului de confidenţialitate de 15% aplicat la salariul de bază, aşa cum beneficiază ceilalţi colegi.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, prin sesizarea adresată instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, paragraful 68; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020, paragraful 64; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragraful 42).

Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Nu poate fi omis în acest sens că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 4 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021).

Prin urmare, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (a se vedea, exemplificativ, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cadrul mecanismului formal de unificare a jurisprudenţei, respectiv Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 41 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 13 octombrie 2021; Decizia nr. 5 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 6 martie 2023; Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023; Decizia nr. 14 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 20 aprilie 2023; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023).

Deşi lămurirea modalităţii de interpretare şi aplicare a normelor legale în cadrul mecanismului hotărârii prealabile are scopul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, în lipsa identificării textului legal care să evidenţieze asemenea ipoteze cu privire la caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, împrejurări ce nu au fost prezentate sub nicio formă de către instanţa de trimitere în sesizarea supusă analizei, rămâne atributul exclusiv al acesteia să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, metodele de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern şi, după caz, reperele jurisprudenţiale obligatorii care se desprind din deciziile instanţei supreme şi ale Curţii Constituţionale cu referire la chestiunea de drept în discuţie sau la aspecte adiacente, menţionate în cadrul capitolelor VIII şi IX ale prezentei decizii.

Reţinând în condiţiile expuse neconformitatea sesizării şi în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii prealabile este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării conexate.

În concluzie, nefiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, în cazul ambelor sesizări, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile care să ofere o dezlegare de principiu nu poate fi activat.