Decizia nr. 125 din 7 aprilie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.477/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.462/111/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către pârâtă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 9 octombrie 2024, în Dosarul nr. 2.462/111/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi având în vedere Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, egalizarea salariului de bază la nivelul maxim în plată pentru funcţii similare existente în cadrul categoriilor profesionale din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” (anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. I din Legea-cadru nr. 153/2017) cu luarea în considerare a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive presupune includerea şi păstrarea în salariul de bază brut a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, prevăzute de art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 4 noiembrie 2024 cu nr. 2.477/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 7 aprilie 2025. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;”.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999): ” Art. 31. – (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii. (3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 1 iulie 2024, reclamanta a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice: – să emită ordin prin care, în aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, să îi stabilească salariul de bază la nivelul maxim pentru funcţii similare existente în plată în cadrul categoriilor profesionale din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” (anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. I din Legea-cadru nr. 153/2017), pentru aceeaşi funcţie/grad/gradaţie, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, în acord cu prevederile Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; – la repararea prejudiciului produs până la data încetării stării de discriminare, prin plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa dintre salariul cuvenit conform primului capăt de cerere şi salariul efectiv achitat, în ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, corespunzător perioadelor lucrate şi funcţiilor pe care le-a exercitat, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective şi în continuare; – la recalcularea salariului de bază brut lunar şi a celorlalte drepturi aferente, cu luarea în considerare a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti altor funcţionari publici din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, în sensul includerii şi păstrării în salariul de bază brut, ca urmare a punerii în aplicare a legilor succesive de salarizare, a suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare, respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază brut lunar şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază brut lunar, prin raportare la nivelul maxim al salariului lunar brut (venit salarial lunar brut), cu luarea în considerare a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti altor funcţionari publici din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, şi la obligarea pârâtei la plata sumelor constând în diferenţa dintre drepturile salariale stabilite cu luarea în considerare a suplimentului postului de 25% şi a suplimentului treptei de salarizare de 25% şi a salariului de încadrare brut lunar şi drepturile salariale încasate efectiv, pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, raportat şi la data începerii activităţii, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu adăugarea dobânzii legale penalizatoare, de la data scadenţei fiecărei sume şi până la data plăţii efective.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că este funcţionar public în cadrul instituţiei pârâte, iar prezenta acţiune este întemeiată pe faptul că, deşi unele prevederi din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost lămurite prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, totuşi, actual, subzistă inechităţi în sistemul de salarizare aplicabil, existând o serie de diferenţe salariale în cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Administraţie” care nu sunt justificate printr-un regim legal, derogatoriu, special, constatându-se astfel o certă încălcare a principiilor nediscriminării şi egalităţii în drepturi a funcţionarilor publici din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, în raporturile lor de salarizare cu autoritatea angajatoare.

În ceea ce priveşte drepturile ce fac obiectul ultimului capăt de cerere, reclamanta a arătat că unii funcţionari publici din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” beneficiază de includerea în salariul de bază a suplimentului postului în procent de 25% şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25%, prin obţinerea unor hotărâri judecătoreşti în acest sens.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că solicitarea reclamantei în ceea ce priveşte referirea la cuantumurile drepturilor salariale existente la nivelul altor instituţii publice, în condiţiile în care aceasta este funcţionar public în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, face ca acţiunea să fie lipsită de temei. Cu privire la capătul 2 de cerere a arătat că drepturile salariale au fost acordate conform prevederilor legale în vigoare la momentul calculării salariilor şi, în consecinţă, nu există o stare de discriminare. S-a arătat că este neîntemeiat şi capătul 3 de cerere, deoarece Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe care a invocat-o reclamanta, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, or, solicitarea privind acordarea unor sporuri salariale pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv anterior anului 2024, invocând decizii ale instanţei supreme, precum şi alte acte normative, publicate în anul 2024, este vădit neîntemeiată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, arătând că soluţionarea cauzei depinde de dezlegarea chestiunii de drept invocate, având în vedere că reclamanta solicită stabilirea nivelului salariului maxim prin raportare la funcţii similare existente în plată în cadrul altor ministere din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” şi solicită luarea în considerare a majorărilor recunoscute altor funcţionari publici prin hotărâri judecătoreşti definitive, ce presupune includerea şi păstrarea în salariul de bază brut a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, prevăzute de art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 330/2009).

De asemenea, a învederat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate, iar această problemă nu face obiectul unei sesizări până la data pronunţării prezentei încheieri de sesizare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, pârâta a formulat un punct de vedere prin care a arătat că raportarea nivelului de salarizare trebuie făcută în cadrul instituţiei în care este salariată reclamanta. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea nu a exprimat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din datele transmise de instanţele naţionale a rezultat că, în practica judiciară, au fost pronunţate atât hotărâri de respingere a acţiunilor, faţă de statuările din Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009, şi din Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, cât şi hotărâri de admitere a acţiunilor, reţinându-se că nu există o încălcare a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 20 din 21 septembrie 2009, care vizează stabilirea pe cale judecătorească a drepturilor salariale în discuţie, întrucât se aplică dispoziţiile legale care reglementează egalizarea salariilor prin raportare la salariul maxim aflat în plată, incluzând şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

La nivel teoretic, punctele de vedere exprimate de judecători, în majoritate, au fost în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi având în vedere Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la egalizarea salariului de bază la nivelul maxim aflat în plată pentru funcţii similare existente în cadrul categoriilor profesionale din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” (anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. I din Legea-cadru nr. 153/2017) pot fi luate în considerare majorările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv includerea şi păstrarea în salariul de bază brut a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, prevăzute de art. 31 din Legea nr. 188/1999, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, numai dacă prin respectivele hotărâri judecătoreşti au fost interpretate norme legale care au instituit majorări de aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, întrucât numai într-un astfel de caz principiile nediscriminării şi egalităţii pot constitui temei al egalizării; în schimb, dacă sfera lor de aplicare este restrânsă în beneficiul anumitor destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunţate următoarele decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce prezintă relevanţă în dezlegarea prezentei chestiuni de drept, în ordine cronologică: – Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009; – Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015; – Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018; – Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018; – Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021; – Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024; – Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024; – Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024; – Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024; – Decizia nr. 68 din 3 martie 2025 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale. În considerentele de la paragraful 32 din această decizie s-a reţinut că: ” În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării este reprezentat de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, art. 1 stabileşte că acest act normativ se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Referitor la condiţiile de admisibilitate a sesizării, art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Se constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispoziţiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum se arată la art. 4 din ordonanţa de urgenţă.

În acest context normativ se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, în scopul de a stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile anterior enunţate, se constată că primele două condiţii legale sunt îndeplinite.

Astfel, cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare în primă instanţă, pe rolul tribunalului.

Totodată, litigiul se înscrie în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea fiind formulată într-un proces ce are ca obiect stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei (funcţionar public din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice), prin alinierea la nivelul maxim rezultat din includerea în salariul de bază a unor sporuri recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive altor salariaţi cu funcţii similare, precum şi obligarea la plata diferenţelor salariale cuvenite.

În analiza condiţiei existenţei unei chestiuni de drept se impune precizarea că admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Cerinţa ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este subsumată logic condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât prin aceste mecanisme instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii judiciare neunitare, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

În acelaşi sens, în sesizările formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie avut în vedere preambulul acestui act normativ, în care s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 41 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 21 octombrie 2024, şi Decizia nr. 53 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1191 din 29 noiembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Rămân valabile cazurile incontestabile în care s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sesizat în temeiul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Problema dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite, inclusiv prin considerente cu caracter de principiu.

Procedând la verificarea acestei condiţii de admisibilitate, se impune precizarea că sesizarea este formulată într-o cauză în care reclamanta, funcţionar public în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, solicită stabilirea nivelului salariului său prin raportare la funcţii similare existente în plată în cadrul altor ministere din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” şi solicită luarea în considerare a majorărilor recunoscute altor funcţionari publici prin hotărâri judecătoreşti definitive, ce presupun includerea şi păstrarea în salariul de bază brut a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, prevăzute de art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

În acest context, potrivit sesizării instanţei de trimitere, trebuie lămurit dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi având în vedere Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, egalizarea salariului de bază la nivelul maxim în plată pentru funcţii similare existente în cadrul categoriilor profesionale din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” (anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. I din Legea-cadru nr. 153/2017) cu luarea în considerare a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive presupune includerea şi păstrarea în salariul de bază brut a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, prevăzute de art. 31 din Legea nr. 188/1999 şi recunoscute prin hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Examenul deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă împrejurarea că instanţa supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea şi aplicarea unitară a normelor legale în discuţie, care se impun a fi respectate şi valorificate, mutatis mutandis, de către instanţa de trimitere în cauza cu soluţionarea căreia a fost învestită, aplicarea concretă şi efectivă a legii constituind atributul constituţional exclusiv al acesteia.

Astfel, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

Prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 s-a stabilit că, în lipsa unei cuantificări legale, nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 3 1 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional.”

În considerentul de la paragraful 123 din această decizie s-a reţinut faptul că legiuitorul impune, în ceea ce priveşte stabilirea unui nivel maxim de salarizare la nivelul mai multor instituţii sau autorităţi publice, ca acele entităţi să se afle în subordinea unui ordonator de credite comun, să aibă acelaşi scop, să îndeplinească aceleaşi funcţii şi atribuţii, să se situeze la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, condiţii care trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în categoria «personalului numit/încadrat», la care se referă prevederile art. 39 alin. (4), raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.”

În considerentul de la paragraful 105 din această decizie s-a reţinut că dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile în situaţia în care există salariaţi în cadrul autorităţilor/instituţiilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situaţii nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. Noţiunea de funcţie similară, prevăzută de alin. (1) al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeaşi lege-cadru, după cum urmează: „funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”.

Tot astfel, prin Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, că la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

În considerentul de la paragraful 124 din această decizie s-a reţinut că persoanele care nu se găsesc în situaţia premisă a unei dispoziţii legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în beneficiul unor persoane aflate în situaţie similară sau identică, principiul egalităţii neputând opera în favoarea lor împotriva sensului şi scopului normei; cu atât mai mult, aceste persoane nu se pot prevala de existenţa unor atari hotărâri judecătoreşti pentru a obţine un drept salarial cu privire la care s-a statuat cu caracter obligatoriu în sens contrar, printr-o decizie pronunţată în cadrul unui instrument de unificare a practicii.

Edificatoare este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, faptul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

În considerentele de la paragraful 82 din această decizie s-a reţinut că, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază, prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări.

În considerentul de la paragraful 87 din această decizie s-a arătat că existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

Această ultimă decizie este invocată prin prezenta sesizare chiar de către instanţa de trimitere, fiind solicitată, practic, o explicitare a acesteia.

Or, nu poate fi transferat instanţei supreme atributul de a aprecia dacă o decizie pronunţată de aceasta pe calea unui mecanism de unificare jurisprudenţială, care a vizat un alt aspect, are sau nu aplicabilitate într-o speţă concretă, după cum nu poate fi transferat nici atributul de a explicita încă o dată decizia pronunţată anterior.

În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, există dezlegări anterioare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărâri obligatorii, care se constituie în suficiente repere de interpretare, utile instanţei de trimitere în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, revine instanţei învestite cu soluţionarea cauzei atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului dedus judecăţii (Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, şi Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Pentru aceste considerente, se reţine neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel că se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă.