Decizia nr. 329 din 29 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.676/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Oana Cristina Popescu, magistrat-asistent-şef în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 87/97/2024, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă sporul de penitenciar de 20% se stabileşte din indemnizaţia de bază din anul 2009 sau din indemnizaţia aferentă lunii noiembrie 2018, respectiv a lunii în curs, precum şi dacă în acest caz se impune respectarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, reclamanta având funcţia de grefier în cadrul Tribunalului Dolj, conform art. 13 din anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 şi art. 1 lit. c) din anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, coroborat cu art. 25 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017 şi Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.830/C/2017.”

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor; părţile nu au depus punct de vedere asupra raportului.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 23 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 87/97/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 noiembrie 2024 cu nr. 2.676/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 19 mai 2025, ulterior fiind preschimbat pentru data de 26 mai 2025. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Art. 25. – (1) „Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.” Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 Art. 1 lit. c) – „Dispoziţiile prezentului capitol reglementează salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale: (…) c) personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea;”. Art. 13. – „Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, precum şi alte categorii de personal prevăzute la art. 1 lit. a), c) şi f) din prezentul capitol, delegate sau detaşate sau care îşi desfăşoară activitatea în sistemul penitenciar, beneficiază pe durata delegării sau detaşării sau a desfăşurării activităţii în sistemul penitenciar, şi de un spor de până la 20% calculat la indemnizaţia de încadrare sau, după caz, la salariul de bază.”

Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.830/C/2017 Art. 1. – (1) „Începând cu data de 1.07.2017, judecătorii din cadrul instanţelor de judecată delegaţi pentru executarea pedepselor privative de libertate beneficiază şi de un spor de 20%, calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru activitatea desfăşurată efectiv în penitenciar. (2) Sporul prevăzut la alin. (1) se acordă numai pentru perioada delegării în sistemul penitenciar, stabilită prin decizia de delegare a preşedintelui curţii de apel.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 ianuarie 2024 pe rolul Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă cu nr. 87/97/2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii instituţii publice B., C., D., obligarea acestora la plata diferenţei de sumă între cea încasată şi cea cuvenită din sporul de 20%, calculat la indemnizaţia de bază din anul 2009, în loc de cea aferentă lunii noiembrie 2018, aceasta fiind luna de început a perioadei de desemnare a sa la penitenciar, şi până la finalizarea raporturilor de muncă, respectiv 8.11.2018-31.12.2022, pe durata desfăşurării activităţii la penitenciar, precum şi actualizarea acestor sume cu rata inflaţiei şi majorarea lor cu dobânda legală, de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii şi până la data plăţii efective. A arătat că, începând cu luna noiembrie, de când a fost delegată în calitate de grefier pentru exercitarea atribuţiilor specifice la Penitenciarul X, sporul de penitenciar a fost calculat la indemnizaţia de încadrare din anul 2009, şi nu la cea aferentă lunii în curs.

Prin întâmpinările depuse, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 23 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 87/97/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a reţinut, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, că, în dosarul de faţă, completul de judecată a fost învestit cu soluţionarea unei cauze în primă instanţă ce priveşte plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice – plata diferenţei de sumă între cea încasată şi cea cuvenită din sporul de 20%, calculat la indemnizaţia de bază din anul 2009, în loc de cea aferentă lunii noiembrie 2018, aceasta fiind luna de început a perioadei de desemnare la penitenciar, şi până la finalizarea raporturilor de muncă, respectiv 8.11.2018-31.12.2022, pe durata desfăşurării activităţii la penitenciar a reclamantei, grefier delegat la Penitenciarul X în perioada în litigiu.

Lecturând centralizatoarele privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ şi a litigiilor de muncă, instanţa de trimitere nu a identificat nicio hotărâre privind chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze.

În consecinţă, a considerat că, odată verificată îndeplinirea acestor condiţii, sesizarea este obligatorie şi că nu se impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 reiese cu evidenţă că ceea ce a intenţionat legiuitorul a fost ca instanţa supremă să asigure o interpretare unitară a dispoziţiilor legale supuse interpretării în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie al personalului plătit din fonduri publice. Or, cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, nu este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Tribunalul a constatat că, prin prezenta acţiune, reclamanta tinde la obligarea pârâţilor la plata diferenţei de sumă între cea încasată şi cea cuvenită din sporul de 20%, calculat la indemnizaţia de bază din anul 2009, în loc de cea aferentă lunii noiembrie 2018, aceasta fiind luna de început a perioadei de desemnare a sa la penitenciar, şi până la finalizarea raporturilor de muncă, respectiv 8.11.2018-31.12.2022, pe durata desfăşurării activităţii la penitenciar.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 13 din anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ale art. 1 lit. c) din aceeaşi anexă şi ale art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 ar rezulta că legiuitorul a lăsat la aprecierea angajatorului cuantumul/procentul acestui spor, de maximum 20%, calculat la indemnizaţia de încadrare sau, după caz, la salariul de bază, cu condiţia respectării prevederilor din art. 25 alin. (1) din lege.

Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.830/C/2017 invocat nu este aplicabil reclamantei, deoarece acesta se referă la judecători, nu la personalul auxiliar. VI. Punctul de vedere al părţilor

Părţile nu au exprimat niciun punct de vedere cu privire la cele puse în discuţie de instanţa de judecată. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Au fost exprimate opinii teoretice, după cum urmează:

Curtea de Apel Alba Iulia şi-a exprimat opinia, în sensul că sporul de penitenciar de 20% se stabileşte la nivelul indemnizaţiei aferente lunii noiembrie 2018, în acelaşi sens fiind şi opinia judecătorilor Tribunalului Braşov.

În cadrul Curţii de Apel Bucureşti, punctul de vedere exprimat de Tribunalul Bucureşti a fost în sensul că această categorie de spor se impune a fi calculată în mod unitar şi pentru grefierul delegat, adică prin raportare la cuantumul salariului de bază brut aferent lunii în care s-a prestat activitatea efectivă în penitenciar, prin determinarea acestuia distinct.

Tribunalul Ilfov a apreciat că legiuitorul a lăsat la aprecierea angajatorului cuantumul/procentul acestui spor, de maximum 20%, calculat la indemnizaţia de încadrare sau, după caz, la salariul de bază, cu condiţia respectării prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.830/C/2017 nu este aplicabil, deoarece acesta se referă la judecători, nu la personalul auxiliar.

Opinia judecătorilor Curţii de Apel Iaşi a fost exprimată în sensul că sporul de până la 20% calculat la indemnizaţia de încadrare sau, după caz, la salariul de bază se determină în concret de către ordonatorul de credite, cu referire la considerentele Deciziei nr. 3 din 29 ianuarie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În opinia judecătorilor Tribunalului Iaşi şi Vaslui, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, precum şi alte categorii de personal prevăzute la art. 1 lit. a), c) şi f) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, delegate sau detaşate sau care îşi desfăşoară activitatea în sistemul administraţiei penitenciare, beneficiază pe durata delegării sau detaşării şi de un spor de 20% calculat la indemnizaţia de încadrare sau, după caz, la salariul de bază, cu condiţia respectării prevederilor art. 25 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Cu referire la dispoziţiile art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a pronunţat prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021. În acelaşi sens: Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 22 din 27 ianuarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 8 aprilie 2025.

Curtea Constituţională a pronunţat mai multe decizii în legătură cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul respingerii acestora: Decizia nr. 77 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023, Decizia nr. 82 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 2 august 2023, Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 21 octombrie 2024. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, fiind propusă soluţia de admitere a sesizării formulate de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă în Dosarul nr. 87/97/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării are ca premisă faptul că aceasta se fundamentează pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Sfera de aplicare a acestui act normativ este circumscrisă prin dispoziţiile art. 1, de unde rezultă că ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Potrivit art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aşadar, din punctul de vedere al admisibilităţii, vor fi examinate atât condiţiile speciale instituite prin dispoziţiile art. 1 şi 2 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi cele care decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă prin efectul normei de trimitere prevăzute la art. 4 din ordonanţa de urgenţă.

Ca atare, admisibilitatea sesizării presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; (iii) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi, de asemenea, chestiunea de drept în discuţie să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

Analiza acestor condiţii de admisibilitate relevă îndeplinirea lor doar parţială, respectiv cu privire la obiectul cauzei în care a fost formulată solicitarea de pronunţare a hotărârii prealabile şi la stadiul procedurii, întrucât instanţa de trimitere este învestită cu cererea de acordare a sporului de 20%, calculat la indemnizaţia de bază din anul 2009, în loc de cea aferentă lunii noiembrie 2018, reclamanta fiind salarizată conform anexei nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unor veritabile chestiuni de drept, se constată însă că titularul sesizării nu arată în ce ar consta aceasta, raportat la întrebarea adresată, lipsind verificarea şi constatarea motivate pe care trebuia să le realizeze în acest sens, prealabil învestirii instanţei supreme, pentru a se conforma, astfel, dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi, respectiv, jurisprudenţei dezvoltate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, pe aspectul acestei cerinţe de admisibilitate a hotărârii prealabile.

Dimpotrivă, ignorând exigenţele procedurale menţionate, instanţa de trimitere se limitează la a arăta, în justificarea admisibilităţii demersului, că „nu se impune stabilirea existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 reiese cu evidenţă că ceea ce a intenţionat legiuitorul a fost ca instanţa supremă să asigure o interpretare unitară a dispoziţiilor legale supuse interpretării în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie al personalului plătit din fonduri publice” şi, „cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, nu este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept”.

Aşadar, fără să indice vreo dificultate de interpretare în legătură cu normele incidente raportului juridic dedus judecăţii, instanţa de trimitere nu arătă în ce ar consta neclaritatea, imprecizia, insuficienţa textelor pe care este chemată să le interpreteze şi să le aplice în virtutea funcţiei sale jurisdicţionale, ca instanţă învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în sfera competenţei sale, apreciind în mod greşit că există obligaţia sesizării instanţei supreme, fără să procedeze, în prealabil, la verificarea şi constatarea chestiunii de drept, care să facă posibilă declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Or, chiar dacă evaluarea în concret a chestiunii de drept ca fiind una calificată, susceptibilă de controverse jurisprudenţiale, aparţine Completului învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept, obligaţia circumstanţierii acesteia, cu referire punctuală la dificultăţile de interpretare, date de ambivalenţa, imprecizia sau caracterul precar al normelor, incumbă instanţei de trimitere, cea care trebuie să justifice declanşarea mecanismului de unificare a priori.

Aceasta întrucât instanţa supremă, rămânând în limitele competenţei sale constituţionale, trebuie să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [art. 126 alin. (3) din Constituţie], fără să se poată substitui însă atributului jurisdicţional al judecătorului fondului, cel care trebuie să stabilească faptele şi să realizeze aplicarea adecvată a legii asupra raportului juridic căruia este chemat să îi dea rezolvare.

Este motivul pentru care, în jurisprudenţa instanţei supreme, s-a statuat în mod constant că din încheierea de sesizare trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita şi a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligaţiei ce îi revine, de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte.

Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, în mod sigur şi categoric, norma a cărei interpretare o solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, inclusiv dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare prealabilă.

Sesizarea de faţă nu îndeplineşte exigenţele procedurale menţionate anterior în legătură cu niciuna din întrebările formulate, în contextul în care instanţa de trimitere s-a limitat la a considera, contrar competenţelor sale jurisdicţionale, că „nu trebuie să verifice şi să stabilească existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, întrucât i-ar incumba obligaţia formulării sesizării, care ar avea caracter imperativ, nefiind lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul analizarea aspectului privind dificultatea interpretării chestiunii de drept”.

Modalitatea în care instanţa de trimitere şi-a justificat demersul, arătând că „sesizarea este obligatorie”, sens în care afirmă că singura condiţie de admisibilitate ar fi, „potrivit preambulului O.U.G. nr. 62/2024, ca Înalta Curte să nu fi statuat, iar chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare”, nu observă întocmai conţinutul preambulului menţionat al O.U.G. nr. 62/2024, care face referire la „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile”, regăsită ca atare în dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce reprezintă sediul materiei, precum şi la necesitatea calificării, încă „dintr-o etapă incipientă, a unor chestiuni dificile de drept”.

De asemenea, dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 obligau instanţa de trimitere, în mod prioritar, să verifice şi să constate existenţa unei chestiuni de drept, de care să depindă soluţionarea cauzei pe fond, iar aceasta presupunea, aşa cum s-a stabilit în jurisprudenţa constantă în materie a instanţei supreme, existenţa unei dificultăţi insurmontabile de interpretare, prin recurgerea la metodele uzuale folosite pentru a desluşi sensul normei incidente, iar nu o simplă delegare a funcţiei jurisdicţionale pentru o rezolvare în concret a raportului dedus judecăţii într-o procedură incompatibilă cu asemenea soluţii.

Pentru considerentele expuse, care au constatat neîndeplinirea condiţiei referitoare la chestiunea de drept dificilă, care să facă obiectul unei dezlegări de principiu prin mecanismul hotărârii prealabile, sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă.