Decizia nr. 232 din 16 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.842/1/2025 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă compensarea muncii prestate sâmbăta şi/sau duminica, în bani sau timp liber, se adaugă la repausul acordat în alte zile lucrătoare sau dacă compensarea în bani sau cu timp liber exclude acordarea repausului săptămânal în cazul unor angajaţi ai Poliţiei Locale, având în vedere dispoziţiile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 137, 139, 141 şi 142 din Codul muncii, precum şi cele ale art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi ale art. 35 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018?”.

Magistratul-asistent învederează că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 1 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 3.504/99/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 11 decembrie 2024, cu Dosar nr. 2.842/1/2024. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 ” Art. 21. – Sporul pentru munca suplimentară (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condiţiile alin. (2) şi (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic în scris, fără a se depăşi 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii. (…)”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii ” Art. 137. – (1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. (2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. (3) În situaţia prevăzută la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. (…) Art. 139. – (1) Zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează sunt: – 1 şi 2 ianuarie; (…) – 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române; – Vinerea Mare, ultima zi de vineri înaintea Paştelui; – prima şi a doua zi de Paşti; – 1 mai; – 1 iunie; – prima şi a doua zi de Rusalii; – Adormirea Maicii Domnului; – 30 noiembrie – Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României; – 1 decembrie; – prima şi a doua zi de Crăciun; – două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora. (…) Art. 141. – Prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii. Art. 142. – (1) Salariaţilor care lucrează în unităţile prevăzute la art. 140, precum şi la locurile de muncă prevăzute la art. 141 li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile. (2) În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariaţii beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 ” Art. 8. – Prin derogare de la prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, în anul 2018, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 ” Art. 35. – (1) Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2)-(6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, în perioada 2019-2021, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, precum şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează în cadrul schimbului normal de lucru se vor compensa numai cu timp liber corespunzător acestora. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în perioada 2020-2021, pentru activitatea desfăşurată de personalul militar, poliţişti, poliţiştii din penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, se acordă drepturile prevăzute de legislaţia aferentă lunii iunie 2017. Baza de calcul pentru acordarea acestor drepturi o reprezintă solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază cuvenit(ă)”. III. Expunerea procesului

Prin acţiunea introductivă, reclamanţii, persoane fizice, au solicitat în contradictoriu cu pârâta Poliţia Locală, în principal, acordarea compensării în bani a muncii prestate în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru şi care nu a fost compensat cu timp liber, pentru ultimii trei ani de la data introducerii acţiunii, respectiv de la data transferului pentru o reclamantă, sume actualizate, iar, în subsidiar, acordarea timpului liber compensator pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, pentru perioada de referinţă.

În motivare, au arătat că sunt funcţionari publici, poliţişti locali, salarizaţi de pârâtă şi au prestat muncă în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, fără acordarea unui timp liber corespunzător.

În raport cu art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 137 din Codul muncii, legiuitorul face distincţie între repausul săptămânal şi zilele libere, astfel că, în situaţia muncii prestate sâmbăta şi duminica, nu foloseşte sintagma „compensării cu timp liber corespunzător”, ci de „repaus săptămânal”. Acordarea repausului săptămânal în alte zile ale săptămânii nu înlătură obligaţia acordării compensaţiei, în bani sau timp liber corespunzător, potrivit reclamanţilor. Altfel spus, munca prestată în perioada repausului săptămânal (sâmbăta sau duminica) trebuie compensată cu repaus săptămânal (în zilele lucrătoare de luni până vineri) şi cu un spor.

Începând cu anul 2010, au arătat reclamanţii că, prin acte normative succesive, s-a prevăzut faptul că munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se va compensa numai cu timp liber corespunzător, în acest sens fiind relevante prevederile art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi ale art. 35 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018.

Cu privire la art. 35 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 s-a arătat că anumite categorii de funcţionari publici, respectiv „personalul militar, poliţişti, poliţiştii din penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională” sunt exceptate de la obligaţia acordării compensării doar cu timp liber în cazul în care au desfăşurat activitate în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează.

Totodată, prin Decizia nr. 65 din 26 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 8 şi art. 10 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 raportat la art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. IV alin. (1) şi (6) din Legea nr. 79/2018 este permisă cumularea majorării de 75% din baza de calcul, acordată pentru activitatea desfăşurată de funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, cu drepturile aferente muncii suplimentare prestate de aceiaşi funcţionari peste programul normal de lucru, doar pentru orele efectiv lucrate ce depăşesc durata normală a timpului de lucru potrivit art. 112 din Codul muncii”.

În aceste condiţii, se creează o discriminare pentru poliţiştii locali cu atribuţii în domeniile ordinii şi liniştii publice, precum şi al circulaţiei pe drumurile publice, care au desfăşurat activitatea în echipă cu cei din cadrul Poliţiei Române sau au desfăşurat aceleaşi activităţi ca funcţionarii publici cu statut special.

De asemenea, conform Directivei 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de angajare, în vederea definirii şi constatării discriminării directe, tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar compatibile, nu neapărat în situaţii similare.

Or, în aplicarea art. 41 din Constituţia României, repausul săptămânal nu poate fi compensat, ci trebuie doar acordat, de regulă, sâmbăta sau duminica sau în alte zile din cursul săptămânii, iar pentru munca prestată sâmbăta şi/sau duminica se acordă o compensare, de regulă în bani sau cu timp liber corespunzător.

Totodată, au învederat că, potrivit art. 137 alin. (2) din Codul muncii, „repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile”, aspect ce semnifică faptul că nu este identitate de termeni între acordare în alte zile şi compensare, din analiza alin. (3) al aceluiaşi articol rezultând că sporul este o compensare, care se adaugă la repausul acordat în alte zile.

Dacă se interpretează că o compensare în bani exclude şi acordarea repausului săptămânal, s-ar ajunge la situaţia în care cel ce munceşte în weekend să fie remunerat cu o sumă mai mică decât munca prestată în zilele lucrătoare (respectiv 75%).

În concluzie, munca prestată în repausul săptămânal (sâmbăta sau duminica) trebuie recompensată cu repaus săptămânal (în zilele lucrătoare de luni până vineri) şi cu o compensare cu timp liber corespunzător.

O interpretare contrară a legii, anume că acordarea repausului săptămânal în altă zi lucrătoare înseamnă chiar compensarea cu timp liber corespunzător, ar fi nefirească şi contrară prevederilor legale incidente.

Pârâta nu a depus întâmpinare, însă prin precizările formulate, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, având în vedere că drepturile salariale ale reclamanţilor au fost calculate în conformitate cu dispoziţiile legale.

În cadrul soluţionării acţiunii, s-au dispus sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea sesizării

Reţinând că obiectul prezentei cauze îl reprezintă stabilirea şi plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, completul învestit judecă în primă instanţă acest litigiu, iar de modalitatea de interpretare a chestiunilor de drept menţionate mai sus depinde în tot soluţionarea pe fond a cauzei de faţă, constatând din verificările efectuate că asupra acestor chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat, nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu fac obiectul unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în curs de soluţionare, s-a apreciat ca admisibilă sesizarea instanţei supreme.

În ce priveşte caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, s-a arătat că, spre deosebire de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu impune o astfel de condiţie, completul învestit cu soluţionarea unei chestiuni ce ţine de salarizarea personalului plătit din fonduri publice fiind obligat, în măsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a lămurit deja problema de drept incidentă, să sesizeze această instanţă. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de trimitere a arătat că dispoziţiile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 137, 139, 141 şi 142 din Codul muncii, precum şi cele ale art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 şi ale art. 35 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 trebuie interpretate în sensul că, în cazul unor angajaţi ai Poliţiei Locale, compensarea muncii prestate sâmbăta şi/sau duminica, în bani sau timp liber, se adaugă la repausul acordat în alte zile lucrătoare, pentru considerentele indicate de reclamanţi. VI. Punctul de vedere al părţilor

Punctele de vedere ale părţilor rezultă din motivele aduse prin cererea de chemare în judecată şi în precizările depuse la solicitarea instanţei. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Într-o orientare, compensarea muncii prestate sâmbăta şi/sau duminica (în bani sau în timp liber) se poate adăuga la repausul acordat în alte zile lucrătoare, în funcţie de specificul activităţii angajaţilor Poliţiei Locale, în acest sens fiind punctele de vedere teoretice transmise de Tribunalul Ilfov şi de Tribunalul Iaşi; de asemenea, a fost transmisă şi o sentinţă din anul 2011 a Tribunalului Tulcea, care însă nu are în vedere şi cadrul normativ ulterior al Legii-cadru nr. 153/2017, ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nr. 90/2017 şi nr. 114/2018.

În sens contrar sunt hotărârile transmise de Curtea de Apel Braşov şi de Tribunalul Cluj (nedefinitivă), Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ, precum şi punctele de vedere teoretice înaintate de Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Braşov şi de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 65 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 13 ianuarie 2021, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 8 şi art. 10 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 raportat la art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. IV alin. (1) şi (6) din Legea nr. 79/2018, a statuat că este permisă cumularea majorării de 75% din baza de calcul, acordată pentru activitatea desfăşurată de funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, cu drepturile aferente muncii suplimentare prestate de aceiaşi funcţionari peste programul normal de lucru, doar pentru orele efectiv lucrate ce depăşesc durata normală a timpului de lucru potrivit art. 112 din Codul muncii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 64 din 3 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 11 aprilie 2025, a stabilit că, în aplicarea prevederilor art. 35 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 şi ale art. II alin. (3) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, pentru a beneficia de plata orelor lucrate suplimentar nu este necesar ca funcţionarul public cu statut special să solicite, în prealabil, printr-un raport scris, acordarea de timp liber corespunzător orelor lucrate suplimentar în termenul de 60 de zile de la prestarea muncii.

Prin Decizia nr. 123 din 7 aprilie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 2.498/1/2024, nepublicată*), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 20.614/3/2023, privind dezlegarea următoarelor probleme de drept: *) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 123 din 7 aprilie 2025 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 23 iunie 2025. ” Dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, derogatorii de la dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru perioada în care legislaţia prevede posibilitatea compensării orelor suplimentare prestate de angajat doar cu timp liber corespunzător, instituţia publică angajatoare poate fi obligată la plata acestora în situaţia în care nu a fost acordat timpul liber corespunzător în termenul prevăzut de lege. Dacă sintagma «timp efectiv lucrat» prevăzută pentru calculul majorării de 75% pentru activitatea desfăşurată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, care nu se poate compensa cu timp liber corespunzător în aplicarea art. 35 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. II alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. II alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 coroborat cu art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, pentru personalul militar din cadrul Serviciului de Protecţie şi Pază, poate fi interpretată în sensul că se referă doar la perioada în care îşi îndeplineşte atribuţiile din fişa postului sau se referă la întreg timpul în care salariatul a fost la dispoziţia angajatorului. Dacă pentru cadrele militare din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională sunt aplicabile prevederile art. 112 alin. (1) din Codul muncii care reglementează durata normală a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână. Dacă efectuarea serviciului în ture de către cadrele militare din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională conduce la acumularea de ore suplimentare în condiţiile în care sunt depăşite cele 40 de ore pe săptămână prevăzute de art. 112 alin. (1) din Codul muncii”.

Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 198/2024 şi nr. 731/2023, a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 35 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Referitor la admisibilitatea sesizării în analiză, temeiul de drept al acesteia îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, al cărei domeniu de reglementare este conturat expres prin dispoziţiile sale de la art. 1, în sensul că se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevede că „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4 din ordonanţa de urgenţă, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai reţine că, în măsura în care un aspect este reglementat expres prin ambele dispoziţii normative, anume atât prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului, cât şi prin Codul de procedură civilă, iar aspectul respectiv se prezintă identic în ambele reglementări, sensul jurisprudenţial conferit normei din Codul de procedură civilă trebuie să fie avut în vedere şi în scopul desluşirii înţelesului noii reglementări din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, din cuprinsul principiilor prezentate în preambulul acestui act normativ rezultă că, la adoptare, legiuitorul delegat a ţinut cont de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism procedural, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Spre deosebire însă de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în cea instituită de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 rămâne, aşadar, în continuare condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept veritabile.

Câtă vreme art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma „chestiune de drept” în mod identic reglementării art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coerenţa practicii judiciare impune aplicarea în mod analog a jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare al hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. De altfel, nu poate fi concepută o reglementare specială care să facă referire în textul său la o noţiune autonomă identică, aceea de „chestiune dificilă de drept”, dar al cărui conţinut juridic să fie diferit faţă de acela din legea generală.

Or, în jurisprudenţa creată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la mecanismul hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că este necesară întrunirea cerinţei privitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată. Chiar dacă chestiunea de drept are legătură cu dezlegarea cauzei, dar ea nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii şi potenţial generatoare de practică neunitară, declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare nu este necesară în această ipoteză.

În acest cadru nu trebuie omisă cerinţa ca încheierea de sesizare să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, în raport cu prevederile art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, alături de punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Astfel, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are obligaţia să se conformeze cerinţelor instituite prin art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. După cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, din cuprinsul punctului de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesităţii mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată. Astfel, acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite, dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare, ce depăşeşte obligaţia generală a instanţelor de drept comun de interpretare a legii şi aplicare a acesteia la o cauză pendinte.

În cauza de faţă, sesizarea adresată în condiţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu îndeplineşte însă condiţia existenţei unei chestiuni dificile de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, deşi celelalte trei condiţii menţionate anterior sunt îndeplinite, respectiv existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă, cauza se încadrează între cele prevăzute limitativ la art. 1 din ordonanţa de urgenţă, iar problema litigioasă nu reiese a face obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Referitor la condiţia cumulativă neîndeplinită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, din analiza încheierii de şedinţă publică din 1 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul Tribunalului Iaşi, faptul că instanţa de trimitere nu indică nicio dificultate de analiză şi soluţionare a chestiunii de drept pentru care a realizat această sesizare.

În acest sens, lectura încheierii de sesizare nu permite decelarea vreunei dificultăţi a Tribunalului Iaşi de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale relevante soluţionării obiectului cererii de chemare în judecată formulate prin prisma cauzei sale juridice, judecătorul fondului neindicând faptul că problema de drept propusă instanţei supreme ar fi născută dintr-un text incomplet sau neclar ori susceptibil de interpretări contradictorii. Dimpotrivă, Tribunalul Iaşi exprimă o opinie clară asupra modului de interpretare a ansamblului normativ dedus soluţionării, după ce anterior prima instanţă s-a rezumat la o prezentare a procesului, cu sublinierea textelor normative indicate a fi relevante în contextul obiectului şi cauzei juridice ale cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai observă că, în formularea întrebării adresate, tribunalul s-a raportat atât la dispoziţii care privesc munca prestată în zilele de repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, cât şi la norme vizând munca prestată în zilele de sărbători legale. Or, utilitatea acestor din urmă norme juridice nu a fost în vreun fel subliniată de Tribunalul Iaşi, din moment ce întrebarea apare a se raporta la zilele de sâmbătă şi duminică, în mod obişnuit expresia repausului săptămânal, fără a fi însă singurele zile în care acesta poate fi acordat.

De asemenea, modalitatea de formulare a întrebării comportă ea însăşi discuţii, deoarece induce dubiul asupra măsurii în care judecătorul fondului se raportează la problema posibilităţii de compensare a muncii prestate sâmbăta şi/sau duminica în bani sau timp liber corespunzător ori la problema posibilităţii de a fi exclus repausul săptămânal în anumite ipoteze. În acest sens, ambele ipoteze expuse prin întrebarea sesizată de Tribunalul Iaşi fac referire la compensarea muncii prestate sâmbăta şi/sau duminica în bani sau timp liber corespunzător, elementul variabil fiind adiţionarea sau excluderea repausului săptămânal. Or, potrivit obiectului cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost menţionat în cuprinsul încheierii de sesizare, partea reclamantă urmăreşte o acordare a compensării în bani a muncii prestate în zilele respective, iar, în subsidiar, acordarea timpului liber compensator pentru munca amintită, nu o valorificare a repausului săptămânal, pentru a exista vreo necesitate de clarificare a interpretării normelor juridice în legătură cu acesta din urmă.

Nu în ultimul rând, prin intermediul întrebării adresate, Tribunalul Iaşi urmăreşte o implicare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea procesului în fond, printr-o aplicare directă a temeiurilor de drept la contextul cauzei. Instanţa de trimitere expune premisa pretinsă a compensării muncii prestate sâmbăta şi/sau duminica în bani sau timp liber în cazul poliţiştilor locali, fără a fi efectuată vreo analiză preliminară referitoare la specificul activităţii desfăşurate de aceştia pentru a se stabili dacă zilele respective constituiau expresia unui repaus săptămânal, iar, în caz afirmativ, dacă această categorie profesională se circumscrie situaţiei de excepţie din perioada de referinţă în care putea interveni o compensare în bani pentru anumite categorii profesionale.

Astfel, în procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv în cazul sesizărilor formulate în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, rămâne unul extraordinar şi subsecvent, procedura putând fi parcursă atunci când o chestiune de drept, determinantă pentru soluţionarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind de ajuns de clară, prin raportare la dispoziţiile legale din care derivă, generând dificultăţi de înţelegere şi aplicare.

Faţă de aspectele deja arătate în precedent, observarea soluţiilor jurisprudenţiale sau a opiniilor teoretice reieşite din verificările anterioare efectuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai prezintă utilitate în cauză, sesizarea analizată fiind inadmisibilă.

În consecinţă, cum mecanismul instituit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este menit să dea o rezolvare de principiu unei/unor chestiuni de drept punctuale, iar nu să soluţioneze o cerere de chemare în judecată prin prisma ansamblului cauzei sale juridice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va conchide în sensul că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile de admisibilitate necesare pentru a interveni o dezlegare în drept potrivit sesizării ce i-a fost adresată, astfel că aceasta va fi respinsă ca inadmisibilă.