ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 5/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.118/1/2024 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: " Dacă, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 din anexa nr. I a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv ale cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6 din anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 în corelare cu prevederile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 585/1990, art. 3 din Regulamentul de organizare și funcționare al Institutului Medico-Militar, aprobat prin Ordinul M.Ap.N. nr. 102/2009, și art. 291 din Legea nr. 1/2011, art. 198 din Legea nr. 199/2023, salarizarea personalului cu funcții de conducere (șef birou) din cadrul Institutului Medico-Militar se stabilește conform anexei nr. I a Legii-cadru nr. 153/2017 cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 sau conform anexei nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6".

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit și puncte de vedere ale părților.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 19 septembrie 2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 3 octombrie 2024 cu nr. 2.118/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 20 ianuarie 2025. II. Normele legale incidente

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Anexa nr. I Familia ocupațională de funcții bugetare "Învățământ" Capitolul I A. Salarii de bază pentru funcțiile din învățământ 3. Funcțiile de conducere pentru funcțiile didactice auxiliare nr. crt. 6 Șef birou [...] Anexa nr. VIII Familia ocupațională de funcții bugetare "Administrație" Capitolul II B. Alte unități bugetare de subordonare centrală și locală, precum și din compartimentele de contabilitate, financiar, aprovizionare, investiții I. Salarii de bază pentru funcții de specialitate a) Funcții de conducere nr. crt. 6 Șef birou, șef atelier, șef stație, șef sector, șef oficiu, șef laborator, șef fermă, șef bază experimentală, șef corp control comercial II, secretar general federație.

Hotărârea Guvernului nr. 585/1990 privind înființarea Institutului Medico-Militar, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 585/1990 Art. 1. - Pe data prezentei hotărâri se înființează Institutul Medico-Militar, ca instituție militară de învățământ superior, subordonată Ministerului Apărării Naționale, având sediul în municipiul București și o secție în municipiul Târgu Mureș.

Regulamentul de organizare și funcționare al Institutului Medico-Militar din 30 septembrie 2009, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. 102/2009, cu modificările ulterioare, denumit în continuare Regulament Art. 3. - (1) Personalul din Institutul Medico-Militar include comunitatea universitară, personalul din comandament și personalul auxiliar. (2) Comunitatea universitară reprezintă totalitatea persoanelor care desfășoară activitate didactică, de cercetare științifică, precum și cei care studiază în instituție.

Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 1/2011 Art. 291. - (1) Personalul din învățământul superior este format din personal didactic și personal nedidactic. (2) Personalul didactic este format din personal didactic de predare/cercetare și personal didactic auxiliar/cercetare din universități, biblioteci universitare și biblioteci centrale universitare. În învățământul superior militar, de informații, de ordine publică și de securitate națională, personalul didactic de predare include și instructorii militari, instructorii de informații, precum și instructorii de ordine publică. (3) Prin personal didactic și de cercetare, în sensul prezentei legi, se înțelege personalul care deține, în mod legal, unul dintre titlurile universitare sau de cercetare prevăzute de prezenta lege, care aparține unei instituții de învățământ superior și care desfășoară activități didactice și/sau de cercetare. (4) În raport cu relațiile de muncă stabilite cu instituția de învățământ superior, personalul didactic poate fi: titular sau asociat. În raport cu participarea la procesul didactic și cu gradul de pregătire profesională, personalul didactic poate fi: personal didactic sau personal didactic auxiliar. (5) Prin personal didactic titular se înțelege personalul didactic care ocupă o funcție didactică într-o universitate, obținută prin concurs, pe o perioadă nedeterminată, precum și personalul didactic menținut conform prevederilor art. 289 alin. (6), în condițiile legii. Personal didactic titular este și personalul didactic care beneficiază de rezervare de post, în condițiile legii. Cadrele didactice și de cercetare angajate pe perioadă determinată au statut de cadru didactic și de cercetare asociat. (6) Calitatea de titular există numai în raport cu o singură instituție de învățământ superior sau cu o singură instituție de cercetare-dezvoltare; când un cadru didactic desfășoară activități didactice sau de cercetare științifică în mai multe instituții de învățământ superior ori de cercetare-dezvoltare, calitatea de titular poate fi numai la una dintre ele, iar în celelalte, calitatea este de cadru didactic sau de cercetător asociat. (7) Funcțiilor de cercetare-dezvoltare din universități și personalului care le ocupă li se aplică prevederile Legii nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare. (8) În cazul desființării unei unități de învățământ superior de stat, personalul astfel disponibilizat beneficiază de salarii compensatorii, conform legislației în vigoare.

Legea învățământului superior nr. 199/2023, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 199/2023 Art. 198. - (1) Personalul din învățământul superior este format din personal didactic și personal administrativ din învățământ. (2) Personalul didactic este format din personal didactic de predare/cercetare și personal didactic/de cercetare auxiliar din instituții de învățământ superior, biblioteci universitare și biblioteci centrale universitare. În învățământul superior militar, de informații, de ordine publică și de securitate națională, personalul didactic de predare include și instructorii militari, instructorii de informații, precum și instructorii de ordine publică. (3) Prin personal didactic de predare/cercetare, în sensul prezentei legi, se înțelege personalul care deține, în mod legal, una dintre funcțiile didactice universitare sau de cercetare prevăzute de prezenta lege, care aparține unei instituții de învățământ superior și care desfășoară activități didactice și/sau de cercetare. (4) În raport cu relațiile de muncă stabilite cu instituția de învățământ superior, personalul didactic poate fi: titular sau asociat. În raport cu participarea la procesul didactic și cu gradul de pregătire profesională, personalul didactic poate fi: personal didactic de predare, personal de cercetare și personal didactic auxiliar. (5) Funcțiile didactice auxiliare sunt stabilite în anexele legilor de salarizare, cu posibilitatea completării lor prin ordin al ministrului educației și al ministrului muncii și solidarității sociale, în funcție de necesitățile instituțiilor de învățământ superior sau ale bibliotecilor centrale universitare. (6) Personalul de sprijin în vederea desfășurării procesului educațional printr-o abordare integrată a nevoilor studentului, profesioniști din alte domenii fundamentale ale dezvoltării tânărului, precum sănătate, consiliere/evaluare/terapie psihologică și asistență socială, este încadrat în sistemul de învățământ superior cu statut de personal didactic auxiliar. III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea introductivă, reclamantul, persoană fizică, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Militară [...] - Institutul Medico-Militar, a solicitat obligarea acesteia la stabilirea în mod corect a salariului reclamantului conform anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017, cu respectarea art. 39 alin. (2) din același act normativ, achitarea tuturor diferențelor salariale dintre salariul încasat și salariul pe care trebuie în mod legal să îl încaseze conform anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 de la data încheierii contractului individual de muncă și până la data încadrării actualizate cu indicele de inflație și plata daunelorinterese moratorii egale cu dobânda legală calculate de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.

În motivare, reclamantul a susținut, în esență, că datorită naturii juridice a pârâtului de instituție (militară) de învățământ superior, activitatea de învățământ a acesteia este prioritară, impunându-se reevaluarea tuturor funcțiilor didactice auxiliare, de conducere sau execuție; cum funcția reclamantului de șef birou reprezintă o funcție auxiliară de conducere în cadrul învățământului superior, acesta a apreciat că se impune reîncadrarea în anexa nr. 1 la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Sentința civilă nr. 7.436 din 20 decembrie 2023, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând că stabilirea unui alt salariu de bază și a sporurilor cuvenite țin de încadrarea activităților prestate de salariați în funcțiile din anexele la Legea-cadru nr. 153/2017 și sunt de esența raportului de muncă dintre părți, astfel că greșita interpretare a legii în acest sens reprezintă eventual un motiv de nelegalitate a actelor care le atestă.

Cum în speță nu s-a solicitat și nici nu s-a făcut proba că anterior s-a solicitat și obținut anularea actelor administrative de stabilire a drepturilor bănești ori a actelor adiționale încheiate între părți, contestate implicit în prezenta cauză în care se tinde la obținerea, în paralel cu aceste acte, a altei încadrări și valori ale drepturilor bănești decât cele deja stabilite și plătite reclamantului, s-a constatat că pârâtul a efectuat încadrarea și plata drepturilor bănești aferente în baza unor acte valabile.

Prin apelul declarat, reclamantul a solicitat admiterea acestuia și, pe fond, admiterea acțiunii, având în vedere că funcția de secretar pe care o deține în baza contractului individual de muncă și a actelor adiționale la acesta este una auxiliar didactică de execuție, intimatul, prin semnarea celui din 14 iulie 2023, recunoscând implicit statutul apelantului de personal din sistemul de învățământ, având în vedere că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2023 privește salarizarea în sistemul de învățământ, adică anexa nr. I.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că nu s-a solicitat anularea actelor administrative de stabilire a drepturilor bănești ori a actelor adiționale încheiate între părți, în care se tinde la obținerea, în paralel cu aceste acte, a altei încadrări și valori ale drepturilor bănești decât cele deja stabilite și plătite apelantului-reclamant, instituția militară efectuând încadrarea și plata drepturilor bănești aferente în baza unor acte valabile.

În cadrul soluționării apelului, instanța a dispus sesizarea instanței supreme în baza art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 și suspendarea judecării cauzei. IV. Motivele reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că, din coroborarea art. 2 alin. (1) cu art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, admisibilitatea prezentei sesizări trebuie analizată inclusiv prin raportare la normele generale în materie, cuprinse în art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă.

Concluzia care se desprinde este aceea că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi dispusă atât de un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță, cât și de un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în calea de atac, iar existența elementului de noutate al problemei de drept nu mai reprezintă o condiție de admisibilitate.

Referitor la dificultatea chestiunii de drept, aceasta rezultă din includerea problemei de drept în domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 și nestatuarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept, fără a se mai impune stabilirea existenței unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 reiese cu evidență că ceea ce a intenționat legiuitorul a fost ca instanța supremă să asigure o interpretare unitară a dispozițiilor legale supuse interpretării în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie a/al personalului plătit din fonduri publice. Cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, nu este lăsată la latitudinea instanței care judecă procesul analizarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

Analizând îndeplinirea cumulativă în cauză a condițiilor impuse de art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, s-a constatat că obiectul învestirii instanței este reprezentat de solicitarea reclamantului de a i se stabili de către pârâtă salarizarea conform anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017, și nu potrivit anexei nr. VIII la același act normativ; reclamantul, angajat cu contract individual de muncă la Institutul Medico-Militar, face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, în discuție fiind încadrarea și salarizarea acestuia; prin urmare, prezentul litigiu face parte din categoria proceselor la care fac referire dispozițiile art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, respectiv stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Prezenta cauză se află în curs de judecată în calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 96 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, ce judecă în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor 271 alin. (2 2 ) din Codul muncii.

Totodată, soluționarea apelului depinde de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 din anexa nr. I a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv a cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6 din anexa nr. VIII a aceleiași legi, în corelare cu prevederile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 585/1990, art. 3 din Regulament, art. 291 din Legea nr. 1/2011 și ale art. 198 din Legea nr. 199/2023.

De asemenea, a constatat că, asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În concluzie, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

În limitele necesare pentru a evita antepronunțarea în cauză, s-a apreciat că esențial pentru dezlegarea problemei de drept este lămurirea a două aspecte, și anume: - dacă se poate asimila categoria de personal cu funcții de conducere (șef birou) din Institutul Medico-Militar cu cea a personalului cu funcții de conducere pentru funcțiile didactice auxiliare; - dacă salarizarea acestui personal se stabilește conform anexei nr. I cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 sau potrivit anexei nr. VIII cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6 din același act normativ.

Personalul din Institutul Medico-Militar este format din comunitatea universitară, personalul din comandament și personalul auxiliar, aspect ce reiese din prevederile art. 3 din Regulament.

În cadrul Institutului Medico-Militar, în anul 2023 a fost înființat postul de șef birou gr. II, Biroul evidență studenți, scopul principal al înființării acestuia fiind organizarea și conducerea activităților de secretariat și evidență studenți.

Legiuitorul a prevăzut pentru funcțiile didactice auxiliare două modalități de salarizare: conform anexei nr. I pentru funcțiile care se regăsesc în respectiva anexă și conform celorlalte anexe la Legea-cadru nr. 153/2017 pentru funcțiile didactice auxiliare care nu se regăsesc în anexa nr. I, corespunzător fiecărui domeniu de activitate din sistemul bugetar, iar în acest din urmă caz a prevăzut că Ministerul Educației Naționale, în colaborare cu Ministerul Muncii și Justiției Sociale, va emite, în termen de 30 de zile de la publicarea Legii-cadru nr. 153/2017, un nou ordin privind reglementarea funcțiilor cu statut de personal didactic auxiliar, aplicându-li-se în mod corespunzător celelalte prevederi aplicabile personalului didactic, în acest sens fiind emis Ordinul ministrului educației naționale și al ministrului muncii și justiției sociale nr. 3.058/943/2018 privind reglementarea funcțiilor cu statut de personal didactic auxiliar care nu se regăsesc în anexa I "Familia ocupațională de funcții bugetare Învățământ" la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Referitor la funcțiile de conducere pentru funcțiile didactice auxiliare, legiuitorul a prevăzut că salarizarea acestora se face potrivit cap. I lit. A pct. 3 din anexa nr. I Familia ocupațională de funcții bugetare "Învățământ", aceste funcții fiind în învățământul superior: director, contabil-șef, administrator șef facultate, secretar-șef universitate, secretar-șef facultate, șef serviciu, șef birou.

Totodată, s-a apreciat că pentru funcția de șef birou s-a prevăzut salariul de bază în cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv în anexa nr. VIII cap. II lit. B ("Alte unități bugetare de subordonare centrală și locală, precum și din compartimentele de contabilitate, financiar, aprovizionare, investiții") pct. I ("Salarii de bază pentru funcții de specialitate) lit. a) ("Funcții de conducere") nr. crt. 6.

Așadar, având în vedere că personalul din Institutul Medico-Militar este format din comunitatea universitară, personalul din comandament și personalul auxiliar, s-a apreciat că salarizarea acestuia se face potrivit categoriei de personal și domeniului în care fiecare își desfășoară activitatea. VI. Punctul de vedere al părților

Apelantul reclamant a susținut că dispozițiile legale sunt clare și nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât în cauză este vorba despre o chestiune asupra căreia instanța trebuie să decidă că apelantul trebuia să fie salarizat conform anexei nr. I a Legii-cadru nr. 153/2017, și nu despre o chestiune de drept.

Intimata pârâtă, prin consilier juridic, a apreciat că sunt incidente prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, solicitând sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Referitor la problema de drept, părțile și-au expus punctul de vedere prin cererea de chemare în judecată, cererea de apel și întâmpinările formulate în cauză. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Într-o orientare cvasiunanimă s-a arătat că anexa nr. VIII la Legea nr. 153/2017 este destinată salarizării personalului militar, iar, prin prisma statutului militar al Institutului Medico-Militar, funcțiile de conducere, precum cea de șef birou, chiar dacă are atribuții similare cu funcțiile de conducere din instituțiile civile, fiind exercitate în cadrul unei structuri militarizate, atrag aplicarea acesteia.

Prin urmare, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, anexa nr. VIII este aplicabilă acestui tip de funcție, având în vedere caracterul militarizat al Institutului Medico-Militar și faptul că personalul său este subordonat normelor militare de organizare și funcționare.

Totodată, prin coroborarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017 cu normele speciale care reglementează activitatea Institutului Medico-Militar, s-a concluzionat că salarizarea funcțiilor de conducere, cum este cea de șef birou, se face conform anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, având în vedere că instituția are un caracter militar. Anexa nr. I la lege s-ar aplica doar în cazul în care aceste funcții ar fi exercitate într-un context civil, ceea ce nu este cazul pentru Institutul Medico-Militar.

În acest sens sunt punctele de vedere exprimate de Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Brașov, Tribunalul Constanța, Tribunalul Vaslui și Tribunalul Iași.

Într-o opinie singulară (Tribunalul Buzău) s-a arătat că salarizarea personalului cu funcții de conducere (șef birou) din cadrul Institutului Medico-Militar se stabilește conform anexei nr. I cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Ministerul Public a menționat că la nivelul Secției judiciare nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Nu a fost identificată practică relevantă cu privire la această problemă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Întrebarea prealabilă este adresată în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu specific de reglementare este conturat prin dispozițiile art. 1.

Instanța de trimitere solicită răspuns la întrebarea dacă personalul cu funcții de conducere (șef birou) din cadrul Institutului Medico-Militar (U.M. 02122 București) beneficiază de o salarizare stabilită în conformitate cu Legea-cadru nr. 153/2017, în cuprinsul anexei nr. I - cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 sau, dimpotrivă, al anexei nr. VIII - cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6; astfel formulată întrebarea, apare evidentă observația că dilema juridică în care s-a plasat titularul sesizării vizează alegerea cadrului normativ incident uneia din cele două familii ocupaționale de funcții bugetare - "Învățământ" (anexa nr. I) sau "Administrație" (anexa nr. VIII) -, în cazul unui salariat angajat în baza unui contract individual de muncă în funcția de șef birou gradul II - Biroul evidență studenți.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înțelegerea corectă a relației, de tipul lege specială - lege generală, dintre cele două mecanisme a priori de unificare a practicii judiciare, reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 și de art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să țină seama de regulile de interpretare a normelor juridice care impun ca normele speciale să se completeze cu normele generale în măsura în care nu reglementează în mod derogatoriu.

Aceasta, întrucât legea specială limitează câmpul de aplicare a legii generale ori de câte ori are dispoziții exprese, derogatorii, dar legea generală rămâne aplicabilă și poate întregi dispozițiile legii speciale, atunci când acestea sunt incomplete sau, după caz, nu reglementează deloc anumite aspecte ale materiei (paragraful 111 al Deciziei nr. 11 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 12 aprilie 2023).

În acest sens, dispozițiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 statuează că "reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri".

Decurge de aici constatarea că procedura hotărârii prealabile din reglementarea normei speciale - cu referire la condițiile de admisibilitate de ordin procedural și substanțial și la regulile de judecată a sesizării -, pe de o parte, derogă sub unele aspecte de la dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă care constituie dreptul comun în materie, iar, pe de altă parte, se completează cu acesta, potrivit normei de trimitere din art. 4 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care stabilește că "dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Apartenente primei categorii sunt acele dispoziții derogatorii de la configurația-cadru în materia mecanismului hotărârii prealabile, prin care s-a statuat în sensul extinderii sferei titularului sesizării, al suprimării condiției noutății chestiunii de drept, al instituirii obligativității sesizării (condiționat însă de prealabila verificare și constatare a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate), al introducerii obligativității suspendării cauzelor similare, precum și al scurtării termenelor procedurale.

Din cea de-a doua categorie de aspect sunt de evidențiat, inter alia, cerințele de ordin procedural referitoare la cuprinsul încheierii de sesizare, statuate în reglementarea generală, și anume expunerea motivelor care susțin admisibilitatea sesizării instanței supreme și a punctului de vedere al completului de judecată și al părților.

De altfel, o atare obligație a titularului sesizării rezultă și din art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care impune completului de judecată să verifice și să constate îndeplinirea condițiilor de admisibilitate și să dispună sesizarea instanței supreme doar dacă rezultatul este unul afirmativ, fiind necesară o analiză argumentată cu privire la toate condițiile de admisibilitate incidente, precum și exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept care formează obiectul întrebării prealabile.

Revenind, prin prisma acestor repere de analiză esențiale, la evaluarea elementelor sesizării pendinte, pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condițiilor care permit declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că procesul în care s-a formulat sesizarea are ca obiect stabilirea și plata drepturilor salariale ale unui salariat angajat în baza unui contract individual de muncă în funcția de șef birou din cadrul Institutului Medico-Militar București, reclamantul făcând, așadar, parte din categoria personalului plătit din fonduri publice. În consecință, pretențiile deduse spre judecată instanței de trimitere se circumscriu domeniului specific de reglementare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în calea de atac a apelului.

În ceea ce privește însă condiția ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudența neunitară, se constată o serie de neregularități, care fac demersul inadmisibil.

Prima observație care se impune a fi făcută este aceea că, în absența unei definiții legale specifice, noțiunea de "chestiune de drept" la care se referă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate primi un alt înțeles decât cel comun din dreptul procesual civil român, în acord cu prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Mai mult decât atât, însuși preambulul actului normativ ce constituie temeiul prezentei sesizări (ca parte constitutivă obligatorie în cazul ordonanțelor de urgență), având rolul de a facilita înțelegerea acestuia, demonstrează faptul că, și după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, rămân de actualitate trăsăturile definitorii ale condiției de admisibilitate, consacrate consecvent atât în doctrina de specialitate, cât și în jurisprudența instanței supreme dezvoltată pe marginea mecanismului hotărârii prealabile din reglementarea Codului de procedură civilă.

Aceasta, întrucât în preambulul ordonanței de urgență, legiuitorul delegat a reafirmat rolul constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituția României, de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești; în egală măsură, autorul reglementării a subliniat nevoia de clarificare a unor "chestiuni dificile de drept" și a manifestat, deopotrivă, preocuparea pentru neafectarea semnificativă a volumului de activitate al instanței supreme, toate aceste argumente sprijinind stabilirea sensului corect al normei adoptate.

Or, așa cum s-a arătat și în doctrină, pentru a fi justificată intervenția instanței supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudențe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile și controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepțiuni deopotrivă de justificate față de imprecizia redactării textului legal.

De asemenea, jurisprudența consolidată, timp de peste 10 ani, în legătură cu această condiție de admisibilitate a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 40 din 27 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 19 septembrie 2021; Decizia nr. 45 din 12 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 701 din 31 iulie 2023).

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că și-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Definitorie, așadar, pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanța supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înțelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanțelor, jurisprudența să capete coerență și unitate.

Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie evidențiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, și de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020).

Astfel fiind, interpretarea și aplicarea legii, în circumstanțele specifice fiecărei cauze, sunt competențe care aparțin instanței de judecată învestite și reprezintă o obligație ridicată la rang de principiu fundamental, ce își găsește consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Judecătorul cauzei este cel chemat să rezolve și posibile dificultăți de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare și cele jurisprudențiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanțiale și a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă și absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situație de fapt concretă.

Însă, în sesizarea dedusă examinării de față, instanța de trimitere nu pune în discuție interpretarea unei anume norme de drept, ci tocmai identificarea dispozițiilor legale aplicabile, întrucât solicită un răspuns la întrebarea dacă personalul cu funcții de conducere (șef birou) din cadrul Institutului Medico-Militar București (mai exact, un salariat angajat în baza unui contract individual de muncă în funcția de șef birou gradul II - Biroul evidență studenți) beneficiază de o salarizare stabilită în conformitate cu anexa nr. I - cap. I lit. A pct. 3 nr. crt. 6 sau, dimpotrivă, în conformitate cu anexa nr. VIII - cap. II lit. B pct. I lit. a) nr. crt. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, în corelare cu prevederile art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 585/1990, art. 3 din Regulamentul de organizare și funcționare al Institutului Medico-Militar, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. 102/2009, ale art. 291 din Legea nr. 1/2011 și ale art. 198 din Legea nr. 199/2023.

Formularea în acești termeni a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigențelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu urmărește, în realitate, o interpretare și o dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de identificare a normei incidente, raportat la cadrul normativ în materie de încadrare și salarizare aferente raportului juridic individual de muncă litigios, în condițiile în care salariatul și instituția angajatoare se prevalează fiecare de unul din cele două sisteme de salarizare aplicabile familiilor ocupaționale de funcții bugetare "Învățământ" (anexa nr. I) și "Administrație" (anexa nr. VIII).

Or, acesta este atributul instanței de trimitere, în virtutea plenitudinii funcției sale jurisdicționale, de a da calificare raportului juridic individual de muncă litigios, pe baza elementelor rezultate punctual din situația de fapt a pricinii, în funcție de care să facă aplicarea cadrul normativ incident în materie de încadrare și salarizare a respectivului angajat, printr-o interpretare corelată și adecvată a tuturor normelor de drept relevante, utilizând în mod conjugat metodele curente de interpretare.

Prin urmare, sub pretextul lămuririi unor norme juridice, se urmărește, în realitate, determinarea de către instanța supremă a dispozițiilor legale incidente salarizării personalului care ocupă respectiva funcție, căreia apoi instanța de trimitere să îi facă aplicarea pentru o corectă rezolvare a criticilor deduse judecății în apel, fiind de observat și aspectul că punctul de vedere exprimat de titularul sesizării nu demonstrează dificultăți real întâmpinate în a discerne care este varianta de interpretare juridică adecvată și nici nu devoalează, în eșafodajul raționamentului juridic, vreun obstacol evident și serios, izvorât din precaritatea ori caracterul dual și complex al textelor de lege indicate.

Reiterând, în procedura pronunțării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de stabilire a normei incidente, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare (Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018, Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020, Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022).

Ca atare, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se circumscrie necesității unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale neclare, echivoce, neconstituindu-se într-o chestiune de drept autentică, ci reprezintă, în realitate, o solicitare de calificare a raportului juridic dedus judecății, pentru a putea fi determinată norma aplicabilă în funcție de cadrul dedus judecății în concret.

O astfel de situație contravine, cum s-a arătat, exigențelor procedurii hotărârii prealabile, atât din reglementarea generală a art. 519 din Codul de procedură civilă, cât și din cea specială instituită prin art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, mecanism procedural care impune ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii, la nivel de principiu, iar nu de indicare a normei care să fie aplicată de către instanța învestită cu judecata litigiului (deciziile nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017, nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, și nr. 5 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 28 februarie 2018).

Din această perspectivă, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, având caracter inadmisibil, câtă vreme se tinde, în realitate, la o "delegare" a funcției jurisdicționale a instanței de trimitere către instanța supremă, îndrituită să dea doar dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să arate norma incidentă raportului litigios, a cărei aplicare să o realizeze apoi instanța de trimitere (paragraful 103 al Deciziei nr. 63 din 17 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1156 din 29 noiembrie 2022).

Argumentele expuse în cele ce precedă permit a se reține concluzia că, în realitate, este confundat caracterul obligatoriu al sesizării cu condiția de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Astfel argumentată sesizarea, demersul instanței de trimitere evidențiază o înțelegere greșită a mecanismului procedurii hotărârii prealabile din reglementarea specială, de vreme ce titularul sesizării a dat prevalență obligativității sesizării, fără însă a realiza cuvenita și prealabila verificare și constatare a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate de ordin procedural și substanțial care îi îngăduiau un atare demers.

Cu alte cuvinte, a fost ignorată în mod nepermis ipoteza normei stipulate în art. 2 din ordonanța de urgență precitată, care permitea declanșarea mecanismului procedurii hotărârii prealabile doar în prezența constatării ca fiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate, inclusiv cea referitoare la existența unei chestiuni de drept, pentru că numai atunci ar putea intra în acțiune dispoziția normei juridice anterior menționate, potrivit căreia completul de judecată învestit cu soluționarea procesului "va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Concluziv, sesizarea vizând pronunțarea unei hotărâri prealabile nu îndeplinește condiția de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, prevăzută de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în înțelesul dat acesteia conform jurisprudenței consolidate a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; instanța de trimitere nu supune interpretării o normă de drept echivocă, neclară, căreia să îi fi stabilit incidența în cauză, ci, dimpotrivă, solicită instanței supreme stabilirea normei de drept aplicabile raportului juridic concret dedus judecății.