Decizia nr. 72/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.469/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 1.945/85/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părți.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin încheierea din 28 octombrie 2024, în Dosarul nr. 1.945/85/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă aplicarea prevederilor art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare, poate deroga de la prevederile art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, cu trimitere la anexa nr. VIII cap. I lit. A - Salarizarea funcționarilor publici, în sensul depășirii nivelului salarial de bază stabilit în grilele de salarizare. Dacă această aplicare a prevederilor art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 este supusă restricției stabilite prin art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituțiile publice, cu modificările și completările ulterioare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 4 noiembrie 2024 cu nr. 2.469/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 3 martie 2025. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 567/2004): " Art. 90 2 .- (1) Funcționarii publici și personalul contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, al Ministerului Justiției, Institutului Național de Expertize Criminalistice, Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii. (...)"

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): " Art. 9. - Salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare și indemnizațiile lunare Salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare și indemnizațiile lunare, sporurile și alte drepturi salariale specifice fiecărui domeniu de activitate corespunzător celor 7 familii ocupaționale de funcții bugetare, pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, precum și pentru funcțiile de demnitate publică, sunt prevăzute în anexele nr. I-IX."

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituțiile publice, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2023): " Art. 1. - (1) Instituțiile publice, indiferent de modalitatea de organizare și finanțare, nu raportează în categoria arierate, astfel cum sunt acestea definite la art. 2 alin. (1) pct. 31 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 41 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, eventualele drepturi de natură salarială, stabilite prin acte administrative emise de către conducătorii acestora, suplimentare față de cele stabilite prin legislația specifică în vigoare, precum și contribuțiile aferente acestora, sumele respective raportându-se în categoria plăți restante. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, conducătorii autorităților/instituțiilor publice care au calitatea de ordonator de credite, astfel cum sunt acestea definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, nu mai pot emite acte administrative prin care să stabilească drepturi salariale sau de natură salarială suplimentare față de cele stabilite prin legislația specifică în vigoare și nici referitoare la înlăturarea unor cauze de discriminare în sistemul de salarizare sau alte situații similare, cu excepția situației în care prin hotărâre judecătorească sau prin acte normative cu putere de lege se dispune în acest sens. ( ) (3) Actele administrative emise cu încălcarea prevederilor alin. (2) sunt lovite de nulitate absolută și nu produc efecte juridice." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Reclamanții sunt funcționari publici în cadrul Tribunalului Brașov, iar prin cererea de chemare în judecată solicită, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Brașov și Tribunalul Brașov, emiterea unei decizii prin care salarizarea să le fie stabilită prin aplicarea aceluiași algoritm de calcul precum cel care a stat la baza recalculării salariilor funcționarilor publici din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu luarea în considerare a acelorași acte normative care au guvernat emiterea Deciziei nr. 172 din 21 iulie 2023 a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, începând cu 3 ani anteriori datei înregistrării acțiunii de față.

În drept, reclamanții solicită aplicarea directă a prevederilor art. 90 2 din Legea nr. 567/2004, pe care o consideră normă de salarizare specială ce derogă de la dreptul comun în materia salarizării persoanelor plătite din fondurile publice în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017.

Pe de altă parte, pârâta Curtea de Apel Brașov consideră că, deși prin art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 este recunoscut dreptul funcționarilor publici la o salarizare potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii, la acest moment, pentru acordarea unui nivel de salarizare, președintele curții de apel este ținut de respectarea prevederilor art. 1 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2023.

Pârâtul Tribunalul Brașov invocă faptul că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi-cadru, drepturile salariale ale reclamanților sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în acest act normativ. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanței de trimitere a reținut că există premisele nașterii unor chestiuni de drept de a căror lămurire depinde soluționarea fondului cauzei, fiind vorba despre un litigiu ce se încadrează în categoria celor ce fac obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile stabilite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, întrucât asupra acestora instanța supremă nu a statuat și nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii.

Față de prevederile art. 1 și art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență menționată, văzând și poziția părților și propunerea pârâtei Curtea de Apel Brașov de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, instanța de trimitere a apreciat necesară sesizarea instanței supreme pentru dezlegarea chestiunilor de drept invocate. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanții nu și-au exprimat un punct de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Pârâta Curtea de Apel Brașov a solicitat, prioritar, prin întâmpinare, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: dacă aplicarea prevederilor art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, precum și a prevederii similare preluate în art. 265 alin. (2) din Legea nr. 11/2024 privind statutul grefierilor și al altor categorii de personal care ocupă funcții de specialitate în cadrul instanțelor judecătorești, al parchetelor de pe lângă acestea și al Institutului Național de Expertize Criminalistice (Legea nr. 11/2024) poate deroga de la prevederile art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 cu trimitere la anexa nr. VIII cap. I lit. A - Salarizarea funcționarilor publici, în sensul depășirii nivelului salarial de bază stabilit în grilele de salarizare, și dacă această aplicare a prevederilor art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 este supusă restricției stabilite prin art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2023. A precizat că această chestiune de drept nu a mai fost dezlegată prin mecanismele de interpretare și aplicare unitară a legii, reglementate de art. 514 și art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pârâtul Tribunalul Brașov a arătat că problema de drept litigioasă nu a mai fost dezlegată de instanța supremă printr-o decizie de recurs în interesul legii sau hotărâre prealabilă, fapt pentru care devin aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părți. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a reținut că, potrivit art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, "Funcționarii publici și personalul contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, al Ministerului Justiției, Institutului Național de Expertize Criminalistice, Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sunt salarizați potrivit dispozițiilor legale aplicabile acelorași categorii de personal din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii."

Prin dispozițiile art. 276 ale Legii nr. 11/2024, Legea nr. 567/2004 a fost abrogată la data intrării în vigoare a Legii nr. 11/2024, adică în 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 12 ianuarie 2024, respectiv 12 iulie 2024.

Însă, în ședința din 19 septembrie 2024, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că Legea nr. 11/2024 este neconstituțională, în ansamblul său. Totodată, Curtea Constituțională a mai reținut că, potrivit jurisprudenței sale constante, reglementările legale abrogate prin legea neconstituțională reintră în vigoare la data publicării deciziei, cu referire, în special, la Legea nr. 567/2004.

De asemenea, instanța de trimitere a reținut prevederile art. 1 alin. (3) și art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017, ce are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, arătând că, de la data intrării sale în vigoare (1 iulie 2017), acest act normativ creează un nou cadru legislativ, instituind reguli noi în ceea ce privește modul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul salarizat din fonduri publice, legiuitorul stabilind în mod imperativ că drepturile acestuia sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute de această nouă lege, potrivit anexelor nr. I-IX la Legea-cadru nr. 153/2017, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de personal, în vederea realizării obiectivelor, programelor și proiectelor stabilite.

Cu toate acestea, Legea nr. 567/2004 nu a fost abrogată prin dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017, astfel că aplicarea prevederilor legii salarizării unice nu exclude incidența prevederilor art. 90 2 , atât timp cât pentru categoria de personal reprezentată de funcționarii publici din cadrul instanțelor de judecată legiuitorul nu a stabilit o grilă de salarizare specială, cum a procedat de exemplu în cazul judecătorilor și procurorilor. În lipsa unor norme speciale cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale ale funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești sunt stabilite conform anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, norme ce trebuie privite ca fiind reguli cu caracter general aplicabile tuturor funcționarilor publici, ce pot fi completate cu alte prevederi speciale adoptate anterior intrării în vigoare a legii unice de salarizare, atât timp cât nu au fost abrogate expres sau implicit.

Cea de a doua chestiune de drept se raportează la prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2023, fiind aplicabile strict în cadrul procedurii administrative de stabilire a salariilor, ce nu influențează modul de desfășurare a procedurii judiciare.

Intenția legiuitorului este de a stopa practica ordonatorilor de credite de a emite acte administrative prin care să stabilească drepturi salariale sau de natură salarială suplimentare față de cele stabilite prin legislația specifică în vigoare, iar nu de a împiedica solicitarea unor drepturi salariale pe calea acțiunii judiciare, atunci când părțile raportului de serviciu au păreri diferite cu privire la interpretarea legii, cu consecințe în planul salarizării funcționarilor publici. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat că s-a identificat practică judiciară numai la nivelul unei singure curți de apel, constând în două sentințe pronunțate în primă instanță, nedefinitive, prin care a fost admisă acțiunea, în aplicarea dispozițiilor art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, invocându-se totodată Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, și nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018.

Majoritatea punctelor de vedere teoretice exprimate de judecători au coincis cu opinia completului de judecată al instanței de sesizare, considerându-se că preluarea în mod similar a prevederilor art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 în cadrul art. 265 alin. (2) din Legea nr. 11/2024 confirmă orientarea clară a legiuitorului în sensul unei derogări de la prevederile art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017, chiar și după adoptarea legii-cadru.

A fost exprimată, la nivel teoretic, o opinie singulară în sensul că aplicarea prevederilor art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 nu poate deroga de la prevederile art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017, chiar și după adoptarea legii-cadru, cu trimitere la anexa nr. VIII cap. I lit. A - Salarizarea funcționarilor publici, în sensul depășirii nivelului salarial de bază stabilit în grilele de salarizare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Verificând jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele decizii relevante: - Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, prin care s-a stabilit că, "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma «salarizat la același nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice."; - Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."; - Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale."; - Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ."; - Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) raportat la art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare nu se poate ține seama de drepturile salariale recunoscute altor salariați prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost interpretate și aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept". IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Dispozițiile art. 90 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate.

Cu privire la art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 11 din 28 ianuarie 2025, de respingere a excepției de neconstituționalitate, aflată în faza de redactare.

Prin Decizia nr. 556 din 29 octombrie 2024*), nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, a fost admisă obiecția de neconstituționalitate formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a constatat că este neconstituțională Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2023 privind unele măsuri pentru raportarea arieratelor de către instituțiile publice și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice. În esență, Curtea Constituțională a reținut că legea criticată încalcă principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 alin. (2) și art. 75 alin. (1) din Constituție, întrucât există deosebiri majore de conținut juridic și de configurație între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. *) Decizia Curții Constituționale nr. 556/2024 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 11 februarie 2025.

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale. În considerentele de la paragraful 32 din această decizie s-a reținut că: "În consecință, ca efect al neconstituționalității art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică." X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prezenta sesizare a fost formulată în temeiul prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

Domeniul de aplicare al actului normativ menționat este stabilit prin dispozițiile art. 1, ordonanța de urgență aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal; de asemenea, ordonanța de urgență se aplică și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice.

Art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, stabilind că: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Potrivit principiului specialia generalibus derogant (legile speciale derogă de la cele generale), dispozițiile expuse se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, urmând a se completa cu prevederile acestui cod, art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 stabilind expres că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

În preambulul ordonanței de urgență s-a arătat că, la elaborarea acestui act normativ, s-a ținut seama de "configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație și Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești din România". De asemenea, s-a apreciat că aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, "în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

Prin urmare, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării întemeiate pe dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, respectiv să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze; (iii) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept invocată să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Se constată că prima condiție este îndeplinită, cauza în care a fost formulată sesizarea fiind în curs de judecată, pe rolul Tribunalului Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care judecă în primă instanță, competența acestei instanțe în soluționarea cauzei fiind reținută conform art. 536 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 127 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită și a doua condiție deoarece procesul în care s-a formulat prezenta sesizare are ca obiect cererea reclamanților, funcționari publici în cadrul Tribunalului Brașov, salarizați potrivit Legii-cadru nr. 153/2017, prin care aceștia au solicitat stabilirea și acordarea drepturilor salariale prin aplicarea algoritmului de calcul care a stat la baza recalculării salariilor funcționarilor publici din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. În consecință, pretențiile deduse judecății se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept sesizate și aceasta nici nu formează obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

De asemenea, este îndeplinită condiția dependenței între soluționarea pe fond a cauzei și lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul primei întrebări din sesizare, întrucât reclamanții au solicitat aplicarea directă a prevederilor art. 90 2 din Legea nr. 567/2004, pe care o consideră normă specială de salarizare ce derogă de la dreptul comun, iar pârâții au susținut că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, drepturile salariale ale reclamanților sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în această lege-cadru.

Cât privește chestiunea de drept ce face obiectul celei de a doua întrebări din sesizare, se constată lipsa legăturii acesteia cu soluționarea pe fond a cauzei, aspect reținut, de altfel, chiar de instanța de trimitere, dat fiind că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2023 sunt aplicabile strict în procedura administrativă de stabilire a salariilor, fără a influența modul de desfășurare a procedurii judiciare.

În consecință, dată fiind neîndeplinirea condiției dependenței între soluționarea pe fond a cauzei și lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul celei de-a doua întrebări din sesizare, în privința acestei întrebări nu se mai impune a fi analizată condiția existenței unei chestiuni de drept, aceasta urmând a fi examinată în ceea ce privește prima întrebare din sesizare.

Referitor la prima întrebare din sesizare, cu privire la condiția existenței unei chestiuni de drept reale, veritabile, care poate face obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se constată că în mod eronat instanța de trimitere a considerat că, potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, este obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dosarele având ca obiect drepturi salariale ale personalului bugetar.

Cerința ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este subsumată logic condițiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât și în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, de vreme ce prin aceste mecanisme instanța supremă realizează nemijlocit funcția de asigurare a unei jurisprudențe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariția practicii neunitare, în contextul în care instanțele de trimitere se confruntă cu probleme de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenței neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză (a se vedea Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024, paragraful 214).

Astfel, în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu se definește noțiunea de "chestiune de drept", însă lămurirea sensului acesteia se va face ținând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanței de urgență și de necesitatea completării, conform art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, a dispozițiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudență care a dezvoltat noțiunea autonomă a "chestiunii de drept", susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, alături de alte principii prezentate, legiuitorul delegat a precizat expres că a înțeles să țină seama de "configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept", apreciind că, în coordonatele acestui mecanism, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, "în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

Din contextul legislativ expus rezultă că procedura specială prevăzută de ordonanța de urgență prezintă caracteristicile esențiale ale procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, așa cum aceasta este reglementată de dispozițiile de drept comun din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă diferențele specifice care rezultă din conținutul dispozițiilor ordonanței de urgență, referitoare la caracterul de noutate și instanța competentă care formulează sesizarea.

Mai mult, eroarea în care s-a aflat instanța de trimitere rezultă și din împrejurarea că, spre deosebire de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care folosesc noțiunea de "chestiune de drept", în preambulul ordonanței de urgență, legiuitorul delegat folosește chiar sintagma "chestiuni dificile de drept", intenționând să accentueze astfel că nu orice chestiuni de drept, ci doar chestiunile cu un anumit grad de dificultate în drept sunt cele care pot forma obiectul procedurii. Potrivit art. 40 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, preambulul reprezintă unul dintre elementele constitutive ale actului normativ (alături de titlu, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticității actului), fiind cel care enunță, în sinteză, scopul și, după caz, motivarea reglementării [conform art. 43 alin. (1) din aceeași lege].

Această statuare este în acord cu întreaga jurisprudență a Înaltei Curți de Casație Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezvoltată începând cu anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă actual, care a instituit acest mecanism de unificare a priori a jurisprudenței instanțelor naționale.

Pe de altă parte, rațiunea instituirii condițiilor formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, contrar opiniei exprimate de instanța de trimitere, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie, în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanța de urgență, obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice ipoteză în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat, în mod constant, în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

În cadrul prezentei sesizări, cu referire la prima întrebare, pentru care s-a constatat existența legăturii cu soluționarea cauzei pe fond, se observă că instanța de trimitere nu a adus niciun argument care să susțină îndeplinirea acestei condiții de admisibilitate a sesizării: nu a constatat că are dificultăți în rezolvarea problemei de drept deduse judecății, a propus o interpretare clară în privința chestiunii de drept în discuție, nu a identificat diferite interpretări posibile ale textelor legale, justificând declanșarea acestui mecanism prin simpla existență a punctelor de vedere divergente exprimate de părți.

Necesitatea intervenției instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept deduse judecății nu poate fi justificată nici de faptul că aceasta ar fi susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, în consecință, să creeze practică neunitară, concluzie care rezultă din datele comunicate de instanțele naționale. Conform acestor date, au fost identificate două hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță, în sensul opiniei argumentate de instanța de trimitere, în același sens fiind și punctele de vedere teoretice exprimate de judecători, toate argumentele astfel exprimate fiind în favoarea unei singure soluții. Existența unei opinii contrare nu este aptă să schimbe concluzia inexistenței unui risc de conturare a unei practici judiciare neunitare cu privire la chestiunea de drept în discuție, respectiva opinie fiind una singulară și exprimată doar la nivel teoretic, fără să se reflecte într-o practică judiciară relevantă, aceasta fiind inexistentă la nivelul respectivei instanțe, în problema în discuție.

Or, pentru a fi justificată declanșarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată în actul de sesizare să fie susceptibilă a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanța de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară.

În concluzie, instanța de trimitere nu se confruntă cu o dificultate reală în interpretarea normelor de drept care formează obiectul primei întrebări din sesizare, ci urmărește obținerea unei confirmări a soluției care urmează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită, abordare care are semnificația nesocotirii sensului și rațiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile.

În cadrul acestui mecanism, Înalta Curte de Casație și Justiție are rolul de a facilita judecătorului eliminarea dificultăților de interpretare a unor texte de lege, scopul procedurii nefiind acela de a transfera instanței supreme soluționarea litigiului.

Prin instituirea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul nu și-a propus o partajare de competențe între instanța de trimitere și instanța supremă, instanțele de trimitere având în continuare obligația de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarității și a sensului său lămurit de către părțile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăți în înțelegerea și aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv (a se vedea Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 215).

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024,