ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 193/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.714/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Oana Cristina Popescu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 15.524/3/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiuni de drept: " Dacă art. 5 din Codul muncii și art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, permit stabilirea printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Române de Televiziune, care este reglementată de Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, cu modificările și completările ulterioare, ca serviciu public de interes național, a unor limite de salarizare diferite pentru funcții care fac parte din aceeași grupă de bază (2153) din Clasificarea ocupațiilor din România (COR)."

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților; părțile nu au depus puncte de vedere asupra raportului.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea de ședință din data de 22 octombrie 2024, în Dosarul nr. 15.524/3/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 21 noiembrie 2024, cu nr. 2.714/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 26 mai 2025. II. Normele legale incidente

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii: " (1) În cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii." Art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: " b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;". III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale cu nr. 15.524/3/2023, reclamantul Sindicatul XXX a chemat în judecată pârâtele instituții publice, solicitând: anularea parțială a anexei nr. 4 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Române de XXX pentru anii 2022-2024, cu referire la limitele de salarizare - 2,4 (minim), respectiv 5,5 (maxim) - aferente ocupației evidențiate la pct. 78 - inginer electrotehnist; să se constate înlocuirea limitelor de salarizare aferente ocupației de inginer electrotehnist cu cele corespunzătoare celorlalte ocupații încadrate conform Clasificării ocupațiilor din România în grupa de bază 2153-Ingineri în domeniul telecomunicațiilor, existente în statul de funcții al Societății Române de Televiziune și în anexa nr. 4 la Contractul colectiv de muncă, respectiv 2,6 (minim) și 7 (maxim); să se dispună obligarea angajatorului Societatea Română de XXX la recalcularea salariului de bază cuvenit titularului prezentei acțiuni, persoană fizică, conform limitei minime de salarizare de 2,6; să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6.558 din data de 23.11.2023, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea formulată de reclamantul Sindicatul XXX, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal și motivat, reclamantul Sindicatul XXX, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 2.04.2024, cu numărul 15.524/3/2023.

Învestită cu soluționarea apelului, prin Încheierea din 22 octombrie 2024, Curtea de Apel București a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru Dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile vizând interpretarea chestiunii de drept anterior menționate. IV. Motivele reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

S-au avut în vedere dispozițiile art. 1 și ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

Analizând îndeplinirea cumulativă în cauză a acestor condiții, curtea de apel a constatat că prezentul litigiu, ce vizează o cerere privind stabilirea și plata unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, face parte din categoria proceselor la care fac referire dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Instanța de apel a considerat că art. 5 din Codul muncii și art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 permit stabilirea printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituții publice cum este Societatea Română de Televiziune, care este reglementată de Legea nr. 41/1994 ca serviciu public de interes național, a unor limite de salarizare diferite pentru funcții care fac parte din aceeași grupă de bază (2153) din Clasificarea ocupațiilor din România (COR), atât timp cât subdiviziunile pentru care sunt convenite limite diferite de salarizare vizează funcții diferite, cu atribuții diferite.

Clasificarea ocupațiilor din România (COR) reprezintă sistemul de identificare, ierarhizare și codificare a tuturor ocupațiilor desfășurate în economie, indiferent de tipul și locul desfășurării lor.

Premisa atribuirii unui cod diferit din COR este existența unor diferențe identificabile în fișele descriptive ale ocupațiilor. Conform anexei nr. 2 la Procedura de actualizare a Clasificării ocupațiilor din România, aprobată prin Ordinul ministrului muncii și solidarității sociale și al președintelui Institutului Național de Statistică nr. 37/83/2022, în fișa descriptivă a ocupației sunt arătate, pe lângă grupa de bază din COR, și informații cum sunt: atribuțiile și responsabilitățile specifice ocupației; nivelul de instruire (școala absolvită) solicitat pentru practicarea ocupației, conform prevederilor legii educației naționale în vigoare; cerințe referitoare la formarea profesională; denumirea programului de calificare/perfecționare sau specializare necesar practicării ocupației; nivelul de calificare necesar pentru practicarea ocupației, conform Cadrului național al calificărilor (CNC); cerințe pentru practicarea ocupației (aptitudini, abilități, competențe și deprinderi etc.); instrumente și echipamente de lucru utilizate; mediul de activitate; riscurile la locul de muncă; durata timpului de muncă și programul de lucru.

Prin urmare, situația fiecărei subgrupe fiind diferită de cea a celorlalte, Curtea apreciază că apartenența la aceeași grupă de bază din COR nu este suficientă pentru a se reține că principiul nediscriminării și principiul egalității de tratament impun salarizarea la același nivel a funcțiilor corespunzând unor subgrupe diferite din aceeași grupă de bază din COR.

Problema unei eventuale încadrări diferite în COR [inginer emisie (cod COR 215301), inginer montaj (cod COR 215302), inginer electrotehnist (cod COR 215303), inginer imagine (cod COR 215304), inginer sunet (cod COR 215305), inginer-șef car reportaj (cod COR 215306), subinginer-șef car reportaj (cod COR 215307)] a funcțiilor ocupate de salariați ai Societății Române de Televiziune pentru care elementele din fișa descriptivă arătate mai sus ar fi identice constituie o problemă de fapt ce trebuie analizată de instanța de apel (inclusiv prin raportare la susținerile apelantei în sensul că ar fi aceeași pregătire universitară, aceleași responsabilități, același nivel de competență determinată de gradul de specializare și aceeași valoare a muncii prestate) și care nu face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție. VI. Punctul de vedere al părților

Intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune a apreciat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea acestei opinii a arătat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale a fost adoptată pentru asigurarea posibilității clarificării, încă dintr-o etapă incipientă, a problemelor de drept care apar în cursul soluționării acestor litigii și pentru necesitatea asigurării de urgență a unei practici judiciare uniforme și unitare - care să elimine diferențierile în materia stabilirii/plății drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Arată că, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, salariile de bază și celelalte drepturi de personal pentru salariații Societății Române de Radiodifuziune și ai Societății Române de Televiziune se negociază prin contracte colective și individuale de muncă, încheiate în condițiile legii.

Cu privire la statutul Societății Române de Televiziune s-a pronunțat Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 569 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 15 martie 2019.

Referitor la problema de drept identificată de instanță arată că stabilirea unor grile de salarizare diferite, printr-un contract colectiv de muncă, pentru funcții diferite, care fac parte din aceeași grupă de bază, conform codului COR, nu reprezintă o problemă de drept care să fie supusă Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind îndeplinite condițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 pentru ca Înalta Curte de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept identificate de instanță.

Arată că apelantul a invocat prevederile art. 5 alin. (1) din Codul muncii, art. 18 din contractul colectiv de muncă, precum și COR, iar aceste prevederi nu necesită o clarificare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât garantează claritatea și previzibilitatea legii.

Mai mult, nu este incidentă în speță Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât aceasta stabilește salarizarea funcțiilor din instituțiile menționate în cuprinsul acesteia; or, în speță, Societatea Română de Televiziune nu are corespondent în această lege, ci, dimpotrivă, are reglementare proprie prin Legea nr. 41/1994, care, la art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1194, stabilește că salariile de bază și celelalte drepturi de personal pentru salariații Societății Române de Radiodifuziune și ai Societății Române de Televiziune se negociază prin contracte colective și individuale de muncă, încheiate în condițiile legii.

Intimata-pârâtă XXX a precizat, de asemenea, că nu consideră oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept identificate de instanța de judecată la termenul din data de 25.06.2024.

Cu titlu prealabil, precizează că în privința Societății Române de Televiziune nu este aplicată Legea-cadru nr. 153/2017, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, "salariile de bază și celelalte drepturi de personal pentru salariații Societății Române de Radiodifuziune și ai Societății Române de Televiziune se negociază prin contracte colective și individuale de muncă, încheiate în condițiile legii".

De asemenea, raportat la principiul reglementat de prevederile art. 6 alin. (3) din Codul muncii și art. 18 din contractul colectiv de muncă, apreciază că acesta nu este aplicabil în prezenta cauză, în condițiile în care diferențierea în materia limitelor minime de salarizare este invocată prin raportare la funcții diferite, și nu la aceeași funcție.

Pe cale de consecință, față de cele mai sus expuse, rezultă că nu se află în ipoteza în care chestiunile de drept identificate de instanța de judecată să necesite lămurire, iar de lămurirea acestora să depindă soluționarea cauzei pe fond. Apreciază că nu este oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept identificate de instanța de judecată la termenul din data de 25.06.2024. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La nivelul Curții de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în urma consultării realizate în cadrul secției, nu au fost identificate hotărâri judecătorești relevante.

În cadrul Secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București au fost identificate mai multe hotărâri judecătorești relevante, prin care au fost respinse cererile de chemare în judecată, cu motivarea că, potrivit dispozițiilor art. 229 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților. Pentru ca instanța să poată interveni peste clauzele negociate de partenerii sociali la momentul încheierii contractelor colective de muncă este necesar ca părțile să fi stabilit clauze care încalcă condițiile de validitate stabilite de lege, la momentul încheierii acestor contracte colective.

La nivelul Tribunalului Ilfov s-a apreciat că art. 5 din Codul muncii și art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 permit stabilirea printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituții publice cum este Societatea XXX, care este reglementată de Legea nr. 41/1994 ca serviciu public de interes național, a unor limite de salarizare diferite, pentru funcții care fac parte din aceeași grupă de bază (2153) din COR, atât timp cât subdiviziunile pentru care sunt convenite limite diferite de salarizare vizează funcții diferite, cu atribuții diferite.

La nivelul Curții de Apel Iași, nu a fost identificată practică judiciară relevantă.

La nivelul Curților de Apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Oradea, Pitești, Ploiești, Suceava, Târgu Mureș și Timișoara nu a fost identificată practică judiciară relevantă și nici nu au comunicat opiniile teoretice exprimate de către judecători.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat că, la nivelul Secției judiciare, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024 - pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 5.157/3/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind "prima de Crăciun pentru anul 2021, prevăzută de art. 108 alin. (2) din contractul colectiv de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului București cu nr. 204/2018, și salariul de bază minim brut acordat cu ocazia sărbătorilor legale de Crăciun și Paște 2022-2023, prevăzut de art. 139 alin. (2) din contractul colectiv de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului București cu nr. 163/2022".

Prin Decizia nr. 569 din 20 septembrie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 15 martie 2019, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de XXX din București în Dosarul nr. 31.789/3/2015 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și s-a constatat că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, cu referire la sintagma "servicii publice autonome de interes național", precum și ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 572 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 28 martie 2019, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și s-a constatat că "dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune sunt constituționale în raport cu criticile formulate".

La paragrafele 16-18 din această decizie s-au reținut următoarele: " 16. Având în vedere statutul juridic al Societății Române de Radiodifuziune și al Societății Române de Televiziune, acestea fiind servicii publice autonome de interes național, Curtea constată că este firesc ca drepturile de natură salarială ale salariaților să fie stabilite prin lege, mai ales că sursa de finanțare a acestor venituri este bugetul de stat. 17. În ceea ce privește posibilitatea negocierii unor clauze, în situația unor contracte colective de muncă încheiate în unități bugetare, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, Decizia nr. 768 din 18 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 1.280 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 24 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a arătat că aceste contracte colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic special, determinat de situația deosebită a părților acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor, iar prevederile potrivit cărora contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, dar prin care nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale sunt în acord cu prevederile constituționale. 18. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, prevede că prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Prin excepție de la prevederile art. 129 alin. (3), contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele și în condițiile stabilite prin acestea. Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime și maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale (art. 138)." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), ordonanța de urgență aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), iar, potrivit art. 1 alin. (3), ordonanța de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ, "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din analiza dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor menționate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, inițierea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiții: a) existența unei cauze în stare de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se observă că, spre deosebire de condițiile de admisibilitate ale sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile circumscrise art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiția noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării și că, în această procedură, Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi sesizată și de către completele de judecată învestite cu soluționarea cauzei în primă instanță, iar nu doar de către completele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale curților de apel sau ale tribunalelor învestite cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță.

În același timp, însă, având în vedere art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, potrivit căruia "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie", completului de judecată care sesizează instanța supremă în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 îi revine obligația respectării dispozițiilor cu caracter general cuprinse în prevederile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care, "Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

În cazul prezentei sesizări, examinarea condițiilor în care poate fi declanșat mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 pune în evidență faptul că cea de-a treia cerință legală mai sus enunțată nu este îndeplinită.

În primul rând, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat anularea parțială a anexei nr. 4 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Române de Televiziune pentru anii 2022-2024, cu referire la stabilirea unor grile de salarizare diferite, printr-un contract colectiv de muncă, pentru funcții diferite, care fac parte din aceeași grupă de bază, conform codului COR.

Prin urmare, se constată îndeplinită cerința prevăzută de norma specială, Curtea de apel fiind învestită, conform legii, cu judecata în calea de atac a apelului a unui proces având ca obiect un conflict de muncă ivit în legătură cu aprecierea legalității și valabilității contractului colectiv de muncă încheiat cu partea pârâtă (serviciu public autonom de interes național, finanțat și din alocații de la bugetul de stat) referitoare la modalitatea de stabilire a drepturilor salariale prin instituirea unor limite minime și maxime, pentru funcții diferite, care fac parte din aceeași grupă de bază, conform codului COR.

Cu privire la societatea pârâtă se constată că este un serviciu public autonom de interes național și se evidențiază că, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, salariile de bază și celelalte drepturi de personal pentru salariații Societății Române de Televiziune "se negociază prin contracte colective și individuale de muncă, încheiate în condițiile legii" și că, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, "Sursele financiare ale celor două societăți se constituie din alocații de la bugetul de stat, din venituri proprii și din alte surse", împrejurare față de care sunt incidente dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

În al doilea rând, se relevă că nu este îndeplinită cea de-a treia condiție, respectiv existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

În ceea ce privește cerința existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei se constată că aceasta presupune o dublă condiționare: să existe o chestiune de drept, pe de o parte, și să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.

Cu referire la primul aspect, în lipsa unei definiții legale a noțiunii, pe care noul act normativ a preluat-o întocmai, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a subliniat în mod constant că, pentru a se putea vorbi despre existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept supusă dezbaterii "să necesite cu pregnanță a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" 1 . 1 Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, Decizia nr. 53 din 21 octombrie 2024, Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, Decizia nr. 76 din 18 noiembrie 2024, Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, Decizia nr. 81 din 18 noiembrie 2024.

Definitoriu pentru această procedură este faptul că urmărește interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca incidentă în cauză de către instanța de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea litigiului, iar nu determinarea, în concret, de către instanța supremă a elementelor care conturează raționamentul juridic, pentru ca, ulterior, instanța de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acestuia la raportul juridic dedus judecății, întrucât nu aceasta este finalitatea mecanismului de unificare a practicii judiciare. Instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea și aplicarea legii la circumstanțele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competență exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluționarea procesului 2 . 2 Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024.

Legiuitorul nu și-a propus o partajare de competențe între instanța de trimitere și instanța supremă, instanțele de trimitere având în continuare obligația de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarității și a sensului său lămurit de către părțile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăți în înțelegerea și aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv 3 . 3 Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept relevă că întrebarea care formează obiectul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății.

Premisa de la care instanța de trimitere pornește își găsește izvorul în starea de fapt particulară, în care se află reclamantul și care are legătură cu aprecierea valabilității și legalității contractului colectiv de muncă, prin raportare la dispozițiile art. 5 din Codul muncii și art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la modalitatea de stabilire a limitelor minime și maxime ale drepturilor salariale care se cuvin angajaților, corespunzător funcțiilor și atribuțiilor specifice pe care le îndeplinesc.

În realitate, se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să verifice dacă contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Române de Televiziune cuprinde clauze care încalcă condițiile de validitate stabilite de lege [art. 5 din Codul muncii și art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 - norme juridice clare și neîndoielnice], la momentul încheierii acestui contract colectiv.

Potrivit dispozițiilor art. 229 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.

Aspectul verificării situației de fapt, a condițiilor de fond și a conformității unui contract colectiv de muncă cu legile în vigoare la data încheierii sale nu este de resortul instanței supreme, în mecanismul de unificare a practicii judiciare, ci al instanței învestite cu soluționarea conflictului de muncă.

Or, stabilirea situației de fapt, pe baza probatoriului administrat, este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, această competență neputând fi delegată instanței supreme, întrucât ar fi afectată independența judecătorului fondului cauzei. În plus, instanța de trimitere solicită, în realitate, ca Înalta Curte de Casație și Justiție să verifice legalitatea și conformitatea clauzelor cuprinse într-un contract colectiv de muncă, care reprezintă o convenție a părților, cu ignorarea propriei sale competențe.

Întrebarea prealabilă vizează chiar rezolvarea raportului juridic dedus în concret judecății și pronunțarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, prin verificarea validității și conformității cu legea a clauzelor inserate în contractul colectiv de muncă, prerogative care sunt și rămân în puterea suverană a judecătorului cauzei, fiind înglobate funcției jurisdicționale, pe care acesta o are de îndeplinit și la care nu îi este permis să renunțe sau să o delege.

Ceea ce se pune în discuție este determinarea, în concret, raportat la datele litigiului, dacă clauzele cuprinse în anexa la contractul individual de muncă respectă exigențele dispozițiilor art. 5 din Codul muncii și ale art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017. Acest raționament juridic îi incumbă instanței de trimitere, care a fost expus chiar prin încheierea de sesizare.

Concluzionând, noțiunii de "chestiune de drept" nu îi poate fi subsumat obiectul cererii de chemare în judecată și nu se poate cere instanței supreme dezlegarea sa în cadrul procedurii întrebării prealabile, întrucât, în acest caz, "dezlegarea" ar semnifica chiar "soluționarea fondului", ceea ce legea nu permite în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare.

Așadar, devine evident că sesizarea prezentă nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea practicii neunitare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,