Decizia nr. 193 din 26 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.714/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Oana Cristina Popescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 15.524/3/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiuni de drept: ” Dacă art. 5 din Codul muncii şi art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, permit stabilirea printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul Societăţii Române de Televiziune, care este reglementată de Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, cu modificările şi completările ulterioare, ca serviciu public de interes naţional, a unor limite de salarizare diferite pentru funcţii care fac parte din aceeaşi grupă de bază (2153) din Clasificarea ocupaţiilor din România (COR).”

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor; părţile nu au depus puncte de vedere asupra raportului.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea de şedinţă din data de 22 octombrie 2024, în Dosarul nr. 15.524/3/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 21 noiembrie 2024, cu nr. 2.714/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 26 mai 2025. II. Normele legale incidente

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii: ” (1) În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.” Art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: ” b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;”. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 15.524/3/2023, reclamantul Sindicatul XXX a chemat în judecată pârâtele instituţii publice, solicitând: anularea parţială a anexei nr. 4 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societăţii Române de XXX pentru anii 2022-2024, cu referire la limitele de salarizare – 2,4 (minim), respectiv 5,5 (maxim) – aferente ocupaţiei evidenţiate la pct. 78 – inginer electrotehnist; să se constate înlocuirea limitelor de salarizare aferente ocupaţiei de inginer electrotehnist cu cele corespunzătoare celorlalte ocupaţii încadrate conform Clasificării ocupaţiilor din România în grupa de bază 2153-Ingineri în domeniul telecomunicaţiilor, existente în statul de funcţii al Societăţii Române de Televiziune şi în anexa nr. 4 la Contractul colectiv de muncă, respectiv 2,6 (minim) şi 7 (maxim); să se dispună obligarea angajatorului Societatea Română de XXX la recalcularea salariului de bază cuvenit titularului prezentei acţiuni, persoană fizică, conform limitei minime de salarizare de 2,6; să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.558 din data de 23.11.2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins cererea formulată de reclamantul Sindicatul XXX, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal şi motivat, reclamantul Sindicatul XXX, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 2.04.2024, cu numărul 15.524/3/2023.

Învestită cu soluţionarea apelului, prin Încheierea din 22 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru Dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile vizând interpretarea chestiunii de drept anterior menţionate. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

S-au avut în vedere dispoziţiile art. 1 şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

Analizând îndeplinirea cumulativă în cauză a acestor condiţii, curtea de apel a constatat că prezentul litigiu, ce vizează o cerere privind stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, face parte din categoria proceselor la care fac referire dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Instanţa de apel a considerat că art. 5 din Codul muncii şi art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 permit stabilirea printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice cum este Societatea Română de Televiziune, care este reglementată de Legea nr. 41/1994 ca serviciu public de interes naţional, a unor limite de salarizare diferite pentru funcţii care fac parte din aceeaşi grupă de bază (2153) din Clasificarea ocupaţiilor din România (COR), atât timp cât subdiviziunile pentru care sunt convenite limite diferite de salarizare vizează funcţii diferite, cu atribuţii diferite.

Clasificarea ocupaţiilor din România (COR) reprezintă sistemul de identificare, ierarhizare şi codificare a tuturor ocupaţiilor desfăşurate în economie, indiferent de tipul şi locul desfăşurării lor.

Premisa atribuirii unui cod diferit din COR este existenţa unor diferenţe identificabile în fişele descriptive ale ocupaţiilor. Conform anexei nr. 2 la Procedura de actualizare a Clasificării ocupaţiilor din România, aprobată prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al preşedintelui Institutului Naţional de Statistică nr. 37/83/2022, în fişa descriptivă a ocupaţiei sunt arătate, pe lângă grupa de bază din COR, şi informaţii cum sunt: atribuţiile şi responsabilităţile specifice ocupaţiei; nivelul de instruire (şcoala absolvită) solicitat pentru practicarea ocupaţiei, conform prevederilor legii educaţiei naţionale în vigoare; cerinţe referitoare la formarea profesională; denumirea programului de calificare/perfecţionare sau specializare necesar practicării ocupaţiei; nivelul de calificare necesar pentru practicarea ocupaţiei, conform Cadrului naţional al calificărilor (CNC); cerinţe pentru practicarea ocupaţiei (aptitudini, abilităţi, competenţe şi deprinderi etc.); instrumente şi echipamente de lucru utilizate; mediul de activitate; riscurile la locul de muncă; durata timpului de muncă şi programul de lucru.

Prin urmare, situaţia fiecărei subgrupe fiind diferită de cea a celorlalte, Curtea apreciază că apartenenţa la aceeaşi grupă de bază din COR nu este suficientă pentru a se reţine că principiul nediscriminării şi principiul egalităţii de tratament impun salarizarea la acelaşi nivel a funcţiilor corespunzând unor subgrupe diferite din aceeaşi grupă de bază din COR.

Problema unei eventuale încadrări diferite în COR [inginer emisie (cod COR 215301), inginer montaj (cod COR 215302), inginer electrotehnist (cod COR 215303), inginer imagine (cod COR 215304), inginer sunet (cod COR 215305), inginer-şef car reportaj (cod COR 215306), subinginer-şef car reportaj (cod COR 215307)] a funcţiilor ocupate de salariaţi ai Societăţii Române de Televiziune pentru care elementele din fişa descriptivă arătate mai sus ar fi identice constituie o problemă de fapt ce trebuie analizată de instanţa de apel (inclusiv prin raportare la susţinerile apelantei în sensul că ar fi aceeaşi pregătire universitară, aceleaşi responsabilităţi, acelaşi nivel de competenţă determinată de gradul de specializare şi aceeaşi valoare a muncii prestate) şi care nu face obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al părţilor

Intimata-pârâtă Societatea Română de Televiziune a apreciat că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea acestei opinii a arătat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale a fost adoptată pentru asigurarea posibilităţii clarificării, încă dintr-o etapă incipientă, a problemelor de drept care apar în cursul soluţionării acestor litigii şi pentru necesitatea asigurării de urgenţă a unei practici judiciare uniforme şi unitare – care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Arată că, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă, încheiate în condiţiile legii.

Cu privire la statutul Societăţii Române de Televiziune s-a pronunţat Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 569 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 15 martie 2019.

Referitor la problema de drept identificată de instanţă arată că stabilirea unor grile de salarizare diferite, printr-un contract colectiv de muncă, pentru funcţii diferite, care fac parte din aceeaşi grupă de bază, conform codului COR, nu reprezintă o problemă de drept care să fie supusă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 pentru ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept identificate de instanţă.

Arată că apelantul a invocat prevederile art. 5 alin. (1) din Codul muncii, art. 18 din contractul colectiv de muncă, precum şi COR, iar aceste prevederi nu necesită o clarificare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât garantează claritatea şi previzibilitatea legii.

Mai mult, nu este incidentă în speţă Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât aceasta stabileşte salarizarea funcţiilor din instituţiile menţionate în cuprinsul acesteia; or, în speţă, Societatea Română de Televiziune nu are corespondent în această lege, ci, dimpotrivă, are reglementare proprie prin Legea nr. 41/1994, care, la art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1194, stabileşte că salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă, încheiate în condiţiile legii.

Intimata-pârâtă XXX a precizat, de asemenea, că nu consideră oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept identificate de instanţa de judecată la termenul din data de 25.06.2024.

Cu titlu prealabil, precizează că în privinţa Societăţii Române de Televiziune nu este aplicată Legea-cadru nr. 153/2017, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, „salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă, încheiate în condiţiile legii”.

De asemenea, raportat la principiul reglementat de prevederile art. 6 alin. (3) din Codul muncii şi art. 18 din contractul colectiv de muncă, apreciază că acesta nu este aplicabil în prezenta cauză, în condiţiile în care diferenţierea în materia limitelor minime de salarizare este invocată prin raportare la funcţii diferite, şi nu la aceeaşi funcţie.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele mai sus expuse, rezultă că nu se află în ipoteza în care chestiunile de drept identificate de instanţa de judecată să necesite lămurire, iar de lămurirea acestora să depindă soluţionarea cauzei pe fond. Apreciază că nu este oportună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept identificate de instanţa de judecată la termenul din data de 25.06.2024. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în urma consultării realizate în cadrul secţiei, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante.

În cadrul Secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti relevante, prin care au fost respinse cererile de chemare în judecată, cu motivarea că, potrivit dispoziţiilor art. 229 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor. Pentru ca instanţa să poată interveni peste clauzele negociate de partenerii sociali la momentul încheierii contractelor colective de muncă este necesar ca părţile să fi stabilit clauze care încalcă condiţiile de validitate stabilite de lege, la momentul încheierii acestor contracte colective.

La nivelul Tribunalului Ilfov s-a apreciat că art. 5 din Codul muncii şi art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 permit stabilirea printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice cum este Societatea XXX, care este reglementată de Legea nr. 41/1994 ca serviciu public de interes naţional, a unor limite de salarizare diferite, pentru funcţii care fac parte din aceeaşi grupă de bază (2153) din COR, atât timp cât subdiviziunile pentru care sunt convenite limite diferite de salarizare vizează funcţii diferite, cu atribuţii diferite.

La nivelul Curţii de Apel Iaşi, nu a fost identificată practică judiciară relevantă.

La nivelul Curţilor de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara nu a fost identificată practică judiciară relevantă şi nici nu au comunicat opiniile teoretice exprimate de către judecători.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că, la nivelul Secţiei judiciare, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024 – pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 5.157/3/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind „prima de Crăciun pentru anul 2021, prevăzută de art. 108 alin. (2) din contractul colectiv de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti cu nr. 204/2018, şi salariul de bază minim brut acordat cu ocazia sărbătorilor legale de Crăciun şi Paşte 2022-2023, prevăzut de art. 139 alin. (2) din contractul colectiv de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti cu nr. 163/2022”.

Prin Decizia nr. 569 din 20 septembrie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 15 martie 2019, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de XXX din Bucureşti în Dosarul nr. 31.789/3/2015 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi s-a constatat că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, cu referire la sintagma „servicii publice autonome de interes naţional”, precum şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 572 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 28 martie 2019, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că „dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune sunt constituţionale în raport cu criticile formulate”.

La paragrafele 16-18 din această decizie s-au reţinut următoarele: ” 16. Având în vedere statutul juridic al Societăţii Române de Radiodifuziune şi al Societăţii Române de Televiziune, acestea fiind servicii publice autonome de interes naţional, Curtea constată că este firesc ca drepturile de natură salarială ale salariaţilor să fie stabilite prin lege, mai ales că sursa de finanţare a acestor venituri este bugetul de stat. 17. În ceea ce priveşte posibilitatea negocierii unor clauze, în situaţia unor contracte colective de muncă încheiate în unităţi bugetare, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, Decizia nr. 768 din 18 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 23 octombrie 2007, Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 1.280 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 24 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a arătat că aceste contracte colective de muncă încheiate pentru salariaţii instituţiilor publice au un regim juridic special, determinat de situaţia deosebită a părţilor acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcţionarea instituţiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaţilor, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor, iar prevederile potrivit cărora contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, dar prin care nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale sunt în acord cu prevederile constituţionale. 18. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, prevede că prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Prin excepţie de la prevederile art. 129 alin. (3), contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condiţiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite prin acestea. Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale (art. 138).” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2), ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), iar, potrivit art. 1 alin. (3), ordonanţa de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor menţionate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iniţierea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiţii: a) existenţa unei cauze în stare de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se observă că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate ale sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării şi că, în această procedură, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, iar nu doar de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

În acelaşi timp, însă, având în vedere art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, potrivit căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”, completului de judecată care sesizează instanţa supremă în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 îi revine obligaţia respectării dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în prevederile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care, „Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

În cazul prezentei sesizări, examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 pune în evidenţă faptul că cea de-a treia cerinţă legală mai sus enunţată nu este îndeplinită.

În primul rând, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat anularea parţială a anexei nr. 4 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societăţii Române de Televiziune pentru anii 2022-2024, cu referire la stabilirea unor grile de salarizare diferite, printr-un contract colectiv de muncă, pentru funcţii diferite, care fac parte din aceeaşi grupă de bază, conform codului COR.

Prin urmare, se constată îndeplinită cerinţa prevăzută de norma specială, Curtea de apel fiind învestită, conform legii, cu judecata în calea de atac a apelului a unui proces având ca obiect un conflict de muncă ivit în legătură cu aprecierea legalităţii şi valabilităţii contractului colectiv de muncă încheiat cu partea pârâtă (serviciu public autonom de interes naţional, finanţat şi din alocaţii de la bugetul de stat) referitoare la modalitatea de stabilire a drepturilor salariale prin instituirea unor limite minime şi maxime, pentru funcţii diferite, care fac parte din aceeaşi grupă de bază, conform codului COR.

Cu privire la societatea pârâtă se constată că este un serviciu public autonom de interes naţional şi se evidenţiază că, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 41/1994, salariile de bază şi celelalte drepturi de personal pentru salariaţii Societăţii Române de Televiziune „se negociază prin contracte colective şi individuale de muncă, încheiate în condiţiile legii” şi că, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege, „Sursele financiare ale celor două societăţi se constituie din alocaţii de la bugetul de stat, din venituri proprii şi din alte surse”, împrejurare faţă de care sunt incidente dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În al doilea rând, se relevă că nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie, respectiv existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

În ceea ce priveşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei se constată că aceasta presupune o dublă condiţionare: să existe o chestiune de drept, pe de o parte, şi să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Cu referire la primul aspect, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, pe care noul act normativ a preluat-o întocmai, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a subliniat în mod constant că, pentru a se putea vorbi despre existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept supusă dezbaterii „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” 1 . 1 Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, Decizia nr. 53 din 21 octombrie 2024, Decizia nr. 61 din 28 octombrie 2024, Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, Decizia nr. 76 din 18 noiembrie 2024, Decizia nr. 80 din 18 noiembrie 2024, Decizia nr. 81 din 18 noiembrie 2024.

Definitoriu pentru această procedură este faptul că urmăreşte interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca incidentă în cauză de către instanţa de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea litigiului, iar nu determinarea, în concret, de către instanţa supremă a elementelor care conturează raţionamentul juridic, pentru ca, ulterior, instanţa de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acestuia la raportul juridic dedus judecăţii, întrucât nu aceasta este finalitatea mecanismului de unificare a practicii judiciare. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluţionarea procesului 2 . 2 Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024.

Legiuitorul nu şi-a propus o partajare de competenţe între instanţa de trimitere şi instanţa supremă, instanţele de trimitere având în continuare obligaţia de a aplica dreptul incident stării de fapt particulare fiecărei cauze atunci când acesta este clar, neîndoielnic ori când contestarea clarităţii şi a sensului său lămurit de către părţile aflate în conflict dă expresie nu unei dificultăţi în înţelegerea şi aplicarea legii, ci diverselor lor interese de ordin subiectiv 3 . 3 Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept relevă că întrebarea care formează obiectul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii.

Premisa de la care instanţa de trimitere porneşte îşi găseşte izvorul în starea de fapt particulară, în care se află reclamantul şi care are legătură cu aprecierea valabilităţii şi legalităţii contractului colectiv de muncă, prin raportare la dispoziţiile art. 5 din Codul muncii şi art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la modalitatea de stabilire a limitelor minime şi maxime ale drepturilor salariale care se cuvin angajaţilor, corespunzător funcţiilor şi atribuţiilor specifice pe care le îndeplinesc.

În realitate, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să verifice dacă contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societăţii Române de Televiziune cuprinde clauze care încalcă condiţiile de validitate stabilite de lege [art. 5 din Codul muncii şi art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 – norme juridice clare şi neîndoielnice], la momentul încheierii acestui contract colectiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 229 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor.

Aspectul verificării situaţiei de fapt, a condiţiilor de fond şi a conformităţii unui contract colectiv de muncă cu legile în vigoare la data încheierii sale nu este de resortul instanţei supreme, în mecanismul de unificare a practicii judiciare, ci al instanţei învestite cu soluţionarea conflictului de muncă.

Or, stabilirea situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme, întrucât ar fi afectată independenţa judecătorului fondului cauzei. În plus, instanţa de trimitere solicită, în realitate, ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să verifice legalitatea şi conformitatea clauzelor cuprinse într-un contract colectiv de muncă, care reprezintă o convenţie a părţilor, cu ignorarea propriei sale competenţe.

Întrebarea prealabilă vizează chiar rezolvarea raportului juridic dedus în concret judecăţii şi pronunţarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, prin verificarea validităţii şi conformităţii cu legea a clauzelor inserate în contractul colectiv de muncă, prerogative care sunt şi rămân în puterea suverană a judecătorului cauzei, fiind înglobate funcţiei jurisdicţionale, pe care acesta o are de îndeplinit şi la care nu îi este permis să renunţe sau să o delege.

Ceea ce se pune în discuţie este determinarea, în concret, raportat la datele litigiului, dacă clauzele cuprinse în anexa la contractul individual de muncă respectă exigenţele dispoziţiilor art. 5 din Codul muncii şi ale art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017. Acest raţionament juridic îi incumbă instanţei de trimitere, care a fost expus chiar prin încheierea de sesizare.

Concluzionând, noţiunii de „chestiune de drept” nu îi poate fi subsumat obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se poate cere instanţei supreme dezlegarea sa în cadrul procedurii întrebării prealabile, întrucât, în acest caz, „dezlegarea” ar semnifica chiar „soluţionarea fondului”, ceea ce legea nu permite în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare.

Aşadar, devine evident că sesizarea prezentă nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea practicii neunitare.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,