Decizia nr. 143 din 5 mai 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.649/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.052/40/2022*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 11 septembrie 2024, în Dosarul nr. 2.052/40/2022*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (O.U.G. nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarele chestiuni de drept: – dacă dispoziţiile art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, art. 30 alin. (5) şi (6) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, art. II art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare, art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscalbugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi ale art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, se interpretează în sensul că egalizarea salariilor la nivel maxim se realizează şi prin includerea în salariul plătit a sumelor corespunzătoare fostului spor privind suplimentul postului de 25% şi a fostului spor corespunzător treptei de salarizare de 25% recunoscut altor funcţionari cu funcţii similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, independent de Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009; – dacă dispoziţiile art. 2.523 din Codul civil se interpretează în sensul că dreptul la acţiunea de stabilire a salariilor la nivel maxim se naşte de la momentul în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti de lămurire a dispozitivului/actele administrative care au recunoscut salariul maxim aflat în plată în raport cu care se face compararea sau dreptul la acţiune se naşte de la momentul încasării salariilor. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999): „ Art. 31. – (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 83/2014): „ Art. 1. – (…) (2) În anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…) (5 1 ) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…)”

Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009): „ Art. 30. – (…) (5) În anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel: a) noul salariu de bază, solda funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege; b) sporurile prevăzute în anexele la prezenta lege rămase în afara salariului de bază, soldei funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţiei lunare de încadrare se vor acorda într-un cuantum care să conducă la o valoare egală cu suma calculată pentru luna decembrie 2009. (6) Pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege şi nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcţiilor de bază sau, după caz, în indemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare (O.U.G. nr. 80/2010): „ Art. II. – Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: Art. 1. – (1) În anul 2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011. (2) În anul 2012, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (O.U.G. nr. 84/2012): „ Art. 1. – În anul 2013 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 şi art. 3-5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 103/2013): „ Art. 1. – (…) (2) În anul 2014, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2013, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): „ Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (…)”. „ Art. 39. – Aplicarea tranzitorie (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (2) În situaţia în care prin aplicarea alin. (1) nu există funcţie similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă. (3) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 octombrie 2022, reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Maramureş şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: – obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri egale cu diferenţa dintre salariul încasat şi salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze, cu includerea creşterilor salariale prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, respectiv suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază brut lunar şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază brut lunar, prin raportare la nivelul maxim al salariului lunar brut (venit salarial lunar brut) existent la nivelul instanţelor judecătoreşti pentru funcţionarii publici (şi în care au fost incluse cele două sporuri în cuantum de 25% fiecare), stabilit prin Decizia nr. 53/DE/17.02.2021 emisă de preşedintele Curţii de Apel Târgu Mureş, Decizia nr. 175/8.12.2020, respectiv Decizia nr. 18/22.01.2021, emise de preşedintele Curţii de Apel Galaţi, începând cu data de 9 aprilie 2015, raportat şi la data începerii activităţii în cadrul pârâţilor, şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu ale fiecărui reclamant, similar drepturilor salariale acordate funcţionarilor publici din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş, Tribunalului Mureş şi Tribunalului Harghita, respectiv din data de 9 aprilie 2015, raportat şi la data începerii activităţii în cadrul pârâţilor, când au avut calitatea de funcţionari publici la Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Maramureş şi Tribunalul Bistriţa-Năsăud, şi care au fost luate în considerare la momentul efectuării plăţilor către colegii acestora, funcţionari publici la Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi şi alte instanţe, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, până la achitarea efectivă a sumelor cuvenite.

Prin Sentinţa nr. 197 din 3 mai 2023, Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor despăgubiri egale cu diferenţa dintre salariul încasat şi salariul stabilit la nivelul maxim pentru funcţiile publice similare pentru funcţionarii publici din cadrul tribunalelor şi curţilor de apel, cu includerea suplimentului postului în procent de 25% şi a suplimentului treptei de salarizare, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi în continuare, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda penalizatoare, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

În motivare, tribunalul a avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii, având calitatea de funcţionari publici în cadrul Curţii de Apel Cluj, Tribunalului Cluj, Tribunalului Maramureş, Tribunalului Sălaj şi Tribunalului Bistriţa-Năsăud, au solicitat obligarea instituţiilor pârâte la plata drepturilor lor salariale la nivel maxim, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi în continuare, prin acordarea sporului privind suplimentul postului în procent de 25% şi a sporului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% aplicat la salariile de bază, sporuri stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau acte administrative pentru funcţii similare din cadrul altor instanţe, respectiv Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Mureş şi Tribunalul Harghita.

S-a reţinut că reclamanţii din prezenta cauză au obţinut, începând cu data de 9 aprilie 2015, venituri salariale inferioare faţă de veniturile obţinute de colegii cu aceleaşi funcţii din cadrul instanţelor judecătoreşti mai sus menţionate.

Diferenţa dintre drepturile salariale plătite reclamanţilor şi drepturile salariale încasate de funcţionarii publici din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş, Tribunalului Mureş şi Tribunalului Harghita, dar şi de cei din cadrul Curţii de Apel Constanţa, Tribunalului Constanţa, Tribunalului Tulcea, Curţii de Apel Galaţi, Tribunalului Vrancea, Tribunalului Galaţi, Tribunalului Brăila, Curţii de Apel Piteşti, Tribunalului Argeş, Tribunalului Vâlcea, Curţii de Apel Suceava şi Tribunalului Suceava rezultă din aceea că reclamanţilor nu le-a fost recunoscut dreptul de a încasa sporul privind suplimentul postului în procent de 25% şi nici sporul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% aplicat la salariile de bază, nici prin hotărâre judecătorească şi nici prin act administrativ, în timp ce pentru funcţionarii publici din cadrul instanţelor mai sus menţionate aceste sporuri salariale au fost acordate fie prin acte administrative, fie prin hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, constatând că această inechitate salarială nu a fost corectată pe cale administrativă, tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată solicitarea reclamanţilor, faţă de prevederile Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare, (Legea nr. 71/2015), prin care s-a introdus alin. (5 1 ) la art. 1, dispoziţie legală ce a avut drept scop eliminarea inechităţilor salariale din sistemul salarizării bugetarilor care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie. Însă aplicarea acestei legi nu exclude în cadrul operaţiunii de comparare a salariilor modalitatea de stabilire a salariului pe funcţie/grad/treaptă, potrivit legilor în vigoare la data stabilirii lor.

În speţă, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, respectiv la data de 9 aprilie 2015, diferenţa de salarizare dintre reclamanţi şi funcţionarii publici din alte instanţe de pe teritoriul ţării s-a manifestat prin acordarea, în beneficiul acestora din urmă – în baza unor hotărâri judecătoreşti – a suplimentului postului în procent de 25% şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25%, aplicate la salariile de bază.

În considerarea dispoziţiilor art. 30 alin. (5) şi (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, art. II art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2013 şi ale art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, tribunalul a reţinut că sumele corespunzătoare drepturilor salariale reprezentând sporul privind suplimentul postului în procent de 25% şi sporul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% aplicate la salariile de bază, plătite personalului bugetar care îndeplinea condiţiile de acordare a acestor sporuri la data de 31 decembrie 2009, au fost menţinute în plată şi după anul 2010, până în prezent.

Prin urmare, întrucât la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 reclamanţii erau beneficiari ai celor două sporuri, se poate aprecia că acestea au supravieţuit ulterior, sub forma sumelor compensatorii, introduse apoi în salariul de bază prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, nefiind vorba de o abrogare veritabilă şi efectivă, ci de o natură juridică nouă a aceleiaşi sume. Astfel, aceste sume compensatorii se impuneau a fi incluse în salariul de bază, o astfel de interpretare fiind în acord cu principiile echităţii, coerenţei şi remuneraţiei egale pentru muncă de valoare egală, principii statuate în mod constant de toate legile de salarizare care s-au succedat în timp.

Prin Decizia civilă nr. 151 din 21 februarie 2024, Curtea de Apel Suceava a admis recursurile declarate în cauză, a casat în tot sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând că prima instanţă nu a analizat, pentru o parte din reclamanţi şi pârâţi, excepţiile ce au fost invocate privind autoritatea de lucru judecat, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei, care nu pot fi cercetate direct în recurs.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 16 aprilie 2024, cu nr. 2.052/40/2022*, iar prin Încheierea de şedinţă din 19 iunie 2024 Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de Tribunalul Sălaj în ceea ce îi priveşte pe unii reclamanţi, pentru identitate de obiect şi cauză în raport cu Sentinţa nr. 449 din 25 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 179/102/2021 al Tribunalului Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 720 din 24 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, în raport cu dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 62/2024, arătând că prezentul litigiu face parte din categoria celor pentru care este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Reclamanţii sunt funcţionari publici din cadrul instanţelor chemate în judecată şi solicită un salariu egal cu al colegilor lor, funcţionari publici în cadrul altor instanţe, ce au aceleaşi funcţii/grade/gradaţii, salariul lor fiind stabilit prin includerea a două foste sporuri recunoscute prin hotărâri judecătoreşti emise anterior anului 2010, hotărâri judecătoreşti lămurite (în sensul duratei aplicabilităţii lor) prin încheieri de lămurire a dispozitivului, pronunţate în perioada 2020-2021. Ulterior, s-au emis şi acte administrative ale ordonatorilor de credite.

Hotărârile respective sunt anterioare Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009, iar chestiunea care se ridică în speţă este aceea dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească drepturi salariale în care să fie incluse cele două elemente salariale doar pe temeiul principiului egalităţii de tratament, deşi nu sunt beneficiarii unor hotărâri judecătoreşti prin care să li se recunoască drepturile respective şi după anul 2009, în condiţiile în care, în privinţa acelor drepturi salariale, există dezlegarea oferită de instanţa supremă care a considerat că nu pot fi acordate în lipsa unei cuantificări legale.

Chestiunea de drept este susceptibilă de a da naştere unei practici judiciare neunitare, existând multe instanţe care consideră că, la analiza egalităţii de salarizare, nu se fac verificări cu privire la sursa inegalităţii de salarizare, mai ales când aceasta derivă din drepturi recunoscute pe cale judecătorească. Alte instanţe, dimpotrivă, apreciază că trebuie verificată sursa inegalităţii de salarizare şi, în situaţia în care se observă că, prin cererea de egalizare la nivel maxim, se ajunge la situaţia de a se recunoaşte anumite drepturi care nu ar putea fi acordate dacă s-ar fi solicitat direct pe cale principală (cum ar fi, în speţa concretă, suplimentul postului şi treapta de salarizare în privinţa cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în anul 2009 pe calea recursului în interesul legii că nu pot fi acordate în lipsa unei cuantificări legale), atunci cererea de egalizare la nivel maxim nu se poate admite.

În ceea ce priveşte a doua întrebare din sesizare, aceasta urmăreşte a se stabili momentul de început al dreptului la acţiune într-o acţiune de egalizare la nivel maxim în situaţia în care drepturile salariale la care tind a se alinia reclamanţii au fost recunoscute de la momentul pronunţării hotărârilor de lămurire dispozitiv retroactiv, până în anul 2009. Şi această chestiune este susceptibilă de a fi interpretată diferit, prima instanţă învestită cu soluţionarea cauzei arătând deja că termenul de prescripţie nu poate curge de la data la care s-au încasat drepturile salariale (moment în funcţie de care se raportează pârâţii şi care este momentul de drept comun în materie de solicitări de drepturi salariale), ci de la momentul pronunţării hotărârilor de lămurire a dispozitivului, hotărâri judecătoreşti prin care le-au fost recunoscute altor funcţionari drepturile salariale pe care le pretind reclamanţii prin prezenta acţiune. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Încheierea de sesizare nu cuprinde punctele de vedere ale părţilor.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată care a formulat sesizarea nu a exprimat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis următoarele:

Referitor la prima întrebare din sesizare a fost identificată practică judiciară în sensul respingerii acţiunilor, fiind valorificate statuările din Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite şi Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018.

În acelaşi sens au fost exprimate şi puncte de vedere teoretice de către judecători.

Alte instanţe însă au admis acţiunile, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate reţinându-se că nu există o încălcare a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 20 din 21 septembrie 2009, care vizează stabilirea pe cale judecătorească a acestor drepturi salariale, întrucât se aplică dispoziţiile legale care reglementează egalizarea salariilor prin raportare la salariul maxim aflat în plată, incluzând şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

Cu privire la cea de a doua întrebare din sesizare nu a fost identificată practică judiciară.

Punctele de vedere teoretice exprimate în majoritate de judecători sunt că termenul de prescripţie nu poate curge de la data la care s-au încasat drepturile salariale, ci de la momentul pronunţării hotărârilor de lămurire dispozitiv, hotărâri prin care se recunosc funcţionarilor de comparaţie drepturile ce fac obiectul judecăţii, fiind exprimat şi un punct de vedere teoretic contrar în sensul că lămurirea doar explică înţelesul dispozitivului, drepturile fiind recunoscute prin decizia anterioară, iar dreptul la salariul în cuantumul legal s-a născut la data prestării activităţii în cadrul raportului juridic.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost pronunţate următoarele decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce prezintă relevanţă în dezlegarea primei chestiuni de drept, în ordine cronologică: – Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009; – Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015; – Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018; – Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018; – Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021; – Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024; – Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024; – Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024; – Decizia nr. 71 din 11 noiembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1330 din 31 decembrie 2024; – Decizia nr. 68 din 3 martie 2025*) a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii; *) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 68 din 3 martie 2025 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 20 mai 2025. – Decizia nr. 125 din 7 aprilie 2025**) a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii. **) Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 125 din 7 aprilie 2025 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 2 iunie 2025.

Cât priveşte cea de a doua chestiune din sesizare sunt de menţionat: – Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 22 octombrie 2019; – Decizia nr. 107 din 9 decembrie 2024 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 4 februarie 2025. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale. În considerentele de la paragraful 32 din această decizie s-a reţinut că: „În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au propus două variante de soluţie cu privire la prima întrebare din sesizare, una în sensul respingerii, ca inadmisibilă, iar cealaltă de admitere a sesizării, apreciindu-se că egalizarea salariilor la nivel maxim nu poate include în salariul plătit sumele corespunzătoare drepturilor privind suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare reglementate de dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, recunoscute altor funcţionari cu funcţii similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti.

Cât priveşte a doua întrebare, judecătorii-raportori au considerat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul sesizării este reprezentat de prevederile O.U.G. nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 62/2024, art. 1 stabileşte că acest act normativ se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Referitor la condiţiile de admisibilitate a sesizării, art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Se constată că O.U.G. nr. 62/2024 instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispoziţiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum se arată la art. 4 din ordonanţa de urgenţă.

În acest context normativ, se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată în temeiul prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, în scopul de a stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile anterior enunţate, se constată că primele două condiţii legale sunt îndeplinite.

Astfel, cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare în primă instanţă, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia contenciosului administrativ şi fiscal, pe rolul Tribunalului Botoşani.

Totodată, litigiul se înscrie în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din O.U.G. nr. 62/2024, fiind vorba despre un proces în care reclamanţii, având calitatea de funcţionari publici în cadrul instanţelor chemate în judecată, solicită un salariu egal cu al colegilor lor, funcţionari publici în cadrul altor instanţe, ce au aceleaşi funcţii/grade/gradaţii şi al căror salariu a fost stabilit prin includerea în acesta a două foste sporuri recunoscute prin hotărâri judecătoreşti emise anterior anului 2010, hotărâri judecătoreşti lămurite (în sensul duratei aplicabilităţii lor), prin încheieri de lămurire dispozitiv pronunţate în perioada 2020-2021.

În analiza condiţiei existenţei unei chestiuni de drept se impune precizarea că admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Cerinţa ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este subsumată logic condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 62/2024, întrucât prin aceste mecanisme instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii judiciare neunitare, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

În acelaşi sens, în sesizările formulate în temeiul O.U.G. nr. 62/2024 trebuie avut în vedere preambulul acestui act normativ, în care s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 41 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 21 octombrie 2024, şi Decizia nr. 53 din 21 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1191 din 29 noiembrie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Rămân valabile cazurile incontestabile în care s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sesizat în temeiul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, problema dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite, inclusiv prin considerente cu caracter de principiu.

Procedând la verificarea acestei condiţii de admisibilitate, se observă că, potrivit sesizării instanţei de trimitere, se solicită lămurirea a două probleme de drept, respectiv: – dacă dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 30 alin. (5) şi (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, art. II art. 1 din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la art. 6 lit. b) din acelaşi act normativ, se interpretează în sensul că egalizarea salariilor la nivel maxim se realizează şi prin includerea în salariul plătit a sumelor corespunzătoare fostului spor privind suplimentul postului de 25% şi a fostului spor corespunzător treptei de salarizare de 25% recunoscut altor funcţionari cu funcţii similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, independent de Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite; şi – dacă dispoziţiile art. 2.523 din Codul civil se interpretează în sensul că dreptul la acţiunea de stabilire a salariilor la nivel maxim se naşte de la momentul în care s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti de lămurire a dispozitivului/actele administrative care au recunoscut salariul maxim aflat în plată în raport cu care se face compararea sau dreptul la acţiune se naşte de la momentul încasării salariilor.

Privind prima întrebare, este de remarcat faptul că se solicită interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015 referitor la egalizarea nivelului maxim de salarizare, coroborat cu cele ale art. 30 alin. (5) şi (6) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind valorificarea sporurilor acordate prin legislaţia anterioară adoptării legii-cadru, ale legilor anuale de salarizare ulterioare, respectiv O.U.G. nr. 80/2010, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, precum şi ale art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 raportat la art. 6 lit. b) din acelaşi act normativ, în sensul de a se răspunde dacă egalizarea salariilor la nivel maxim se realizează şi prin includerea, în salariul plătit, a sumelor corespunzătoare fostului spor privind suplimentul postului de 25% şi a fostului spor corespunzător treptei de salarizare de 25%, recunoscute altor funcţionari cu funcţii similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, independent de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată pe calea recursului în interesul legii.

Instanţa de trimitere a invocat Legea-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi legile anuale de salarizare anterioare Legii-cadru nr. 153/2017, considerând că au relevanţă în supravieţuirea dreptului salarial ulterior anului 2009, iar raportarea la noua lege-cadru vizează acelaşi aspect, în contextul încadrării personalului în funcţiile prevăzute de noua lege şi al aplicării principiilor generale ce o guvernează, incident în cauză fiind nu doar cel al nediscriminării, prevăzut de art. 6 lit. b), ci şi principiul egalităţii, reglementat de lit. c) a aceluiaşi articol. Deşi sesizarea are ca obiect drepturile reglementate de dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, norma de drept substanţial nu a fost indicată în cuprinsul întrebării.

De aceea, întrebarea ar trebui reformulată astfel: În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 30 alin. (5) şi (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, art. II art. 1 din O.U.G. nr. 80/2010, art. 1 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, precum şi ale art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la art. 6 lit. b) şi c) din acelaşi act normativ, egalizarea salariilor la nivel maxim se realizează şi prin includerea în salariul plătit a sumelor corespunzătoare drepturilor privind suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, reglementate de dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, recunoscute altor funcţionari cu funcţii similare prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, independent de Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite?

Punctele de vedere teoretice şi hotărârile judecătoreşti transmise de instanţe relevă existenţa unor litigii cu potenţial de repetitivitate cu risc de conturare a unei practici judiciare neunitare, în condiţiile în care au fost pronunţate, la nivelul tribunalelor, atât soluţii de admitere, cât şi de respingere a acţiunilor de acest tip, unele rămase definitive în recurs sau prin nerecurare.

Caracterul neunitar al jurisprudenţei izvorăşte, cu precădere, din modalitatea în care au fost aplicate principiile nediscriminării şi egalităţii, reglementate de prevederile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin raportare la elementele de salarizare reglementate de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, evaluate în succesiunea temporală a legilor-cadru de salarizare intervenite ulterior, precum şi la jurisprudenţa care le-a valorificat. Dificultatea acestei interpretări nu rezultă din neclaritatea conţinutului normei de drept care vizează două „suplimente” salariale, ci din coroborarea acesteia cu dispoziţiile de aplicabilitate generală din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile generale în baza cărora este construit sistemul de salarizare, evaluate prin pri