Decizia nr. 195/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2713/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 361/84/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 6 noiembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 361/84/2024, Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024”), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă se poate deconta contravaloarea cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea unde se află locul de muncă al salariaţilor în baza Hotărârii Guvernului nr. 39/2024 privind aprobarea modalităţii de decontare a cheltuielilor de transport pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul de specialitate al primarilor comunelor şi al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, înfiinţate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea consiliilor locale din comune, în lipsa adoptării unei hotărâri de către consiliul local conform art. 11 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 21 noiembrie 2024, cu nr. 2.713/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 26 mai 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare („Legea-cadru nr. 153/2017”) „ Art. 11 1 . – (1) Pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale «Administraţie» din aparatul de specialitate al primarilor comunelor şi al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, înfiinţate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea consiliilor locale din comune, posibilitatea decontării contravalorii cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea unde se află locul de muncă al acestora se stabileşte prin hotărâre a consiliului local. (2) Stabilirea contravalorii cheltuielilor de transport prevăzute la alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat. (3) Modalitatea de decontare a cheltuielilor de transport, potrivit prevederilor alin. (1), se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei.”

Hotărârea Guvernului nr. 39/2024 privind aprobarea modalităţii de decontare a cheltuielilor de transport pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul de specialitate al primarilor comunelor şi al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, înfiinţate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea consiliilor locale din comune, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2024 („Hotărârea Guvernului nr. 39/2024”) „ Articol unic. – Se aprobă modalitatea de decontare a cheltuielilor de transport pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale «Administraţie» din aparatul de specialitate al primarilor comunelor şi al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, înfiinţate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea consiliilor locale din comune, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj – Secţia civilă la 3.04.2024, reclamanta AAA, în contradictoriu cu pârâţii primarul comunei Bobota, unitatea administrativ-teritorială comuna Bobota – prin primar („UAT comuna Bobota”), Consiliul Local al Comunei Bobota („CL Comuna Bobota”), a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâţilor să deconteze cheltuielile de transport ocazionate de deplasarea de la domiciliu la locul de muncă, potrivit art. 11 1 din Legeacadru nr. 153/2017, actualizate în raport cu indicele de inflaţie (pretenţii ce nu au fost formulate expres în debutul cererii, dar rezultă din motivarea acesteia), precum şi să plătească dobânda aferentă sumelor neplătite.

Reclamanta a susţinut, în esenţă, că refuzul pârâţilor de a deconta contravaloarea cheltuielilor de transport solicitată de aceasta este nelegal, în speţă fiind îndeplinite toate condiţiile legale pentru realizarea decontului, iar adoptarea unei hotărâri a consiliului local pentru decontarea acestor cheltuieli nu este necesară, dat fiind faptul că există norme juridice cu forţă superioară care prevăd această posibilitate, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 39/2024. Întâmpinarea

Pârâta UAT comuna Bobota a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în motivare, că la nivelul acestei unităţi administrativ-teritoriale nu a fost adoptată o hotărâre a consiliului local prin care să fie aprobată posibilitatea decontării contravalorii cheltuielilor de transport de la domiciliu/reşedinţă la locul de muncă, iar în bugetul local nu au fost aprobate sume cu această destinaţie. Sentinţa civilă pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 527 din 30 iunie 2024, Tribunalul Sălaj – Secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta AAA în contradictoriu cu pârâţii, reţinând, în esenţă că, în lipsa hotărârii consiliului local, prin care să se stabilească posibilitatea decontării cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi locul de muncă, efectuate de funcţionarii publici şi de personalul contractual încadraţi la autorităţi publice locale, acest drept nu poate fi acordat, nefiind încă născut.

Au fost invocate prevederile art. 129, art. 5 lit. j), art. 84 alin. (4) şi art. 87 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019” sau „Codul administrativ”), reţinându-se că prin lege a fost lăsată la aprecierea consiliului local, în calitate de autoritate publică cu rol deliberativ, analizarea posibilităţii acordării acestei facilităţi şi, în cazul în care acesta adoptă o hotărâre prin care aprobă o asemenea posibilitate, stabilirea contravalorii cheltuielilor de transport se realizează de către primar, în calitate de ordonator de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat. Recursul formulat în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate la paragraful 15 din prezenta decizie a formulat recurs reclamanta AAA, solicitând admiterea acestei căi de atac, casarea sentinţei civile atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 11 1 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi pe cele ale Hotărârii Guvernului nr. 39/2024, arătând că primarul comunei Bobota are la dispoziţie sumele cu destinaţia „Alocaţii pentru transportul la şi de la locul de muncă” din cadrul cheltuielilor de personal prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat prin Hotărârea Consiliului Local al Comunei Bobota nr. xx/2024, necesare pentru decontarea contravalorii cheltuielilor de transport efectuate de funcţionarii publici şi de personalul contractual din cadrul aparatului de specialitate al primarului, şi poate efectua decontarea acestora cu încadrarea în limita sumelor alocate cu această destinaţie. Întâmpinarea la recurs

Intimata-pârâtă UAT comuna Bobota a formulat întâmpinare la recurs prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, reluând apărările din întâmpinarea formulată la fond.

Curtea de apel judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 6 noiembrie 2024, instanţa de trimitere a reţinut că sesizarea este admisibilă, întrucât: dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată (decontarea contravalorii cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi locul de muncă efectuate de funcţionarii publici şi de personalul contractual din aparatul de specialitate al primarului comunei Bobota) şi soluţia pronunţată de instanţa de fond (care a stabilit că decontarea contravalorii acestor cheltuieli nu este posibilă în lipsa adoptării unei hotărâri a consiliului local prin care să fie aprobată această posibilitate, chiar şi în condiţiile existenţei Hotărârii Guvernului nr. 39/2024), soluţionarea cauzei depinde de clarificarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 11 1 din Legea-cadru nr. 153/2017; problema de drept enunţată este nouă, dat fiind faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acesteia, iar în urma cercetărilor efectuate de instanţa de trimitere nu a fost identificată o jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante în materie; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Instanţa de trimitere nu s-a raportat, în mod explicit, la condiţiile de admisibilitate a sesizării reglementate de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sau la cele ale art. 519 din Codul de procedură civilă. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Din poziţiile procesuale exprimate în cursul judecăţii rezultă că, în opinia recurentei-reclamante, în speţa de faţă sunt aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului nr. 39/2024, nemaifiind necesară şi adoptarea unei hotărâri de către Consiliul Local al Comunei Bobota pentru decontarea contravalorii cheltuielilor de transport, întrucât, potrivit principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, hotărârile Guvernului reprezintă al cincilea tip de norme din această ierarhie, iar hotărârile consiliului local ocupă ultima poziţie în ierarhia normelor.

Din poziţiile procesuale exprimate în cursul judecăţii de către intimaţii-pârâţi rezultă că opinia acestora este în sensul că, atât timp cât la nivelul comunei nu a fost adoptată o hotărâre a consiliului local prin care să fie aprobată posibilitatea decontării contravalorii cheltuielilor de transport de la domiciliu la locul de muncă, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 39/2024 nu pot fi aplicate în mod direct. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere, din cuprinsul dispoziţiilor art. 11 1 din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că actul normativ menţionat consacră rolul autorităţilor locale de a decide oportunitatea decontării transportului pentru angajaţii aflaţi în subordinea acestora, respectând astfel principiul autonomiei locale şi al adaptabilităţii la nevoile comunităţii respective. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel au comunicat faptul că în raza lor teritorială de competenţă nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Ilfov, Iaşi, Vaslui şi Braşov au transmis puncte de vedere teoretice asupra acestei chestiuni.

Din punctele de vedere comunicate de instanţele judecătoreşti s-a conturat o opinie teoretică unanimă, nesusţinută de practică judiciară, potrivit căreia, în lipsa adoptării unei hotărâri de către consiliul local în conformitate cu dispoziţiile art. 11 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu este posibilă decontarea contravalorii cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea unde se află locul de muncă al funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul de specialitate al primarilor comunelor şi al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, înfiinţate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea consiliilor locale din comune, doar în baza Hotărârii Guvernului nr. 39/2024.

În susţinerea opiniei teoretice exprimate potrivit celor de mai sus au fost invocate menţiunile exprese în acest sens cuprinse în textul art. 11 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi următoarele considerente.

Hotărârea Guvernului nr. 39/2024 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a art. 11 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. Prin această hotărâre a Guvernului nu se stabilesc drepturi în favoarea funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul de specialitate al primarilor comunelor şi al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, înfiinţate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea consiliilor locale din comune, acest act normativ privind doar aprobarea procedurii de decontare a cheltuielilor de transport, fiind emis în aplicarea alin. (3) al art. 11 1 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Dat fiind faptul că actul de reglementare secundară, adoptat pentru punerea în aplicare a unui act de reglementare primară, nu poate deroga de la acesta din urmă, nici procedura de decontare reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 39/2024 nu poate deroga de la dispoziţiile legale în baza cărora a fost adoptată.

Din cuprinsul art. 11 1 din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că a fost lăsată la aprecierea consiliului local, în calitate de autoritate publică cu rol deliberativ, analizarea posibilităţii acordării acestei facilităţi şi, în cazul în care acesta adoptă o hotărâre prin care acceptă o asemenea posibilitate, stabilirea contravalorii cheltuielilor de transport se realizează de către primar, în calitate de ordonator de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat.

Concluzia anterior prezentată este susţinută şi de utilizarea sintagmei „posibilitatea decontării (…)”, ce sugerează faptul că această facilitate poate fi acordată de autorităţile publice locale în virtutea principiului autonomiei locale, aşa cum reiese inclusiv din dispoziţiile art. 5 lit. j) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019.

Prin adoptarea art. 11 1 din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a creat doar cadrul legal pentru ca autorităţile publice locale, în virtutea principiului mai sus amintit, să poată stabili, în urma unei analize de oportunitate, posibilitatea decontării contravalorii cheltuielilor de transport pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din aparatul propriu, o interpretare contrară fiind de natură a lipsi de orice finalitate reglementarea tezei finale a art. 11 1 alin. (1) din legea-cadru menţionată.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată o decizie care poate prezenta o legătură indirectă cu problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 103 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 23 ianuarie 2025, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 605/84/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi s-a statuat că „Art. 129 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, nu permite acordarea, prin hotărâre de consiliu local, de sporuri şi facilităţi nereglementate prin alte norme juridice.”, prezentând semnificaţie considerentele de la paragrafele 111-115. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Cu titlu preliminar, reformulând şi sintetizând chestiunea cu privire la care instanţa de trimitere a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că prin aceasta se solicită a se lămuri dacă în interpretarea şi aplicarea art. 11 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, este posibilă decontarea contravalorii cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea unde se află locul de muncă al salariaţilor, în lipsa adoptării unei hotărâri a consiliului local în acest sens.

Având în vedere că sesizarea a fost transmisă instanţei supreme în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, admisibilitatea acesteia va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin dispoziţiile art. 1 şi 2 ale acestui act normativ, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Legii nr. 134/2010, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În raport cu aceste dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt următoarele: a) existenţa unei cauze în curs de judecată circumscrise domeniului de reglementare conturat prin dispoziţiile art. 1 din acest act normativ; b) instanţa de trimitere să judece cauza în primă instanţă ori în calea de atac; c) sesizarea să privească o chestiune de drept, de lămurirea căreia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării pentru a stabili dacă se verifică îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că doar trei dintre cele patru cerinţe anterior enunţate sunt întrunite.

Este vorba despre condiţiile de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de obiectul şi stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, precum şi cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

În ceea ce priveşte însă condiţia ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept veritabilă, susceptibilă să facă obiectul unei dezlegări de principiu, aptă să preîntâmpine jurisprudenţa neunitară, se constată o serie de neregularităţi care fac demersul inadmisibil.

Astfel, referitor la această condiţie distinctă de admisibilitate se constată că prin încheierea de sesizare instanţa de trimitere s-a rezumat la evocarea minimală a cerinţelor de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, expunându-şi coerent punctul de vedere propriu asupra problemei sesizate, fără însă a justifica în vreun fel îndeplinirea condiţiei „dificultăţii chestiunii de drept”.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi însă desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale, veritabile de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere. O interpretare contrară ar atribui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţii similare instanţei care judecă prin delegare, ceea ce nu este admisibil.

De altfel, sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, ci are un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei ei sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. Cerinţa ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate serioasă este subsumată logic condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, de vreme ce prin aceste mecanisme instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii neuniforme, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor legale incidente.

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţelor de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.

Rămân astfel valabile cazurile în care s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sesizat în temeiul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („C.J.U.E.”), a Curţii Europene a Drepturilor Omului („C.E.D.O.”), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin raportare la aceste exigenţe se constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate de a privi „o chestiune de drept” care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare, date fiind argumentele care succedă.

Astfel, în esenţă, după cum mai sus s-a arătat, chestiunea de drept obiect al prezentei sesizări vizează îndreptăţirea funcţionarilor publici şi a personalului contractual (din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul de specialitate al primarilor comunelor şi al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, înfiinţate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea consiliilor locale din comune) la decontarea contravalorii cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea unde se află locul de muncă al salariaţilor, în lipsa adoptării unei hotărâri a consiliului local în acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 11 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, titularul sesizării face trimitere la interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, fiind necesară realizarea unui simplu raţionament judiciar, prin analiza sistematică şi teleologică a textelor legale relevante, obiect al sesizării în cauză.

Astfel, potrivit art. 11 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoriile de salariaţi vizaţi de norma în discuţie, „posibilitatea decontării contravalorii cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea unde se află locul de muncă al acestora se stabileşte prin hotărâre a consiliului local”.

Se constată, aşadar, că, în considerarea principiului legalităţii care guvernează sistemul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, aşa cum este reglementat prin art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, dispoziţiile art. 11 1 alin. (1) reprezintă temeiul juridic care permite consiliilor locale exercitarea atribuţiei de a decide acordarea facilităţii de referinţă personalului angajat în cadrul aparatului de specialitate al primarului şi serviciilor publice de interes local, în sensul art. 129 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019.

În acest context se remarcă faptul că fundamentul dreptului salariaţilor la decontarea contravalorii cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea unde se află locul lor de muncă îl constituie hotărârea autorităţii deliberative locale, Hotărârea Guvernului nr. 39/2024 nereprezentând un temei juridic valid în acest sens, întrucât reglementează doar procedura şi documentele justificative ce trebuie prezentate la decont, iar nu chiar dreptul de referinţă.

De altfel, instanţa de trimitere a expus, în cuprinsul încheierii de sesizare, în mod coerent şi neezitant, un punct de vedere judicios asupra chestiunii de drept care face obiect de analiză în cauză, susţinut de opiniile teoretice comunicate de instanţele consultate. Prin urmare, inclusiv din această perspectivă, nu se poate reţine existenţa unei chestiuni juridice veritabile, cu risc de a genera jurisprudenţă divergentă, în măsură să justifice necesitatea activării mecanismului preventiv de uniformizare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Deşi lămurirea modalităţii de interpretare şi aplicare a normelor legale în cadrul mecanismului hotărârii prealabile are scopul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, în lipsa unor asemenea ipoteze care să reflecte caracterul complex sau, după caz, precar ori neclar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, împrejurări ce nu au fost evidenţiate de instanţa de trimitere în sesizarea supusă analizei, rămâne atributul exclusiv al acesteia să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, metodele de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării, în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se va dispune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,