ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 36/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.540/1/2024 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: " Dacă, în interpretarea art. 13 alin. (2) și (6) din Legea nr. 17/2000, dreptul îngrijitorului informal la indemnizația cuvenită poate fi recunoscut doar ulterior aprobării bugetului local în care să fie prevăzute sumele necesare sau contractul de îngrijire informală poate fi încheiat și anterior acestui moment, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege?".

Magistratul-asistent învederează că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 28 octombrie 2024, pronunțată în Dosarul nr. 1.432/85/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul instanței supreme la 12 noiembrie 2024 cu nr. 2.540/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 10 februarie 2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 17/2000 " Art. 13. - (...) (2) Îngrijitorul informal definit la art. 6 lit. ș) din Legea nr. 292/2011, cu modificările și completările ulterioare, care își asumă responsabilitatea îngrijirii unei/unor persoane vârstnice, aflate în situația de dependență sociomedicală, stabilită conform grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, poate beneficia de program lunar de lucru redus, de o jumătate de normă, cu asigurarea plății, din bugetul local, în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistență socială, a unei indemnizații echivalente cu jumătate din salariul de bază brut al îngrijitorului la domiciliu stabilit potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, pentru gradația 0, prevederile art. 35 din această lege aplicându-se în mod corespunzător. (...) (6) Pentru aplicarea prevederilor alin. (1) și (2), autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetul local sumele necesare, fundamentate pe baza estimărilor realizate de serviciul public de asistență socială pe baza datelor colectate din anchetele sociale, în care se consemnează datele de identificare ale îngrijitorilor informali și sprijinul acordat de aceștia."

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 " Art. 35. - Sumele reprezentând drepturile salariale prevăzute de prezenta lege sunt lunare, în formă brută și supuse impozitării, potrivit legii."

Legea asistenței sociale nr. 292/2011, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 292/2011 " Art. 129. - (1) Beneficiile de asistență socială se finanțează din fonduri alocate de la bugetul de stat sau/și de la bugetele locale, conform dispozițiilor prezentei legi. (2) La fundamentarea anuală a sumelor necesare asigurării plății beneficiilor de asistență socială se ține cont de următoarele elemente. a) numărul de beneficiari înregistrați în anul anterior; b) estimarea numărului de beneficiari pentru anul bugetar în funcție de evoluțiile economice, demografice și sociale, precum și de indicatorii macroeconomici înregistrați; c) cuantumul nominal sau, după caz, cuantumul mediu al beneficiului de asistență socială. (3) Se iau în considerare la fundamentarea bugetară și beneficiile de asistență socială care urmează să fie acordate, aprobate în condițiile legii, pe baza elementelor prevăzute la alin. (2) lit. b) și c)." III. Expunerea procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta a solicitat anularea Dispoziției nr. 144 din 14 martie 2024, emisă de Direcția de Asistență Socială (...), prin care i-a fost aprobată acordarea dreptului la indemnizație, în calitate de îngrijitor informal al unei persoanei vârstnice dependente, pentru perioada 14 martie 2024-14 martie 2025, cu consecința emiterii unei dispoziții prin care să i se acorde acest drept începând cu data depunerii cererii la autoritatea pârâtă, respectiv 16 noiembrie 2023.

Reclamanta a arătat că, la data depunerii cererii, a îndeplinit toate condițiile necesare prevăzute de lege pentru a deveni îngrijitor informal al mamei sale, persoană vârstnică și dependentă, însă contractul de îngrijire informală i-a fost încheiat doar începând cu 14 martie 2024, deși nu îi poate fi imputat faptul că autoritățile administrației publice locale nu au prevăzut în bugetul local sumele necesare.

Pârâta Direcția de Asistență Socială (...) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, având în vedere că dispozițiile legale incidente nu au oferit o modalitate clară de punere în aplicare a acestora, fiind neconcludente modalitatea de acordare a indemnizației și cuantumul acesteia. Ulterior, prin răspunsul Administrației Județene a Finanțelor Publice (...), s-a clarificat faptul că indemnizațiile plătite îngrijitorilor informali sunt considerate venituri din salarii/asimilate acestora, fiind astfel lămurite modalitatea de impozitare/reținere a contribuțiilor și temeiul în baza căruia vor fi achitate aceste indemnizații. Prin urmare, contractul de îngrijire informală a fost în mod corect încheiat doar ulterior aprobării bugetului local, care include și plata sumelor cu această destinație, dreptul reclamantei fiind recunoscut începând cu această dată, iar nu cu data depunerii cererii.

În cadrul soluționării acțiunii s-au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și suspendarea judecății cauzei. IV. Motivele reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 raportate la art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) există o cauză aflată în curs de judecată, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 se aplică indiferent de instanța competentă să judece; b) litigiul privește prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, respectiv indemnizația cuvenită îngrijitorului informal în baza Legii nr. 17/2000; c) potrivit minutei întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel dedicate unificării practicii judiciare (3-4 octombrie 2024), sintagma "chestiune de drept", prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, ce reclamă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, are înțelesul oricărei probleme de drept ce se ivește în litigiile ce se circumscriu ordonanței de urgență, independent de dificultatea de interpretare, având în vedere scopul declarat al actului normativ; d) de lămurirea modului de interpretare a art. 13 alin. (2) și (6) din Legea nr. 17/2000 depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât autoritatea pârâtă susține că încheierea contractului de îngrijire informală se poate realiza doar ulterior aprobării bugetului local, care să includă și plata sumelor cu această destinație, în timp de reclamanta afirmă că, având în vedere că la data depunerii cererii a îndeplinit toate condițiile necesare prevăzute de lege pentru a deveni îngrijitor informal pentru mama sa, persoană vârstnică și dependentă, nu îi poate fi imputat faptul că autoritățile administrației publice locale nu au prevăzut în bugetul local sumele necesare; e) față de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, apare irelevant dacă chestiunea de drept este sau nu este nouă; f) în urma consultării jurisprudenței instanței supreme s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunțată în recurs în interesul legii și nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor consultate. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Tribunalul Sibiu a arătat că, pe de o parte, din art. 13 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 rezultă că acordarea indemnizației cuvenite îngrijitorului informal depinde de încheierea contractului cu serviciul public de asistență socială.

Pe de altă parte, din art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000 reiese că, pentru asigurarea serviciilor de îngrijire a persoanelor vârstnice, aflate în situația de dependență sociomedicală, prin angajarea personalului ce trebuie plătit din bugetul local, autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetul local sumele necesare.

Legea specială acordă dreptul la asistență socială unei categorii vulnerabile, respectiv persoanelor vârstnice care se găsesc în una dintre următoarele situații: nu au familie sau nu se află în întreținerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispozițiilor legale în vigoare; nu au locuință și nici posibilitatea de a-și asigura condițiile de locuit pe baza resurselor proprii; nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată; se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile sociomedicale din cauza bolii ori stării fizice sau psihice.

În vederea eficientizării acestui drept, autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetul local sumele necesare pentru acoperirea indemnizațiilor cuvenite îngrijitorilor informali.

Astfel, neîndeplinirea de către autoritatea publică a obligației legale de care este ținută nu se poate răsfrânge în mod negativ asupra îngrijitorului informal și, implicit, asupra persoanei vârstnice aflate în situația de dependență sociomedicală, pe care legiuitorul a înțeles să o protejeze în considerarea vulnerabilității sale.

Este adevărat că art. 13 alin. (1) din Legea nr. 17/2000 prevede că, pentru asigurarea serviciilor de îngrijire, autoritățile administrației publice locale pot angaja personal de îngrijire, însă dispoziția legală nu acordă autorităților administrației publice locale posibilitatea de a angaja sau de a nu angaja personal de îngrijire după cum au prevăzut sau nu au prevăzut în bugetul local sumele necesare pentru acoperirea indemnizațiilor aferente, câtă vreme acest din urmă demers este impus de art. 13 alin. (6) din aceeași lege cu titlu de obligație.

Conchizând, punctul de vedere al completului de judecată a fost că, deși indemnizația cuvenită îngrijitorului informal, prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, se acordă, în mod firesc, în baza contractului încheiat cu serviciul public de asistență socială, din bugetul local în care au fost în prealabil prevăzute sumele necesare pentru acoperirea acestor costuri, în situațiile în care autoritățile publice locale nu și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000, de a prevedea aceste sume în bugetul local, neîndeplinirea acestei obligații nu se poate răsfrânge în mod negativ asupra îngrijitorilor informali și, implicit, asupra persoanelor vârstnice aflate în situația de dependență sociomedicală.

Prin urmare, s-a apreciat că, în interpretarea art. 13 alin. (2) și (6) din Legea nr. 17/2000, dreptul îngrijitorului informal la indemnizația cuvenită poate fi recunoscut și anterior aprobării bugetului local în care să fie prevăzute sumele necesare, dacă sunt întrunite celelalte condiții prevăzute de lege. VI. Punctul de vedere al părților

Atât reclamanta, cât și pârâta au apreciat că nu se impune sesizarea instanței supreme cu dezlegarea acestei chestiuni de drept. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La nivelul Curții de Apel București, Tribunalul Ilfov a apreciat că părții nu îi poate fi imputat faptul că autoritățile administrației publice locale nu au prevăzut în bugetul local sumele necesare, în condițiile în care, la data depunerii cererii, a îndeplinit toate condițiile necesare prevăzute de lege pentru a devenit îngrijitor informal, astfel că dreptul îngrijitorului informal la indemnizația cuvenită poate fi recunoscut, iar contractul de îngrijire informală poate fi încheiat și anterior acestui moment, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanță arondată Curții de Apel Ploiești, a arătat că indemnizația îngrijitorului informal poate fi acordată doar în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistență socială din cadrul autorității administrației publice locale, începând cu data stipulată în contract, chiar dacă cererea privind acordarea acestei indemnizații a fost depusă la o dată anterioară datei încheierii contractului. Aceasta întrucât legiuitorul nu a prevăzut că indemnizația îngrijitorului informal se acordă începând cu data depunerii cererii de către beneficiar, ci în baza contractului încheiat cu serviciul public de asistență socială, astfel că nu există niciun temei ca indemnizația menționată să fie acordată începând cu o dată anterioară încheierii contractului cu serviciul public de asistență socială. În privința prevederii sumelor cu titlu de indemnizație a îngrijitorului informal în bugetul local al autorităților administrației publice locale, aceasta se face pe baza estimărilor realizate de serviciul public de asistență socială, ținând cont în special de numărul de beneficiari înregistrați în anul anterior, astfel că, la data încheierii contractului cu serviciul public de asistență socială, în bugetul local sunt deja prevăzute sumele cu această destinație. Din datele speței aflate pe rolul instanței de trimitere nu rezultă că, la data depunerii cererii de acordare a indemnizației, reclamanta avea un contract încheiat cu serviciul public de asistență socială din cadrul autorității administrației publice locale, astfel că, în lipsa contractului încheiat cu serviciul public de asistență socială, indemnizația nu poate fi acordată începând cu data depunerii cererii de către beneficiarul indemnizației.

Nu a fost identificată practică judiciară relevantă.

Ministerul Public a menționat că la nivelul Secției judiciare nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Nu a fost identificată jurisprudență relevantă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Analiza admisibilității sesizării va fi circumscrisă atât condițiilor speciale instituite prin art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și celor ce decurg din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, incidente ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanței de urgență în discuție la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu ale cărei dispoziții arată că se completează.

Din coroborarea acestor prevederi rezultă că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate: - existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac, dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; - existența unei chestiuni de drept; - de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a acestor condiții de admisibilitate.

Astfel, prima condiție este îndeplinită, întrucât cauza în care s-a formulat sesizarea privește anularea unui act administrativ emis pentru o categorie de personal plătit din fonduri publice, respectiv dispoziția privind acordarea indemnizației cuvenite îngrijitorului informal în baza Legii nr. 17/2000. Cauza se află pe rolul Tribunalului Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanță care este învestită cu soluționarea contestației în primă instanță.

În ceea ce privește întrunirea condiției de admisibilitate ce vizează identificarea unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, aceasta nu poate fi desprinsă de cerința conturată în jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această condiție, aceea de a se identifica o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

Chestiunea de drept trebuie să fie una reală și veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare.

O interpretare contrară ar rezuma rolul instanțelor de drept comun la o simplă și mecanică activitate "de trimitere" și "de preluare", apoi, în hotărârile pronunțate, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curți de Casație și Justiție i-ar atribui funcții similare instanței care judecă prin delegare.

În legătură cu acest aspect se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conținut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor "chestiuni dificile de drept", ceea ce consolidează concluzia necesității existenței unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire justifică declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

Prin urmare, văzând și norma de trimitere la prevederile Legii nr. 134/2010 din cuprinsul art. 4 al ordonanței de urgență anterior menționate, se constată că și în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 este pe deplin operantă noțiunea autonomă de "chestiune de drept", a cărei semnificație a fost conturată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la procedura prevăzută de dispozițiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, după cum s-a arătat anterior.

Sub acest aspect, pentru a demonstra necesitatea intervenției mecanismului de unificare a practicii judiciare, în chestiunea care se susține că necesită interpretare, autorul sesizării trebuie să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Prin raportare la aceste exigențe, decurgând din condiția privind ivirea unei chestiuni de drept, se constată că sesizarea formulată în cauză nu întrunește condiția de admisibilitate de a privi o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare, date fiind argumentele care succedă.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că în conținutul încheierii de sesizare instanța de trimitere a apreciat că sintagma "chestiune de drept", prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, are înțelesul "oricărei probleme de drept ce se ivește în litigiile ce se circumscriu acestui act normativ, independent de dificultatea de interpretare", raliindu-se unei opinii exprimate în stadiul incipient al aplicării ordonanței de urgență, care a fost infirmată prin jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra sesizărilor în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Subsecvent acestei evaluări greșite cu privire la îndeplinirea condiției existenței unei chestiuni de drept, instanța de trimitere a apreciat că se impune declanșarea mecanismului hotărârii prealabile în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (2) și (6) din Legea nr. 17/2000, pentru a se stabili dacă dreptul îngrijitorului informal la indemnizația cuvenită poate fi recunoscut doar ulterior aprobării bugetului local în care să fie prevăzute sumele necesare sau contractul de îngrijire informală poate fi încheiat și anterior acestui moment, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

Însă, așa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acțiunii deduse judecății poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, iar completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac are obligația, prevăzută în mod expres la art. 2 alin. (1) din ordonanța de urgență, de a verifica și constata dacă sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusiv stabilirea existenței unei chestiuni de drept veritabile.

Faptul că titularul sesizării face trimitere la interpretarea unor dispoziții care nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dezlegată în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, rezultă cu evidență din punctul de vedere exprimat de instanță asupra chestiunii de drept, în care se arată că, deși indemnizația cuvenită îngrijitorului informal, prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, se acordă, în mod firesc, în baza contractului încheiat cu serviciul public de asistență socială, din bugetul local în care au fost în prealabil prevăzute sumele necesare pentru acoperirea acestor costuri, în situațiile în care autoritățile publice locale nu și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000 de a prevedea aceste sume în bugetul local, neîndeplinirea acestei obligații nu se poate răsfrânge în mod negativ asupra îngrijitorilor informali și, implicit, asupra persoanelor vârstnice aflate în situația de dependență sociomedicală. Prin urmare, autorul sesizării a conchis că, în interpretarea art. 13 alin. (2) și (6) din Legea nr. 17/2000, dreptul îngrijitorului informal la indemnizația cuvenită poate fi recunoscut și anterior aprobării bugetului local în care să fie prevăzute sumele necesare, dacă sunt întrunite celelalte condiții prevăzute de lege.

Legea nr. 17/2000 prevede, în art. 13 alin. (2), că "Îngrijitorul informal definit la art. 6 lit. ș) din Legea nr. 292/2011, cu modificările și completările ulterioare, care își asumă responsabilitatea îngrijirii unei/unor persoane vârstnice, aflate în situația de dependență sociomedicală, stabilită conform grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, poate beneficia de program lunar de lucru redus, de o jumătate de normă, cu asigurarea plății, din bugetul local, în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistență socială, a unei indemnizații echivalente cu jumătate din salariul de bază brut al îngrijitorului la domiciliu stabilit potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, pentru gradația 0, prevederile art. 35 din această lege aplicându-se în mod corespunzător".

În același timp, în conformitate cu alin. (6) al aceluiași text legal, "Pentru aplicarea prevederilor alin. (1) și (2), autoritățile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetul local sumele necesare, fundamentate pe baza estimărilor realizate de serviciul public de asistență socială pe baza datelor colectate din anchetele sociale, în care se consemnează datele de identificare ale îngrijitorilor informali și sprijinul acordat de aceștia".

Simpla analiză gramaticală a dispozițiilor legale a căror interpretare formează obiectul sesizării impune constatarea că prin art. 13 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 sunt reglementate condițiile în care îngrijitorul informal definit la art. 6 lit. ș) din Legea nr. 292/2011 poate beneficia de program lunar de lucru redus, de o jumătate de normă, cu asigurarea plății, din bugetul local, în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistență socială, a unei indemnizații, în timp ce prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000 este reglementată obligația autorității administrației publice locale de a prevedea sumele necesare plății indemnizațiilor în bugetul local, tocmai pentru aplicarea dispozițiilor art. 13 alin. (2), încheierea contractului de îngrijire informală presupunând doar verificarea întrunirii condițiilor prescrise de acest act normativ și de Legea nr. 292/2011.

Prin urmare, se constată că dispozițiile legale vizate de sesizare sunt clare și univoce și nu au aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidență și care a fost exprimată atât de instanță în încheierea de sesizare, cât și prin opiniile teoretice transmise de instanțele naționale, încheierea contractului de îngrijire informală nefiind condiționată de îndeplinirea obligației prevăzute în sarcina autorității administrației publice locale de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000.

Nefiind identificată o chestiune de drept veritabilă, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării, fără a mai fi necesară verificarea în continuare a celorlalte condiții de admisibilitate.