Decizia nr. 36 din 10 februarie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.540/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă, în interpretarea art. 13 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 17/2000, dreptul îngrijitorului informal la indemnizaţia cuvenită poate fi recunoscut doar ulterior aprobării bugetului local în care să fie prevăzute sumele necesare sau contractul de îngrijire informală poate fi încheiat şi anterior acestui moment, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege?”.

Magistratul-asistent învederează că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 28 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.432/85/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la 12 noiembrie 2024 cu nr. 2.540/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 10 februarie 2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 17/2000 ” Art. 13. – (…) (2) Îngrijitorul informal definit la art. 6 lit. ş) din Legea nr. 292/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care îşi asumă responsabilitatea îngrijirii unei/unor persoane vârstnice, aflate în situaţia de dependenţă sociomedicală, stabilită conform grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, poate beneficia de program lunar de lucru redus, de o jumătate de normă, cu asigurarea plăţii, din bugetul local, în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistenţă socială, a unei indemnizaţii echivalente cu jumătate din salariul de bază brut al îngrijitorului la domiciliu stabilit potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, pentru gradaţia 0, prevederile art. 35 din această lege aplicându-se în mod corespunzător. (…) (6) Pentru aplicarea prevederilor alin. (1) şi (2), autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetul local sumele necesare, fundamentate pe baza estimărilor realizate de serviciul public de asistenţă socială pe baza datelor colectate din anchetele sociale, în care se consemnează datele de identificare ale îngrijitorilor informali şi sprijinul acordat de aceştia.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 ” Art. 35. – Sumele reprezentând drepturile salariale prevăzute de prezenta lege sunt lunare, în formă brută şi supuse impozitării, potrivit legii.”

Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 292/2011 ” Art. 129. – (1) Beneficiile de asistenţă socială se finanţează din fonduri alocate de la bugetul de stat sau/şi de la bugetele locale, conform dispoziţiilor prezentei legi. (2) La fundamentarea anuală a sumelor necesare asigurării plăţii beneficiilor de asistenţă socială se ţine cont de următoarele elemente. a) numărul de beneficiari înregistraţi în anul anterior; b) estimarea numărului de beneficiari pentru anul bugetar în funcţie de evoluţiile economice, demografice şi sociale, precum şi de indicatorii macroeconomici înregistraţi; c) cuantumul nominal sau, după caz, cuantumul mediu al beneficiului de asistenţă socială. (3) Se iau în considerare la fundamentarea bugetară şi beneficiile de asistenţă socială care urmează să fie acordate, aprobate în condiţiile legii, pe baza elementelor prevăzute la alin. (2) lit. b) şi c).” III. Expunerea procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanta a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 144 din 14 martie 2024, emisă de Direcţia de Asistenţă Socială (…), prin care i-a fost aprobată acordarea dreptului la indemnizaţie, în calitate de îngrijitor informal al unei persoanei vârstnice dependente, pentru perioada 14 martie 2024-14 martie 2025, cu consecinţa emiterii unei dispoziţii prin care să i se acorde acest drept începând cu data depunerii cererii la autoritatea pârâtă, respectiv 16 noiembrie 2023.

Reclamanta a arătat că, la data depunerii cererii, a îndeplinit toate condiţiile necesare prevăzute de lege pentru a deveni îngrijitor informal al mamei sale, persoană vârstnică şi dependentă, însă contractul de îngrijire informală i-a fost încheiat doar începând cu 14 martie 2024, deşi nu îi poate fi imputat faptul că autorităţile administraţiei publice locale nu au prevăzut în bugetul local sumele necesare.

Pârâta Direcţia de Asistenţă Socială (…) a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, având în vedere că dispoziţiile legale incidente nu au oferit o modalitate clară de punere în aplicare a acestora, fiind neconcludente modalitatea de acordare a indemnizaţiei şi cuantumul acesteia. Ulterior, prin răspunsul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice (…), s-a clarificat faptul că indemnizaţiile plătite îngrijitorilor informali sunt considerate venituri din salarii/asimilate acestora, fiind astfel lămurite modalitatea de impozitare/reţinere a contribuţiilor şi temeiul în baza căruia vor fi achitate aceste indemnizaţii. Prin urmare, contractul de îngrijire informală a fost în mod corect încheiat doar ulterior aprobării bugetului local, care include şi plata sumelor cu această destinaţie, dreptul reclamantei fiind recunoscut începând cu această dată, iar nu cu data depunerii cererii.

În cadrul soluţionării acţiunii s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea judecăţii cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 raportate la art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: a) există o cauză aflată în curs de judecată, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se aplică indiferent de instanţa competentă să judece; b) litigiul priveşte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, respectiv indemnizaţia cuvenită îngrijitorului informal în baza Legii nr. 17/2000; c) potrivit minutei întâlnirii preşedinţilor secţiilor de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel dedicate unificării practicii judiciare (3-4 octombrie 2024), sintagma „chestiune de drept”, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, ce reclamă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, are înţelesul oricărei probleme de drept ce se iveşte în litigiile ce se circumscriu ordonanţei de urgenţă, independent de dificultatea de interpretare, având în vedere scopul declarat al actului normativ; d) de lămurirea modului de interpretare a art. 13 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 17/2000 depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât autoritatea pârâtă susţine că încheierea contractului de îngrijire informală se poate realiza doar ulterior aprobării bugetului local, care să includă şi plata sumelor cu această destinaţie, în timp de reclamanta afirmă că, având în vedere că la data depunerii cererii a îndeplinit toate condiţiile necesare prevăzute de lege pentru a deveni îngrijitor informal pentru mama sa, persoană vârstnică şi dependentă, nu îi poate fi imputat faptul că autorităţile administraţiei publice locale nu au prevăzut în bugetul local sumele necesare; e) faţă de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, apare irelevant dacă chestiunea de drept este sau nu este nouă; f) în urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o hotărâre pronunţată în recurs în interesul legii şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor consultate. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Tribunalul Sibiu a arătat că, pe de o parte, din art. 13 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 rezultă că acordarea indemnizaţiei cuvenite îngrijitorului informal depinde de încheierea contractului cu serviciul public de asistenţă socială.

Pe de altă parte, din art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000 reiese că, pentru asigurarea serviciilor de îngrijire a persoanelor vârstnice, aflate în situaţia de dependenţă sociomedicală, prin angajarea personalului ce trebuie plătit din bugetul local, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetul local sumele necesare.

Legea specială acordă dreptul la asistenţă socială unei categorii vulnerabile, respectiv persoanelor vârstnice care se găsesc în una dintre următoarele situaţii: nu au familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare; nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii; nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare; nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată; se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile sociomedicale din cauza bolii ori stării fizice sau psihice.

În vederea eficientizării acestui drept, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetul local sumele necesare pentru acoperirea indemnizaţiilor cuvenite îngrijitorilor informali.

Astfel, neîndeplinirea de către autoritatea publică a obligaţiei legale de care este ţinută nu se poate răsfrânge în mod negativ asupra îngrijitorului informal şi, implicit, asupra persoanei vârstnice aflate în situaţia de dependenţă sociomedicală, pe care legiuitorul a înţeles să o protejeze în considerarea vulnerabilităţii sale.

Este adevărat că art. 13 alin. (1) din Legea nr. 17/2000 prevede că, pentru asigurarea serviciilor de îngrijire, autorităţile administraţiei publice locale pot angaja personal de îngrijire, însă dispoziţia legală nu acordă autorităţilor administraţiei publice locale posibilitatea de a angaja sau de a nu angaja personal de îngrijire după cum au prevăzut sau nu au prevăzut în bugetul local sumele necesare pentru acoperirea indemnizaţiilor aferente, câtă vreme acest din urmă demers este impus de art. 13 alin. (6) din aceeaşi lege cu titlu de obligaţie.

Conchizând, punctul de vedere al completului de judecată a fost că, deşi indemnizaţia cuvenită îngrijitorului informal, prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, se acordă, în mod firesc, în baza contractului încheiat cu serviciul public de asistenţă socială, din bugetul local în care au fost în prealabil prevăzute sumele necesare pentru acoperirea acestor costuri, în situaţiile în care autorităţile publice locale nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000, de a prevedea aceste sume în bugetul local, neîndeplinirea acestei obligaţii nu se poate răsfrânge în mod negativ asupra îngrijitorilor informali şi, implicit, asupra persoanelor vârstnice aflate în situaţia de dependenţă sociomedicală.

Prin urmare, s-a apreciat că, în interpretarea art. 13 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 17/2000, dreptul îngrijitorului informal la indemnizaţia cuvenită poate fi recunoscut şi anterior aprobării bugetului local în care să fie prevăzute sumele necesare, dacă sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute de lege. VI. Punctul de vedere al părţilor

Atât reclamanta, cât şi pârâta au apreciat că nu se impune sesizarea instanţei supreme cu dezlegarea acestei chestiuni de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalul Ilfov a apreciat că părţii nu îi poate fi imputat faptul că autorităţile administraţiei publice locale nu au prevăzut în bugetul local sumele necesare, în condiţiile în care, la data depunerii cererii, a îndeplinit toate condiţiile necesare prevăzute de lege pentru a devenit îngrijitor informal, astfel că dreptul îngrijitorului informal la indemnizaţia cuvenită poate fi recunoscut, iar contractul de îngrijire informală poate fi încheiat şi anterior acestui moment, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.

Tribunalul Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţă arondată Curţii de Apel Ploieşti, a arătat că indemnizaţia îngrijitorului informal poate fi acordată doar în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistenţă socială din cadrul autorităţii administraţiei publice locale, începând cu data stipulată în contract, chiar dacă cererea privind acordarea acestei indemnizaţii a fost depusă la o dată anterioară datei încheierii contractului. Aceasta întrucât legiuitorul nu a prevăzut că indemnizaţia îngrijitorului informal se acordă începând cu data depunerii cererii de către beneficiar, ci în baza contractului încheiat cu serviciul public de asistenţă socială, astfel că nu există niciun temei ca indemnizaţia menţionată să fie acordată începând cu o dată anterioară încheierii contractului cu serviciul public de asistenţă socială. În privinţa prevederii sumelor cu titlu de indemnizaţie a îngrijitorului informal în bugetul local al autorităţilor administraţiei publice locale, aceasta se face pe baza estimărilor realizate de serviciul public de asistenţă socială, ţinând cont în special de numărul de beneficiari înregistraţi în anul anterior, astfel că, la data încheierii contractului cu serviciul public de asistenţă socială, în bugetul local sunt deja prevăzute sumele cu această destinaţie. Din datele speţei aflate pe rolul instanţei de trimitere nu rezultă că, la data depunerii cererii de acordare a indemnizaţiei, reclamanta avea un contract încheiat cu serviciul public de asistenţă socială din cadrul autorităţii administraţiei publice locale, astfel că, în lipsa contractului încheiat cu serviciul public de asistenţă socială, indemnizaţia nu poate fi acordată începând cu data depunerii cererii de către beneficiarul indemnizaţiei.

Nu a fost identificată practică judiciară relevantă.

Ministerul Public a menţionat că la nivelul Secţiei judiciare nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Analiza admisibilităţii sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, incidente ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă în discuţie la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

Din coroborarea acestor prevederi rezultă că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac, dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – existenţa unei chestiuni de drept; – de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a acestor condiţii de admisibilitate.

Astfel, prima condiţie este îndeplinită, întrucât cauza în care s-a formulat sesizarea priveşte anularea unui act administrativ emis pentru o categorie de personal plătit din fonduri publice, respectiv dispoziţia privind acordarea indemnizaţiei cuvenite îngrijitorului informal în baza Legii nr. 17/2000. Cauza se află pe rolul Tribunalului Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţă care este învestită cu soluţionarea contestaţiei în primă instanţă.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiei de admisibilitate ce vizează identificarea unei chestiuni de drept care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, aceasta nu poate fi desprinsă de cerinţa conturată în jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această condiţie, aceea de a se identifica o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

Chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma supusă analizei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi „de preluare”, apoi, în hotărârile pronunţate, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare.

În legătură cu acest aspect se observă că art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coincide în conţinut cu art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât nu instituie vreo derogare de la dreptul comun.

De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire justifică declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Prin urmare, văzând şi norma de trimitere la prevederile Legii nr. 134/2010 din cuprinsul art. 4 al ordonanţei de urgenţă anterior menţionate, se constată că şi în cazul mecanismului instituit în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este pe deplin operantă noţiunea autonomă de „chestiune de drept”, a cărei semnificaţie a fost conturată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, după cum s-a arătat anterior.

Sub acest aspect, pentru a demonstra necesitatea intervenţiei mecanismului de unificare a practicii judiciare, în chestiunea care se susţine că necesită interpretare, autorul sesizării trebuie să semnaleze complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Prin raportare la aceste exigenţe, decurgând din condiţia privind ivirea unei chestiuni de drept, se constată că sesizarea formulată în cauză nu întruneşte condiţia de admisibilitate de a privi o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare, date fiind argumentele care succedă.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că în conţinutul încheierii de sesizare instanţa de trimitere a apreciat că sintagma „chestiune de drept”, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, are înţelesul „oricărei probleme de drept ce se iveşte în litigiile ce se circumscriu acestui act normativ, independent de dificultatea de interpretare”, raliindu-se unei opinii exprimate în stadiul incipient al aplicării ordonanţei de urgenţă, care a fost infirmată prin jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Subsecvent acestei evaluări greşite cu privire la îndeplinirea condiţiei existenţei unei chestiuni de drept, instanţa de trimitere a apreciat că se impune declanşarea mecanismului hotărârii prealabile în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 17/2000, pentru a se stabili dacă dreptul îngrijitorului informal la indemnizaţia cuvenită poate fi recunoscut doar ulterior aprobării bugetului local în care să fie prevăzute sumele necesare sau contractul de îngrijire informală poate fi încheiat şi anterior acestui moment, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.

Însă, aşa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac are obligaţia, prevăzută în mod expres la art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, de a verifica şi constata dacă sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv stabilirea existenţei unei chestiuni de drept veritabile.

Faptul că titularul sesizării face trimitere la interpretarea unor dispoziţii care nu comportă o reală şi serioasă dificultate, de natură a fi dezlegată în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, rezultă cu evidenţă din punctul de vedere exprimat de instanţă asupra chestiunii de drept, în care se arată că, deşi indemnizaţia cuvenită îngrijitorului informal, prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 17/2000, se acordă, în mod firesc, în baza contractului încheiat cu serviciul public de asistenţă socială, din bugetul local în care au fost în prealabil prevăzute sumele necesare pentru acoperirea acestor costuri, în situaţiile în care autorităţile publice locale nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000 de a prevedea aceste sume în bugetul local, neîndeplinirea acestei obligaţii nu se poate răsfrânge în mod negativ asupra îngrijitorilor informali şi, implicit, asupra persoanelor vârstnice aflate în situaţia de dependenţă sociomedicală. Prin urmare, autorul sesizării a conchis că, în interpretarea art. 13 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 17/2000, dreptul îngrijitorului informal la indemnizaţia cuvenită poate fi recunoscut şi anterior aprobării bugetului local în care să fie prevăzute sumele necesare, dacă sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute de lege.

Legea nr. 17/2000 prevede, în art. 13 alin. (2), că „Îngrijitorul informal definit la art. 6 lit. ş) din Legea nr. 292/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care îşi asumă responsabilitatea îngrijirii unei/unor persoane vârstnice, aflate în situaţia de dependenţă sociomedicală, stabilită conform grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, poate beneficia de program lunar de lucru redus, de o jumătate de normă, cu asigurarea plăţii, din bugetul local, în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistenţă socială, a unei indemnizaţii echivalente cu jumătate din salariul de bază brut al îngrijitorului la domiciliu stabilit potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, pentru gradaţia 0, prevederile art. 35 din această lege aplicându-se în mod corespunzător”.

În acelaşi timp, în conformitate cu alin. (6) al aceluiaşi text legal, „Pentru aplicarea prevederilor alin. (1) şi (2), autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetul local sumele necesare, fundamentate pe baza estimărilor realizate de serviciul public de asistenţă socială pe baza datelor colectate din anchetele sociale, în care se consemnează datele de identificare ale îngrijitorilor informali şi sprijinul acordat de aceştia”.

Simpla analiză gramaticală a dispoziţiilor legale a căror interpretare formează obiectul sesizării impune constatarea că prin art. 13 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 sunt reglementate condiţiile în care îngrijitorul informal definit la art. 6 lit. ş) din Legea nr. 292/2011 poate beneficia de program lunar de lucru redus, de o jumătate de normă, cu asigurarea plăţii, din bugetul local, în baza unui contract încheiat cu serviciul public de asistenţă socială, a unei indemnizaţii, în timp ce prin art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000 este reglementată obligaţia autorităţii administraţiei publice locale de a prevedea sumele necesare plăţii indemnizaţiilor în bugetul local, tocmai pentru aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2), încheierea contractului de îngrijire informală presupunând doar verificarea întrunirii condiţiilor prescrise de acest act normativ şi de Legea nr. 292/2011.

Prin urmare, se constată că dispoziţiile legale vizate de sesizare sunt clare şi univoce şi nu au aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidenţă şi care a fost exprimată atât de instanţă în încheierea de sesizare, cât şi prin opiniile teoretice transmise de instanţele naţionale, încheierea contractului de îngrijire informală nefiind condiţionată de îndeplinirea obligaţiei prevăzute în sarcina autorităţii administraţiei publice locale de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 17/2000.

Nefiind identificată o chestiune de drept veritabilă, se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării, fără a mai fi necesară verificarea în continuare a celorlalte condiţii de admisibilitate.