ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 153/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.627/1/2024 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor probleme de drept: " Dacă, în aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, motivele ce stau la baza revocării din funcție sunt sau nu limitate la cazurile de încetare a detașării prevăzute de art. 27 13 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului ori textul de lege al art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 permite sau nu invocarea și a altor motive, precum și care ar fi natura acestora, de exemplu de natură disciplinară, iar, în caz afirmativ, dacă motivele trebuie sau nu întemeiate pe soluții definitive anterioare emiterii ordinului?".

Magistratul-asistent învederează că, la dosar, au fost depuse raportul întocmit și punctul de vedere din partea reclamantului.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 8 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 8.458/2/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 15 noiembrie 2024, cu nr. 2.627/1/2024. II. Normele legale incidente

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, denumită, în continuare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 Art. 10. - "(...) (6 1 ) Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (6) prin revocarea din funcție dispusă prin ordin motivat al procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție."

Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 360/2002 " Art. 27 13 . - Delegarea, respectiv detașarea încetează în următoarele situații: a) la data expirării perioadei pentru care s-a dispus; b) desfășurarea activității care a impus delegarea, respectiv detașarea nu mai este necesară; c) șeful unității în care este încadrat polițistul își retrage acordul cu privire la detașarea polițistului; d) la cererea polițistului, când a intervenit una dintre situațiile prevăzute la art. 27 12 ." III. Expunerea procesului

Prin acțiunea introductivă, reclamantul, persoană fizică, a solicitat anularea Ordinului procurorului-șef al D.N.A. nr. (...) prin care, în temeiul art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, s-a dispus revocarea din funcția de ofițer de poliție judiciară în cadrul D.N.A. Serviciul Teritorial (...), precum și repararea prejudiciului cauzat prin emiterea acestui ordin.

În motivare, s-a arătat, în esență, că revocarea din funcție a comisarului-șef de poliție are în vedere exclusiv activitatea profesională și atitudinea ofițerului, apreciate ca fiind necorespunzătoare, măsura fiind fundamentată de conținutul informărilor întocmite de procurorul-șef adjunct al D.N.A. în urma controalelor efectuate la nivelul Serviciului Teritorial (...) în cursul anilor 2020 și 2022.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În cadrul soluționării acțiunii, s-au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și suspendarea cauzei. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că există premisele nașterii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea fondului cauzei, fiind vorba de un litigiu ce se încadrează în categoria celor ce fac obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile stabilite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, întrucât asupra acestora instanța supremă nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.

Obiectul procesului vizează raporturile de serviciu ale reclamantului, ce face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, polițistul fiind funcționar public civil, cu statut special, iar ordinul contestat reprezintă un act administrativ individual, ipoteze ce se încadrează în tezele finale ale dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nu oferă indicii cu privire la motivele care ar putea susține o dispoziție de revocare din funcția de ofițer de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, situație în care nu ar fi exclusă ipoteza susținută de reclamant, ca motivele de revocare să fie preluate din legea ce reglementează statutul polițistului, întrucât îi oferă acestuia previzibilitate și o asumare a consecințelor conduitei sale.

De asemenea, nu pot fi excluse nici aspectele legate de conduita polițistului, ce îi poate afecta nu doar exercițiul în continuare a funcției în care a fost delegat, ci chiar cariera de polițist, sancțiunile disciplinare prevăzute de art. 58 din Legea nr. 360/2002 fiind: "a) mustrare scrisă; b) diminuarea salariului funcției de bază cu 5-20% pe o perioadă de 1-3 luni; c) amânarea promovării în grade profesionale sau funcții superioare pe o perioadă de 1-3 ani; d) trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut; e) destituirea din poliție."

Aceasta mai ales că, potrivit art. 10 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, "Ofițerii și agenții de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență." VI. Punctul de vedere al părților

Reclamantul și-a exprimat punctul de vedere în sensul respingerii solicitării ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt create premisele apariției unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, sesizarea, privită din această perspectivă, fiind inadmisibilă.

Separat de acest aspect, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Mecanismul hotărârii prealabile nu trebuie însă transformat în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau în una care să substituie recursul în interesul legii.

În cazul analizat, se solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală dificultate, astfel încât o interpretare corectă a prevederilor în vederea soluționării cererii impune realizarea unei analize de conținut și corelată a normelor cuprinse în art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, coroborat cu celelalte dispoziții care reglementează motivarea actelor administrative.

Or, problema motivării actelor administrative este una clar definită de toate reglementările în materie, dispozițiile art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 nefăcând notă discordantă sub acest aspect, nefiind vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă; prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Curțile de apel nu au înaintat hotărâri judecătorești și nu au formulat niciun punct de vedere.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Nu au fost identificate decizii relevante. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.1. Asupra admisibilității sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare a acestui act normativ este conturat expres prin dispozițiile art. 1, ordonanța aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 se prevăd următoarele: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se și statuează expres prin art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia "dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, care să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (ii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în primă instanță sau în calea de atac; (iii) să existe o chestiune de drept veritabilă, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; (iv) Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept și aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile anterior expuse instituite de legiuitor pentru atingerea scopului acestui mecanism juridic special de prevenire a jurisprudenței neunitare la nivelul instanțelor naționale.

Astfel, se reține, prioritar, că litigiul în care a fost declanșat prezentul mecanism al pronunțării unei hotărâri prealabile nu face parte dintre cele limitativ prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

În speță, sesizarea privește un litigiu în care s-a solicitat, în principal, anularea unui act administrativ prin care s-a dispus revocarea reclamantului din funcția de ofițer de poliție judiciară, în temeiul art. 10 alin. (6 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, potrivit căruia detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (6) prin revocarea din funcție dispusă prin ordin motivat al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.

De asemenea, cererea dedusă judecății în fața instanței de contencios administrativ cuprinde și un petit accesoriu referitor la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea ordinului atacat, însă trebuie remarcat că chestiunea litigioasă aflată pe rolul tribunalului este subsumată exclusiv examinării legalității ordinului contestat de reclamant pentru motive care nu au nicio legătură cu componenta salarială în sensul prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Or, potrivit art. 1 coroborat cu paragraful 4 din preambulul ordonanței de urgență, acest act normativ a avut în vedere doar procesele privitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, precum și litigii referitoare la stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie și a altor prestații de asigurări sociale ale acestui personal.

În aceste condiții, este irelevant din perspectiva stabilirii admisibilității sesizării de față faptul că litigiul vizează raporturile de serviciu ale reclamantului, iar acesta din urmă face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, nefiind îndeplinită cerința ca litigiul dedus spre judecată instanței de trimitere să se circumscrie acestui domeniu specific de reglementare anterior evocat, respectiv, în speță, să privească stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 41 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1056 din 21 octombrie 2024, și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 43 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 5 noiembrie 2024).

Pentru argumentele expuse se reține că nu este îndeplinită cerința existenței unei cauze vizând drepturi salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice sau privind prestații de asigurări sociale, aflate în curs de judecată, astfel că, nefiind întrunite toate condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea este inadmisibilă.