ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 111/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.444/1/2024 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: " Dacă, prin raportare la art. 5 al anexei nr. V și art. 13 al anexei nr. VI din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu prevederile Ordinului M.A.I. nr. S/7/2018, funcționarii publici cu statut special care activează în cadrul poliției judiciare și au calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare desemnați nominal, prin avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25% din salariul de funcție".

Magistratul-asistent învederează că la dosar au fost depuse raportul întocmit și punctul de vedere din partea Sindicatului Național Pro Lex.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Mehedinți - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 18 octombrie 2024, în Dosarul nr. 6.796/3/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind lămurirea chestiunii de drept anterior menționate.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 1 noiembrie 2024, cu nr. 2.444/1/2024. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare Anexa nr. V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională, capitolul VIII "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției", secțiunea 1 "Dispoziții comune" " Art. 5. - Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare". Anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Apărare, ordine publică și securitate națională", capitolul II "Reglementări specifice personalului din instituțiile publice de apărare, ordine publică și securitate națională", secțiunea a 2-a "Soldele de funcție și salariile de funcție" " Art. 13. - (1) Dispozițiile legale prin care sunt stabilite sporuri, indemnizații și alte drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar se aplică și personalului militar, polițiștilor, funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalului civil care se află în situații similare, indiferent de tipul unității în care își desfășoară activitatea, cu avizul Ministerului Muncii și Justiției Sociale. (2) Normele de aplicare se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite". III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin acțiunea înregistrată cu nr. 6.796/3/2024 pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamanta P.C.E., prin Sindicatul Național (...), a solicitat obligarea pârâtei Direcția Generală de Poliție a (...) la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25% din salariul de bază lunar și la plata unor despăgubiri bănești reprezentând diferența între sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică acordat și cel la care era îndreptățită, respectiv de 25% din salariul de bază lunar, pentru o perioadă cuprinsă între data aferentă celor 3 ani anteriori datei introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a sporului în procentul de 25%, actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală aferentă de la data introducerii acțiunii și până la data plății.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este funcționar public cu statut special care activează în cadrul poliției judiciare și are calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare desemnat nominal, prin avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a-și desfășura activitatea sub coordonarea magistraților procurori din cadrul Ministerului Public.

În temeiul art. 13 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu art. 5 din anexa nr. V la același act normativ a fost emis Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018 prin care a fost stabilit un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 10% din salariul de funcție pentru lucrătorii de poliție judiciară, respectiv de 20% pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Invocând dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și dispozițiile art. 55 alin. (4) și ale art. 57 alin. (1) din Codul de procedură penală, care reglementează competența și atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, reclamanta solicită să se constate că diferența procentuală de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică existentă între cele două categorii de personal este nejustificată câtă vreme pregătirea profesională, condițiile specifice de ocupare a posturilor și atribuțiile de poliție judiciară sunt aceleași pentru toți polițiștii care fac parte din poliția judiciară, indiferent de structura în care sunt încadrați.

În aceste circumstanțe, pretinzând existența unei situații de discriminare cu privire la plata diferențiată a sporului în discuție, sens în care a invocat Hotărârea nr. 294 din 10.05.2017 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanta solicită obligarea pârâtului la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procentul maxim prevăzut de lege, respectiv de 25% din salariul de funcție.

Pârâta Direcția Generală de Poliție a (...) a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, susținând, în esență, că art. 5 al cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 nu prevede un procent fix al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, aplicabil tuturor categoriilor de personal menționate în cuprinsul normei respective, ci stabilește că acesta se acordă într-un procent de până la 25% din salariul de bază, lăsând, deci, la latitudinea ordonatorului principal de credite stabilirea în concret a cuantumului sporului.

Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, prin care au fost stabilite în favoarea polițiștilor din structurile Ministrului Afacerilor Interne (M.A.I.) procente diferite ale sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, beneficiază de prezumția de legalitate atașată oricărui act administrativ, or, câtă vreme acesta nu a fost înlăturat din ordinea juridică, nu se poate considera că diferențele de salarizare au caracter arbitrar, acestea fiind determinate pe baza unor criterii obiective, fără a fi discriminatorii.

Pârâta a mai susținut că instanța de judecată nu poate stabili pentru reclamantă un alt procent al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică câtă vreme această competență revine doar legiuitorului, invocând, în acest sens, deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1.325/2008 și nr. 146/2010 ale Curții Constituționale prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, neputând cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale, și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, în caz contrar încălcându-se rolul autorității legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, întrucât, pe de o parte, litigiul vizează drepturi salariale ale funcționarilor publici cu statut special care activează în cadrul poliției judiciare și care au calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare, funcționari ce intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, fiind salarizați în conformitate cu dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, asupra aspectelor ce fac obiectul sesizării, instanța supremă nu a statuat, problema de drept a cărei lămurire se solicită nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Instanța de trimitere a mai reținut că, spre deosebire de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu mai stabilesc și condiția noutății, iar caracterul imperativ al normelor în discuție exclude orice eventuale aprecieri cu privire la dificultatea chestiunii de drept, astfel că nu se impune analiza îndeplinirii condițiilor referitoare la aceste aspecte. V. Punctele de vedere ale părților

Reclamanta nu a prezentat un punct de vedere, iar pârâta a arătat că nu consideră oportună sesizarea instanței supreme. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Pornind de la conținutul concret al dispozițiilor legale incidente, instanța de trimitere a reținut, în esență, că legiuitorul a prevăzut un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de "până la" 25% din salariul de bază, lăsând la latitudinea ordonatorului principal de credite cuantificarea și condițiile de acordare a acestuia.

Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, care stabilește procentele în care se acordă acest spor, de 10%, începând cu 1 februarie 2018, pentru polițiștii judiciari din cadrul inspectoratelor de poliție județene, respectiv de 20% pentru polițiștii unităților de combatere a criminalității organizate subordonate Inspectoratului General al Poliției Române, are caracter normativ, cu aplicabilitate generală, obligatorie pentru personalul care exercită activități de poliție judiciară, fiind opozabil, deci, și reclamantei.

În aceste circumstanțe, cuantificarea de către instanță a sporului în raport cu susținerile reclamantei potrivit cărora instrumentează aceleași tipuri de dosare penale ca și polițiștii de la Brigada de Combatere a Criminalității Organizate sau alte structuri asemănătoare din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și Ministerului Afacerilor Interne ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținut expresis verbis că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept neprevăzut de lege. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat orientarea unanimă a jurisprudenței în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunilor prin care funcționarii publici cu statut special care activează în cadrul poliției judiciare, având calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare, solicită acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procentul maxim de 25% din salariul de funcție, invocând pretinsa situație de discriminare în care s-ar afla față de alți ofițeri și agenți de poliție care beneficiază de un cuantum mai mare al sporului în discuție.

În motivarea hotărârilor s-a reținut că legea nu prevede un procent fix al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, ci stabilește doar limita maximă până la care poate fi acordat, lăsând la latitudinea ordonatorului de credite cuantificarea în concret a acestuia.

În acest sens, s-a arătat că, în cuprinsul art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul utilizează sintagma până la prin raportare la procentul maxim al sporului ce poate fi acordat (de 25%), ceea ce conduce la concluzia că nu s-a urmărit acordarea unui spor legal determinat prin aplicarea unui procent unic de 25% la salariul de bază lunar/indemnizația de încadrare lunară, legiuitorul delegând la nivel infralegal atribuția stabilirii în concret a procentului sporului.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 13 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a delegat ordonatorilor principali de credite atribuția de a identifica, prin decizii administrative (ordine), emise cu avizul Ministerului Muncii și Justiției Sociale, acele categorii de polițiști care se află în situații similare personalului din alte domenii de activitate din sectorul bugetar, similaritate care justifică aplicarea dispozițiilor legale prin care sunt stabilite sporuri în beneficiul personalului respectiv și categoriilor de polițiști astfel identificate.

În aplicarea acestor norme legale, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne a fost emis Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, prin care s-a prevăzut că ofițerilor și agenților de poliție din celelalte unități/structuri, altele decât Direcția de Combatere a Criminalității Organizate (D.C.C.O.), care desfășoară activități de poliție judiciară, li se acordă un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 10% din salariul de bază, act administrativ cu aplicabilitate generală și obligatorie, în favoarea căruia operează prezumția de legalitate atașată oricărui act administrativ.

Or, atât timp cât prezumția de legalitate nu este înlăturată ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare sau a revocării actului administrativ de către autoritatea emitentă, sub motiv de nelegalitate, instanța nu poate proceda la obligarea intimatului angajator să efectueze operațiuni administrative având conținut și finalitate contrare efectelor ordinului în discuție, ignorând existența acestui act administrativ în ordinea juridică.

Instanțele au mai reținut că nu au competența de a stabili existența unei discriminări în materie salarială, determinată de o reglementare legală, invocând în acest sens deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1.325/2008 și nr. 146/2010 ale Curții Constituționale, prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, neputând cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale, și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, în caz contrar încălcându-se rolul autorității legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

Practică judiciară în acest sens a fost identificată la Tribunalul Alba (Sentința civilă nr. 448 din 4.10.2024), Tribunalul Hunedoara (Sentința civilă nr. 272 din 28.06.2024), Tribunalul Ialomița (Sentința civilă nr. 1.297 din 23.11.2022), Tribunalul București (Sentința civilă nr. 4.900 din 28.06.2019, Sentința civilă nr. 2.976 din 10.05.2024, Sentința civilă nr. 6.354 din 27.09.2024), Curtea de Apel Brașov (Decizia civilă nr. 129 din 23.02.2022), Curtea de Apel Craiova (Decizia civilă nr. 392 din 28.02.2023), Tribunalul Argeș (Sentința civilă nr. 548 din 27.09.2024), Tribunalul Arad (sentința civilă nr. 871 din 4.10.2023).

Puncte de vedere teoretice în același sens au formulat judecătorii de la Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Brașov, Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Iași.

Curțile de apel Bacău, Galați și Oradea nu au transmis practică judiciară și nici nu au formulat un punct de vedere teoretic cu privire la problema de drept în discuție.

Ministerul Public a menționat că la nivelul Secției judiciare nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procedurile de unificare a practicii judiciare a fost pronunțată Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, a stabilit că principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ. IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, reținând, în esență, că stabilirea de către fiecare ordonator de credite a cuantumului concret al sporurilor, în limitele stabilite de lege și astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu, ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție XI.1. Asupra admisibilității sesizării

Prioritar analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, așa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al declanșării acestei proceduri.

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ este conturat expres prin dispozițiile art. 1 care prevede că ordonanța de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea /recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

În materia enunțată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede și art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2004, conform căruia: "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie."

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existența unei cauze în curs de judecată în primă instanță sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidență faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică.

Astfel, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect stabilirea și plata unor drepturi salariale (sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică) ale funcționarilor publici cu statut special care activează în cadrul poliției judiciare, așadar, ale personalului plătit din fonduri publice, cauza fiind în curs de soluționare pe rolul unui complet de judecată din cadrul Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Mehedinți, care judecă în primă instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 536 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Prin urmare, litigiul cu care instanța de trimitere a fost învestită face parte din categoria proceselor la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, circumscriindu-se, deci, domeniului de aplicare a acestui act normativ, și este în curs de judecată, în primă instanță, primele două condiții de admisibilitate a sesizării de față fiind îndeplinite.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei se constată că, în concret, aceasta instituie o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.

În raport cu obiectul pretențiilor deduse judecății, este îndeplinită condiția referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept pentru soluționarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între aceasta și rezolvarea litigiului rezultând cu prisosință din expunerea succintă a procesului, în care reclamanta invocă situația de discriminare salarială în care pretinde că se află, în raport cu alți angajați din cadrul aceleiași familii ocupaționale care beneficiază de un procent mai mare al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică decât cel care i-a fost acordat ei, instanța fiind chemată să se înlăture consecințele stării de discriminare reclamate prin acordarea sporului în discuție la nivelul maxim prevăzut de art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Cât privește condiția existenței unei chestiuni de drept, în absența unei definiții legale a noțiunii, examinarea îndeplinirii acestei cerințe trebuie verificată prin raportare la jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă în care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existența unei "chestiuni de drept", este necesar ca sesizarea să vizeze "o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 și 42).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală și veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuției este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

În legătură cu acest aspect, atât timp cât art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conținutul său sintagma chestiune de drept, identic reglementării din cuprinsul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și nu instituie nicio derogare de la dreptul comun, se impune aplicarea în mod analog a jurisprudenței deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare a hotărârii prealabile reglementat de dispozițiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia semnificația acestei noțiuni a fost în mod clar conturată.

De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor "chestiuni dificile de drept", ceea ce consolidează concluzia necesității existenței unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire să justifice declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este ținut în primul rând să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate și care implică riscul unor dezlegări diferite în practică, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Or, în cauza de față, analiza de conținut a întrebării prealabile relevă faptul că instanța de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normelor de drept în discuție, din cuprinsul încheierii de sesizare rezultând că, printr-o interpretare literală, sistematică și gramaticală adecvată a dispozițiilor art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 și ale art. 13 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, instanța a ajuns în mod facil la concluzia că, atât timp cât sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică nu a fost reglementat într-un cuantum fix, prin aplicarea unui procent unic de 25% la salariul de bază lunar, ci a fost lăsat la latitudinea ordonatorilor de credite, cărora le-a fost delegată atribuția de stabili în concret cuantumul acestuia, în limitele prevăzute de lege (până la 25%), existența unor diferențe în privința cuantumului sporurilor acordate prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018 unor categorii diferite de personal nu reprezintă o situație de discriminare, ci ține doar de marja de apreciere a ordonatorului de credite, actul administrativ cu caracter normativ, emis în virtutea dispozițiilor legale anterior menționate, cu aplicabilitate generală și obligatorie pentru personalul care exercită activități de poliție judiciară, neputând fi ignorat câtă vreme nu a fost anulat sau revocat.

Cu toate că nu se confruntă cu o reală problemă de interpretare, completul apreciază că se impune, totuși, declanșarea mecanismului hotărârii prealabile, considerând că, față de caracterul imperativ al prevederilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea ar fi obligatorie în cazul oricărei probleme de drept ce se ivește în litigiile ce se circumscriu acestui act normativ, independent de dificultatea de interpretare și de orice analiză din această perspectivă.

Această interpretare este greșită întrucât, așa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acțiunii deduse judecății poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, declanșarea mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile fiind posibilă doar atunci când în mod real o problemă de drept, determinantă pentru soluționarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind suficient de clară, prin raportare la dispozițiile legale din care derivă sau în care este cuprinsă, generând dificultăți veritabile de înțelegere a sensului său și având, din acest motiv, vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară.

În lipsa unei dificultăți reale, interpretarea și aplicarea legii, în circumstanțele specifice fiecărei cauze, sunt competențe care aparțin în exclusivitate instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, iar nu instanței supreme, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Cu alte cuvinte, raționamentul judiciar aparține judecătorului cauzei și impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice și de apreciere a situațiilor de fapt concrete, această operațiune neputându-i fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept (Decizia nr. 48 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2019).

Or, din această perspectivă, se constată că, în cazul prezentei sesizări, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu ridică nicio problemă de interpretare, câtă vreme rezolvarea ei presupune doar realizarea unui raționament judiciar simplu, relaționarea textelor de lege în discuție și interpretarea logico-sistematică a acestora, ceea ce reprezintă o chestiune obișnuită cu care se confruntă în mod permanent instanțele judecătorești și care, raportat la elementele concrete ale cauzei de față, nu prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.

În aceste circumstanțe, având în vedere că instanța de trimitere expune o interpretare clară și argumentată în privința chestiunii de drept supuse analizei, fără a fi prezentate și alte posibile interpretări ale textelor legale în discuție ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar sau contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Practica judiciară cristalizată în legătură cu problema de drept supusă analizei relevă aceeași modalitate de abordare și rezolvare a chestiunii de drept în discuție, din cuprinsul hotărârilor judecătorești transmise de curțile de apel rezultând existența unei opinii cvasiunanime în privința modului de soluționare a acțiunilor prin care funcționarii publici cu statut special care activează în cadrul poliției judiciare, având calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare, solicită acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procentul maxim de 25% din salariul de funcție, în sensul respingerii acestora ca neîntemeiate.

Și opiniile exprimate la nivel teoretic sunt orientate către soluția adoptată în practică, or, câtă vreme chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate Înaltei Curți a fost tranșată în mod unitar, iar din practica judiciară decelată în legătură cu această problemă de drept nu au rezultat dificultăți de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 și ale art. 13 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, în corelare cu prevederile Ordinului ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, nu se justifică intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept în discuție neîndeplinind cerința esențială de a fi o reală și veritabilă problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii.

De altfel, atât Curtea Constituțională, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, în mecanismele de control al constituționalității legii și, respectiv, de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii, corespunzător misiunilor trasate pentru fiecare dintre acestea prin Constituția României, au stabilit în repetate rânduri că existența unor diferențe în privința cuantumului sporurilor acordate aceleiași categorii de personal care își desfășoară activitatea în instituții diferite și, cu atât mai mult, în privința cuantumului sporurilor acordate unor categorii diferite de personal nu constituie o încălcare a principiului nediscriminării, stabilirea diferențiată a procentelor în care se acordă sporurile diferitelor categorii de personal, cu respectarea dublei condiționări impuse prin dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 și ale art. 4 și 5 din capitolul VIII din anexa nr. V la aceeași lege, ținând de marja de apreciere a ordonatorilor de credite.

Prezintă relevanță în acest sens Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată în interpretarea și aplicarea art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 (paragrafele 93-94), și Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019 a Curții Constituționale, pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (paragraful 19).

Deși se referă la alte categorii de personal plătit din fonduri publice și nu au vizat în mod expres sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, hotărârile precizate oferă repere concrete de interpretare a normelor Legii-cadru nr. 153/2017, supuse analizei în cadrul prezentei sesizări, problematica abordată fiind asemănătoare.

Din cuprinsul hotărârilor judecătorești transmise de curțile de apel la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă faptul că în soluționarea cauzelor ce au avut ca obiect cererile funcționarilor publici cu statut special care activează în cadrul poliției judiciare, având calitatea de organ de cercetare al poliției judiciare, de acordare a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procentul maxim de 25% din salariul de funcție, fundamentate pe existența unei pretinse discriminări salariale în raport cu alte categorii profesionale de angajați ai Ministerului Afacerilor Interne, instanțele judecătorești au avut în vedere atât statuările Curții Constituționale, cât și raționamentul expus în Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ceea ce a condus la dezvoltarea unei practici judiciare unitare în legătură cu problema de drept în discuție.

În contextul celor mai sus expuse, reținând că dispozițiile legale supuse analizei sunt clare și neechivoce, neavând aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidență și care a fost exprimată atât de instanța de trimitere, în încheierea de sesizare, cât și de instanțele învestite cu soluționarea acestui tip de litigii, în hotărârile pronunțate, este evident că prezenta sesizare nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea practicii neunitare, astfel că, nefiind întrunite exigențele referitoare la caracterul dificil al chestiunii de drept, urmează a se respinge sesizarea ca inadmisibilă.