Decizia nr. 111 din 31 martie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.444/1/2024 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă, prin raportare la art. 5 al anexei nr. V şi art. 13 al anexei nr. VI din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu prevederile Ordinului M.A.I. nr. S/7/2018, funcţionarii publici cu statut special care activează în cadrul poliţiei judiciare şi au calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare desemnaţi nominal, prin avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, beneficiază de sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 25% din salariul de funcţie”.

Magistratul-asistent învederează că la dosar au fost depuse raportul întocmit şi punctul de vedere din partea Sindicatului Naţional Pro Lex.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 18 octombrie 2024, în Dosarul nr. 6.796/3/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind lămurirea chestiunii de drept anterior menţionate.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 1 noiembrie 2024, cu nr. 2.444/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Anexa nr. V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională, capitolul VIII „Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei”, secţiunea 1 „Dispoziţii comune” ” Art. 5. – Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare”. Anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”, capitolul II „Reglementări specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională”, secţiunea a 2-a „Soldele de funcţie şi salariile de funcţie” ” Art. 13. – (1) Dispoziţiile legale prin care sunt stabilite sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar se aplică şi personalului militar, poliţiştilor, funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalului civil care se află în situaţii similare, indiferent de tipul unităţii în care îşi desfăşoară activitatea, cu avizul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale. (2) Normele de aplicare se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin acţiunea înregistrată cu nr. 6.796/3/2024 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamanta P.C.E., prin Sindicatul Naţional (…), a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală de Poliţie a (…) la plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25% din salariul de bază lunar şi la plata unor despăgubiri băneşti reprezentând diferenţa între sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat şi cel la care era îndreptăţită, respectiv de 25% din salariul de bază lunar, pentru o perioadă cuprinsă între data aferentă celor 3 ani anteriori datei introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a sporului în procentul de 25%, actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală aferentă de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este funcţionar public cu statut special care activează în cadrul poliţiei judiciare şi are calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare desemnat nominal, prin avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a-şi desfăşura activitatea sub coordonarea magistraţilor procurori din cadrul Ministerului Public.

În temeiul art. 13 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu art. 5 din anexa nr. V la acelaşi act normativ a fost emis Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018 prin care a fost stabilit un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 10% din salariul de funcţie pentru lucrătorii de poliţie judiciară, respectiv de 20% pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Invocând dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile art. 55 alin. (4) şi ale art. 57 alin. (1) din Codul de procedură penală, care reglementează competenţa şi atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, reclamanta solicită să se constate că diferenţa procentuală de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică existentă între cele două categorii de personal este nejustificată câtă vreme pregătirea profesională, condiţiile specifice de ocupare a posturilor şi atribuţiile de poliţie judiciară sunt aceleaşi pentru toţi poliţiştii care fac parte din poliţia judiciară, indiferent de structura în care sunt încadraţi.

În aceste circumstanţe, pretinzând existenţa unei situaţii de discriminare cu privire la plata diferenţiată a sporului în discuţie, sens în care a invocat Hotărârea nr. 294 din 10.05.2017 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, reclamanta solicită obligarea pârâtului la acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procentul maxim prevăzut de lege, respectiv de 25% din salariul de funcţie.

Pârâta Direcţia Generală de Poliţie a (…) a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, susţinând, în esenţă, că art. 5 al cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 nu prevede un procent fix al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, aplicabil tuturor categoriilor de personal menţionate în cuprinsul normei respective, ci stabileşte că acesta se acordă într-un procent de până la 25% din salariul de bază, lăsând, deci, la latitudinea ordonatorului principal de credite stabilirea în concret a cuantumului sporului.

Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, prin care au fost stabilite în favoarea poliţiştilor din structurile Ministrului Afacerilor Interne (M.A.I.) procente diferite ale sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, beneficiază de prezumţia de legalitate ataşată oricărui act administrativ, or, câtă vreme acesta nu a fost înlăturat din ordinea juridică, nu se poate considera că diferenţele de salarizare au caracter arbitrar, acestea fiind determinate pe baza unor criterii obiective, fără a fi discriminatorii.

Pârâta a mai susţinut că instanţa de judecată nu poate stabili pentru reclamantă un alt procent al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică câtă vreme această competenţă revine doar legiuitorului, invocând, în acest sens, deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1.325/2008 şi nr. 146/2010 ale Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, neputând cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale, şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, în caz contrar încălcându-se rolul autorităţii legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât, pe de o parte, litigiul vizează drepturi salariale ale funcţionarilor publici cu statut special care activează în cadrul poliţiei judiciare şi care au calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, funcţionari ce intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, fiind salarizaţi în conformitate cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, asupra aspectelor ce fac obiectul sesizării, instanţa supremă nu a statuat, problema de drept a cărei lămurire se solicită nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Instanţa de trimitere a mai reţinut că, spre deosebire de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai stabilesc şi condiţia noutăţii, iar caracterul imperativ al normelor în discuţie exclude orice eventuale aprecieri cu privire la dificultatea chestiunii de drept, astfel că nu se impune analiza îndeplinirii condiţiilor referitoare la aceste aspecte. V. Punctele de vedere ale părţilor

Reclamanta nu a prezentat un punct de vedere, iar pârâta a arătat că nu consideră oportună sesizarea instanţei supreme. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Pornind de la conţinutul concret al dispoziţiilor legale incidente, instanţa de trimitere a reţinut, în esenţă, că legiuitorul a prevăzut un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de „până la” 25% din salariul de bază, lăsând la latitudinea ordonatorului principal de credite cuantificarea şi condiţiile de acordare a acestuia.

Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, care stabileşte procentele în care se acordă acest spor, de 10%, începând cu 1 februarie 2018, pentru poliţiştii judiciari din cadrul inspectoratelor de poliţie judeţene, respectiv de 20% pentru poliţiştii unităţilor de combatere a criminalităţii organizate subordonate Inspectoratului General al Poliţiei Române, are caracter normativ, cu aplicabilitate generală, obligatorie pentru personalul care exercită activităţi de poliţie judiciară, fiind opozabil, deci, şi reclamantei.

În aceste circumstanţe, cuantificarea de către instanţă a sporului în raport cu susţinerile reclamantei potrivit cărora instrumentează aceleaşi tipuri de dosare penale ca şi poliţiştii de la Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate sau alte structuri asemănătoare din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi Ministerului Afacerilor Interne ar reprezenta o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut expresis verbis că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept neprevăzut de lege. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat orientarea unanimă a jurisprudenţei în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunilor prin care funcţionarii publici cu statut special care activează în cadrul poliţiei judiciare, având calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, solicită acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procentul maxim de 25% din salariul de funcţie, invocând pretinsa situaţie de discriminare în care s-ar afla faţă de alţi ofiţeri şi agenţi de poliţie care beneficiază de un cuantum mai mare al sporului în discuţie.

În motivarea hotărârilor s-a reţinut că legea nu prevede un procent fix al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, ci stabileşte doar limita maximă până la care poate fi acordat, lăsând la latitudinea ordonatorului de credite cuantificarea în concret a acestuia.

În acest sens, s-a arătat că, în cuprinsul art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul utilizează sintagma până la prin raportare la procentul maxim al sporului ce poate fi acordat (de 25%), ceea ce conduce la concluzia că nu s-a urmărit acordarea unui spor legal determinat prin aplicarea unui procent unic de 25% la salariul de bază lunar/indemnizaţia de încadrare lunară, legiuitorul delegând la nivel infralegal atribuţia stabilirii în concret a procentului sporului.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 13 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a delegat ordonatorilor principali de credite atribuţia de a identifica, prin decizii administrative (ordine), emise cu avizul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, acele categorii de poliţişti care se află în situaţii similare personalului din alte domenii de activitate din sectorul bugetar, similaritate care justifică aplicarea dispoziţiilor legale prin care sunt stabilite sporuri în beneficiul personalului respectiv şi categoriilor de poliţişti astfel identificate.

În aplicarea acestor norme legale, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne a fost emis Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, prin care s-a prevăzut că ofiţerilor şi agenţilor de poliţie din celelalte unităţi/structuri, altele decât Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate (D.C.C.O.), care desfăşoară activităţi de poliţie judiciară, li se acordă un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 10% din salariul de bază, act administrativ cu aplicabilitate generală şi obligatorie, în favoarea căruia operează prezumţia de legalitate ataşată oricărui act administrativ.

Or, atât timp cât prezumţia de legalitate nu este înlăturată ca urmare a admiterii unei acţiuni în anulare sau a revocării actului administrativ de către autoritatea emitentă, sub motiv de nelegalitate, instanţa nu poate proceda la obligarea intimatului angajator să efectueze operaţiuni administrative având conţinut şi finalitate contrare efectelor ordinului în discuţie, ignorând existenţa acestui act administrativ în ordinea juridică.

Instanţele au mai reţinut că nu au competenţa de a stabili existenţa unei discriminări în materie salarială, determinată de o reglementare legală, invocând în acest sens deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1.325/2008 şi nr. 146/2010 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, neputând cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale, şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, în caz contrar încălcându-se rolul autorităţii legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.

Practică judiciară în acest sens a fost identificată la Tribunalul Alba (Sentinţa civilă nr. 448 din 4.10.2024), Tribunalul Hunedoara (Sentinţa civilă nr. 272 din 28.06.2024), Tribunalul Ialomiţa (Sentinţa civilă nr. 1.297 din 23.11.2022), Tribunalul Bucureşti (Sentinţa civilă nr. 4.900 din 28.06.2019, Sentinţa civilă nr. 2.976 din 10.05.2024, Sentinţa civilă nr. 6.354 din 27.09.2024), Curtea de Apel Braşov (Decizia civilă nr. 129 din 23.02.2022), Curtea de Apel Craiova (Decizia civilă nr. 392 din 28.02.2023), Tribunalul Argeş (Sentinţa civilă nr. 548 din 27.09.2024), Tribunalul Arad (sentinţa civilă nr. 871 din 4.10.2023).

Puncte de vedere teoretice în acelaşi sens au formulat judecătorii de la Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Braşov, Tribunalul Prahova şi Curtea de Apel Iaşi.

Curţile de apel Bacău, Galaţi şi Oradea nu au transmis practică judiciară şi nici nu au formulat un punct de vedere teoretic cu privire la problema de drept în discuţie.

Ministerul Public a menţionat că la nivelul Secţiei judiciare nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare a fost pronunţată Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 15 februarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, a stabilit că principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, reţinând, în esenţă, că stabilirea de către fiecare ordonator de credite a cuantumului concret al sporurilor, în limitele stabilite de lege şi astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu, ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Prioritar analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al declanşării acestei proceduri.

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1 care prevede că ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea /recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2004, conform căruia: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect stabilirea şi plata unor drepturi salariale (sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică) ale funcţionarilor publici cu statut special care activează în cadrul poliţiei judiciare, aşadar, ale personalului plătit din fonduri publice, cauza fiind în curs de soluţionare pe rolul unui complet de judecată din cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Mehedinţi, care judecă în primă instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 536 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Prin urmare, litigiul cu care instanţa de trimitere a fost învestită face parte din categoria proceselor la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, circumscriindu-se, deci, domeniului de aplicare a acestui act normativ, şi este în curs de judecată, în primă instanţă, primele două condiţii de admisibilitate a sesizării de faţă fiind îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei se constată că, în concret, aceasta instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

În raport cu obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, este îndeplinită condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei, legătura indisolubilă care există între aceasta şi rezolvarea litigiului rezultând cu prisosinţă din expunerea succintă a procesului, în care reclamanta invocă situaţia de discriminare salarială în care pretinde că se află, în raport cu alţi angajaţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale care beneficiază de un procent mai mare al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică decât cel care i-a fost acordat ei, instanţa fiind chemată să se înlăture consecinţele stării de discriminare reclamate prin acordarea sporului în discuţie la nivelul maxim prevăzut de art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Cât priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă în care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei „chestiuni de drept”, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

În legătură cu acest aspect, atât timp cât art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma chestiune de drept, identic reglementării din cuprinsul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi nu instituie nicio derogare de la dreptul comun, se impune aplicarea în mod analog a jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare a hotărârii prealabile reglementat de dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia semnificaţia acestei noţiuni a fost în mod clar conturată.

De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire să justifice declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut în primul rând să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite în practică, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

Or, în cauza de faţă, analiza de conţinut a întrebării prealabile relevă faptul că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normelor de drept în discuţie, din cuprinsul încheierii de sesizare rezultând că, printr-o interpretare literală, sistematică şi gramaticală adecvată a dispoziţiilor art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 13 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, instanţa a ajuns în mod facil la concluzia că, atât timp cât sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică nu a fost reglementat într-un cuantum fix, prin aplicarea unui procent unic de 25% la salariul de bază lunar, ci a fost lăsat la latitudinea ordonatorilor de credite, cărora le-a fost delegată atribuţia de stabili în concret cuantumul acestuia, în limitele prevăzute de lege (până la 25%), existenţa unor diferenţe în privinţa cuantumului sporurilor acordate prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018 unor categorii diferite de personal nu reprezintă o situaţie de discriminare, ci ţine doar de marja de apreciere a ordonatorului de credite, actul administrativ cu caracter normativ, emis în virtutea dispoziţiilor legale anterior menţionate, cu aplicabilitate generală şi obligatorie pentru personalul care exercită activităţi de poliţie judiciară, neputând fi ignorat câtă vreme nu a fost anulat sau revocat.

Cu toate că nu se confruntă cu o reală problemă de interpretare, completul apreciază că se impune, totuşi, declanşarea mecanismului hotărârii prealabile, considerând că, faţă de caracterul imperativ al prevederilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea ar fi obligatorie în cazul oricărei probleme de drept ce se iveşte în litigiile ce se circumscriu acestui act normativ, independent de dificultatea de interpretare şi de orice analiză din această perspectivă.

Această interpretare este greşită întrucât, aşa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile fiind posibilă doar atunci când în mod real o problemă de drept, determinantă pentru soluţionarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind suficient de clară, prin raportare la dispoziţiile legale din care derivă sau în care este cuprinsă, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a sensului său şi având, din acest motiv, vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

În lipsa unei dificultăţi reale, interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin în exclusivitate instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu instanţei supreme, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Cu alte cuvinte, raţionamentul judiciar aparţine judecătorului cauzei şi impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete, această operaţiune neputându-i fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept (Decizia nr. 48 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2019).

Or, din această perspectivă, se constată că, în cazul prezentei sesizări, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu ridică nicio problemă de interpretare, câtă vreme rezolvarea ei presupune doar realizarea unui raţionament judiciar simplu, relaţionarea textelor de lege în discuţie şi interpretarea logico-sistematică a acestora, ceea ce reprezintă o chestiune obişnuită cu care se confruntă în mod permanent instanţele judecătoreşti şi care, raportat la elementele concrete ale cauzei de faţă, nu prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.

În aceste circumstanţe, având în vedere că instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept supuse analizei, fără a fi prezentate şi alte posibile interpretări ale textelor legale în discuţie ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar sau contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Practica judiciară cristalizată în legătură cu problema de drept supusă analizei relevă aceeaşi modalitate de abordare şi rezolvare a chestiunii de drept în discuţie, din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti transmise de curţile de apel rezultând existenţa unei opinii cvasiunanime în privinţa modului de soluţionare a acţiunilor prin care funcţionarii publici cu statut special care activează în cadrul poliţiei judiciare, având calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, solicită acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procentul maxim de 25% din salariul de funcţie, în sensul respingerii acestora ca neîntemeiate. 61. Şi opiniile exprimate la nivel teoretic sunt orientate către soluţia adoptată în practică, or, câtă vreme chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate Înaltei Curţi a fost tranşată în mod unitar, iar din practica judiciară decelată în legătură cu această problemă de drept nu au rezultat dificultăţi de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 13 din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, în corelare cu prevederile Ordinului ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, nu se justifică intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept în discuţie neîndeplinind cerinţa esenţială de a fi o reală şi veritabilă problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii.

De altfel, atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mecanismele de control al constituţionalităţii legii şi, respectiv, de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, corespunzător misiunilor trasate pentru fiecare dintre acestea prin Constituţia României, au stabilit în repetate rânduri că existenţa unor diferenţe în privinţa cuantumului sporurilor acordate aceleiaşi categorii de personal care îşi desfăşoară activitatea în instituţii diferite şi, cu atât mai mult, în privinţa cuantumului sporurilor acordate unor categorii diferite de personal nu constituie o încălcare a principiului nediscriminării, stabilirea diferenţiată a procentelor în care se acordă sporurile diferitelor categorii de personal, cu respectarea dublei condiţionări impuse prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. 4 şi 5 din capitolul VIII din anexa nr. V la aceeaşi lege, ţinând de marja de apreciere a ordonatorilor de credite.

Prezintă relevanţă în acest sens Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în interpretarea şi aplicarea art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 (paragrafele 93-94), şi Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019 a Curţii Constituţionale, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (paragraful 19).

Deşi se referă la alte categorii de personal plătit din fonduri publice şi nu au vizat în mod expres sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, hotărârile precizate oferă repere concrete de interpretare a normelor Legii-cadru nr. 153/2017, supuse analizei în cadrul prezentei sesizări, problematica abordată fiind asemănătoare.

Din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti transmise de curţile de apel la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă faptul că în soluţionarea cauzelor ce au avut ca obiect cererile funcţionarilor publici cu statut special care activează în cadrul poliţiei judiciare, având calitatea de organ de cercetare al poliţiei judiciare, de acordare a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procentul maxim de 25% din salariul de funcţie, fundamentate pe existenţa unei pretinse discriminări salariale în raport cu alte categorii profesionale de angajaţi ai Ministerului Afacerilor Interne, instanţele judecătoreşti au avut în vedere atât statuările Curţii Constituţionale, cât şi raţionamentul expus în Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ceea ce a condus la dezvoltarea unei practici judiciare unitare în legătură cu problema de drept în discuţie.

În contextul celor mai sus expuse, reţinând că dispoziţiile legale supuse analizei sunt clare şi neechivoce, neavând aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidenţă şi care a fost exprimată atât de instanţa de trimitere, în încheierea de sesizare, cât şi de instanţele învestite cu soluţionarea acestui tip de litigii, în hotărârile pronunţate, este evident că prezenta sesizare nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea practicii neunitare, astfel că, nefiind întrunite exigenţele referitoare la caracterul dificil al chestiunii de drept, urmează a se respinge sesizarea ca inadmisibilă.