Decizia nr. 100/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2473/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.473/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.081/111/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 25 octombrie 2024, în Dosarul nr. 3.081/111/2022, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la anexa nr. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi anexa nr. VIII capitolul I lit. A pct. I lit. d) nr. crt. 2 din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul de a se stabili dacă sunt funcţii similare cea de consilier juridic, grad superior, şi cea de expert, acelaşi grad. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Art. 7. – Termeni ” În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: (…) g) funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă;” Art. 39. – Aplicarea tranzitorie ” (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.” Anexa nr. VIII – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie” Capitolul I A. Salarizarea funcţionarilor publici I. Salarii pentru administraţia publică centrală d) Funcţii publice generale de execuţie Nr. crt. Funcţia, gradul profesional Nivelul studiilor Funcţii publice de stat*) Salariul de bază – lei Gradaţia 0 Coeficient Anul 2022 2 Consilier, consilier juridic, expert, inspector; grad profesional superior S 6580 2,63 grad profesional principal S 5791 2,32 grad profesional asistent S 4647 1,86 grad profesional debutant S 3950 1,58

Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii pentru Administrarea Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 30/2017) – anexa nr. 2 Nr. crt. Denumirea structurii I. Instituţii publice finanţate integral din bugetul de stat, inclusiv aparatul central al ministerului – 6.367 de posturi 6. Agenţia Domeniilor Statului III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor cu nr. 3.081/111/2022, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând instanţei să dispună: a) anularea Deciziei nr. 72 din 26 iunie 2022 şi emiterea unei noi decizii prin care să se stabilească drepturile salariale aferente funcţiei publice generale de execuţie de inspector clasa I, grad profesional superior, gradaţia 4, şi vechimii în muncă la nivelul maxim aflat în plată pentru anul 2022 din anexa nr. VIII capitolul I lit. A pct. I lit. d) din Legea-cadru nr. 153/2017; b) obligarea pârâtei la achitarea diferenţelor dintre salariile achitate şi cele datorate, actualizate cu dobânda legală penalizatoare şi indicele de inflaţie, calculate de la data de 1 ianuarie 2020 şi până la data achitării integrale a drepturilor.

Prin Sentinţa nr. 416 din 21 iulie 2023, Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul ocupă funcţia publică de expert, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 4, în cadrul pârâtei, începând cu 1 ianuarie 2020, care nu este similară cu cea de consilier juridic, în sensul art. 7 lit. g) raportat la art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat recurs prin care a susţinut că legea nu face nicio distincţie între funcţia publică de consilier juridic şi cea de expert, iar atribuţiile celor două posturi, conform fişelor posturilor depuse în probaţiune în recurs, sunt identice. Ca atare, drepturile salariale pretinse ar fi trebuit stabilite la nivelul maxim aflat în plată la nivelul instituţiei/ordonatorului principal de credite, salariul maxim în plată, în cazul dedus judecăţii, fiind cel existent pentru funcţia publică de consilier juridic, în baza principiilor legalităţii, nediscriminării şi egalităţii.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că nu există în plată o funcţie similară cu cea a reclamantului, respectiv cea de expert, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 4. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens a menţionat că procesul se află în recurs pe rolul Curţii de Apel Oradea şi are ca obiect stabilirea şi plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, respectiv ale unui funcţionar public aflat în raporturi de serviciu cu Agenţia Domeniilor Statului.

De lămurirea modului de interpretare a prevederilor art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportat la anexa nr. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 30/2017 şi anexa nr. VIII capitolul I lit. A pct. I lit. d) nr. crt. 2 din Legea-cadru nr. 153/2017 depinde soluţionarea pe fond a cauzei prin raportare la obiectul acţiunii şi susţinerile/apărările părţilor.

A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul a apreciat că legea nu face nicio distincţie între funcţia publică de consilier juridic şi cea de expert, astfel că drepturile salariale pretinse ar fi trebuit stabilite prin raportare la salariul maxim în plată pentru funcţia publică de consilier juridic, în baza principiilor legalităţii, nediscriminării şi egalităţii.

Intimata a considerat că prin funcţie similară se înţelege o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesional(ă), gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că funcţiile publice de consilier juridic, grad superior, şi de expert, grad superior, în cadrul Agenţiei Domeniilor Statului nu sunt identice, însă sunt similare. Această concluzie rezultă din prevederile anexei nr. VIII capitolul I lit. A pct. I lit. d) nr. crt. 2 din Legea-cadru nr. 153/2017, care enumeră funcţiile anterior evocate în cadrul aceleiaşi norme juridice şi stabileşte acelaşi nivel de salarizare pentru funcţiile respective.

Este adevărat că sunt diferite condiţiile de studii pentru cele două funcţii publice, însă acest aspect nu este de natură a înlătura caracterul similar al celor două categorii de funcţii publice. În plus, atribuţiile celor două categorii de funcţii în cadrul pârâtei sunt identice, astfel cum rezultă din fişele de post. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de către instanţele consultate au rezultat două opinii.

Astfel, într-o opinie majoritară s-a apreciat că funcţia publică de consilier juridic de grad superior şi cea de expert de acelaşi grad din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului reprezintă funcţii similare în sensul art. 7 lit. g) raportat la art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017.

S-a argumentat că aceste funcţii publice sunt enumerate în cadrul aceleiaşi norme juridice, care stabileşte acelaşi nivel de salarizare, fiind astfel incidente prevederile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017. Deşi denumirile funcţiilor sunt diferite, similaritatea lor se stabileşte prin corespondenţa dintre activităţile şi atribuţiile specifice. Determinarea în concret a echivalenţei se realizează prin raportare la fişele de post.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că funcţia publică de consilier juridic de grad superior şi cea de expert de acelaşi grad din cadrul Agenţiei Domeniilor Statului nu reprezintă funcţii similare în sensul art. 7 lit. g) raportat la art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017.

S-a argumentat că sunt diferite condiţiile de studii pentru cele două funcţii publice. Or, funcţiile similare implică acelaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesional(ă), gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă, conform art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate a textelor de lege supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele decizii, prin care instanţa supremă a oferit dezlegări obligatorii în ceea ce priveşte modul de interpretare şi sfera de aplicare a dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. 39 din Legea nr. 153/2017, precum şi a celor de la art. 7 lit. g) din acelaşi act normativ, referitoare la sintagma „funcţie similară”.

În acest sens pot fi evocate Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi Decizia nr. 1 din 19 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 28 martie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „(…) prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând sesizarea instanţei de trimitere, din perspectiva întrunirii condiţiilor de admisibilitate enunţate supra, se constată că primele două condiţii, impuse de prevederile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sunt îndeplinite.

Astfel, litigiul în cadrul căruia s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 deoarece priveşte modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantului, în calitatea sa de personal plătit din fonduri publice, litigiul privind inclusiv anularea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale ale acestuia şi obligarea autorităţii publice pârâte la emiterea unui nou act administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

De asemenea, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus de către Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.081/111/2022, respectiv de completul învestit cu soluţionarea litigiului dedus judecăţii în calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, se constată că nu sunt îndeplinite celelalte două condiţii de admisibilitate impuse de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Cu privire la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei trebuie subliniat că, în jurisprudenţa sa anterioară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că ceea ce este definitoriu pentru această procedură este faptul că urmăreşte interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept (îndoielnice, neclare), stabilită ca incidentă în cauză de către instanţa de trimitere, aptă să ducă la dezlegarea litigiului, iar nu determinarea, în concret, de către instanţa supremă a elementelor care conturează raţionamentul juridic, pentru ca, ulterior, instanţa de trimitere să recurgă la punerea punctuală în aplicare a acestuia la raportul juridic dedus judecăţii, întrucât nu aceasta este finalitatea mecanismului de unificare a practicii judiciare. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a completului de judecată legal învestit cu soluţionarea procesului (paragraful 66 din Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024).

Or, din această perspectivă se observă că întrebarea adresată de instanţa de trimitere – dacă sunt funcţii similare cea de consilier juridic, grad superior, şi cea de expert, acelaşi grad – nu urmăreşte lămurirea înţelesului unei anumite norme juridice neclare, îndoielnice sau lacunare, care ar putea fi susceptibilă de mai multe interpretări în procesul de aplicare a sa la raportul juridic concret dedus judecăţii, ci tinde a transfera în sarcina instanţei supreme analiza concretă a raportului juridic dedus judecăţii, precum şi tranşarea aspectului litigios asupra căruia părţile au formulat opinii şi poziţii procesuale antagonice.

Sintagma „funcţie similară” este definită de art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca reprezentând „o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”.

Se observă că instanţa de trimitere nu a identificat vreo dificultate de interpretare şi de aplicare a acestor dispoziţii legale, ce prevăd în mod expres şi clar criteriile în baza cărora se determină caracterul de „funcţie similară”, fără a face nicio trimitere, nici expresă şi nici implicită, la conţinutul anexelor care fac parte integrantă din acelaşi act normativ. În concret, instanţa de trimitere a solicitat instanţei supreme, pe calea întrebării adresate acesteia, să analizeze ea însăşi fiecare dintre aceste criterii şi să stabilească, la cazul concret dedus judecăţii, dacă funcţia de expert în care a fost încadrat reclamantul este similară cu funcţia de consilier juridic existentă în statul de funcţii de la nivelul aceleiaşi autorităţi publice.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a subliniat deja, în jurisprudenţa sa anterioară, că noţiunii de „chestiune de drept” nu îi poate fi subsumat obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se poate cere instanţei supreme dezlegarea sa în cadrul procedurii prealabile, întrucât, în acest caz, „dezlegarea” ar semnifica chiar „soluţionarea fondului”, ceea ce legea nu permite în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare (paragraful 67 din Decizia nr. 63 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 14 ianuarie 2025; paragraful 57 din Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025; paragraful 69 din Decizia nr. 113 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 29 ianuarie 2025).

O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi de „preluare” apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare (paragraful 212 din Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024; paragraful 72 din Decizia nr. 100 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 17 ianuarie 2025; paragraful 55 din Decizia nr. 108 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2025, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Sub un al doilea aspect, se constată că argumentaţia instanţei de trimitere, cuprinsă în încheierea de sesizare a instanţei supreme, conform căreia caracterul de „funcţie similară” ar trebui determinat nu prin raportare la criteriile stabilite în mod expres de art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, ci prin raportare la menţiunile expres cuprinse în anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. I lit. d) nr. crt. 2 din acelaşi act normativ, se depărtează de dezlegările obligatorii oferite de instanţa supremă în jurisprudenţa sa anterioară.

Din această perspectivă, instanţa supremă reţine că nu este îndeplinită nici condiţia ca problema de drept care face obiectul întrebării adresate instanţei supreme să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În jurisprudenţa sa anterioară, instanţa supremă a subliniat că rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, de fapt, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile sau a unei hotărâri în interesul legii trebuie văzută mai puţin ca un argument de forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (paragraful 58 din Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Este în căderea instanţelor învestite cu soluţionarea cauzelor obligaţia de a verifica jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului concret. Doar în măsura în care nu există dezlegări cu privire la chestiunile de drept incidente în soluţionarea cauzelor, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, devine admisibilă (paragraful 78 din Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025, şi paragraful 106 din Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025).

Or, în raport cu întrebarea ce formează obiectul sesizării se observă că există dezlegări anterioare, date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunţată de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcţie de specificul raportului juridic dedus judecăţii şi particularităţile fiecărui litigiu în parte.

Astfel, prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017. În considerentele de la paragrafele 113-114 din această decizie s-a reţinut că: „Intenţia legiuitorului a fost aceea de a înlătura inechităţile de salarizare diferită pentru funcţii similare pentru tot personalul plătit din fonduri publice, nu numai pentru cel nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat după data de 1 iulie 2017, în accepţiunea restrânsă a acestor termeni, şi cel promovat, astfel încât a prevăzut expres reguli care să asigure respectarea principiului nediscriminării, reglementat la art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează nu numai situaţia personalului nou-încadrat în cadrul instituţiilor/autorităţilor publice sau a personalului promovat după intrarea în vigoare a legii, ci şi personalul în privinţa căruia, în considerarea aplicării prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, a fost realizată o reîncadrare prin raportare la prevederile art. 38 din acelaşi act normativ, în acord cu noile funcţii, grade/trepte profesionale şi gradaţii prevăzute în anexele nr. I-VIII la Legea-cadru nr. 153/2017.”

Ulterior, prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că dreptul reglementat de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 are natura juridică a indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru procurorii care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, iar garanţiile principiului nediscriminării şi ale principiului egalităţii, prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, pot fi invocate doar de către magistraţii care ocupau o „funcţie similară” cu a acestora, astfel cum este definită la art. 7 lit. g) din acelaşi act normativ coroborat cu art. 8 din secţiunea a 2-a capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017. În considerentele de la paragrafele 150-152 şi 166 din această decizie s-a reţinut că: Pentru categoria juridică a „personalului care prestează aceeaşi activitate” se poate observa că legiuitorul a avut în vedere nu numai personalul care desfăşoară o activitate identică, ci şi personalul care ocupă o „funcţie similară”, astfel cum o defineşte la art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 – funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesional(ă), gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă. Dacă identificarea funcţiilor identice nu ridică nicio dificultate de interpretare, stabilirea „funcţiilor similare” implică însă aplicarea succesivă a criteriilor legale enunţate de art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, condiţiile normei trebuind a fi întrunite cumulativ. Astfel, în acest sens, este necesar să se constate că salariaţii care tind să demonstreze discriminarea şi, consecutiv, asigurarea unui tratament salarial egal: (i) ocupă o funcţie de acelaşi fel în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice cu salariatul căruia legiuitorul i-a asigurat un tratament salarial preferenţial; (ii) respectiva funcţie să implice aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate cu cel care ocupă funcţia ce constituie reperul de comparaţie. (…) De aceea, pentru determinarea „funcţiei similare” din perspectiva art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 devine relevantă şi necesară cea de-a doua condiţie, ce trebuie reunită cu prima, respectiv funcţia celui care se pretinde discriminat să implice aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesional(ă), gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate cu cel care ocupă funcţia ce constituie reperul de comparaţie, întrucât a fost tratat preferenţial de legiuitor.

De asemenea, prin Decizia nr. 1 din 19 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 28 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat că stabilirea drepturilor salariale ale personalului poliţiei locale nu trebuie să se facă în acelaşi cuantum cu drepturile salariale ale personalului din aparatul de specialitate al primarului. În considerentele de la paragrafele 79 şi 80 din această decizie s-a reţinut că principiul nediscriminării salariale, utilizat ca argument în adoptarea acestei soluţii, se referă, potrivit dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, la instituirea „unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie”, iar principiul egalităţii, reglementat de lit. c) a aceluiaşi articol, are în vedere „asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală”. Prin urmare, criteriul care ar putea fi valorificat în egalizarea salariilor pentru funcţii de acelaşi nivel este munca similară desfăşurată de salariaţii echivalaţi aceleiaşi funcţii publice. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că, inclusiv din punct de vedere semantic, noţiunea de „funcţie similară”, definită în art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca reprezentând „o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”, are un conţinut diferit de cel al „funcţiei echivalente” utilizate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019.

În concluzie, în absenţa oricărei neclarităţi cu privire la conţinutul şi înţelesul dispoziţiilor tranzitorii cuprinse în art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 sau cu privire la conţinutul şi modul de aplicare a criteriilor stabilite de art. 7 lit. g) din acelaşi act normativ, care au menirea de a clarifica înţelesul sintagmei „funcţie similară”, în contextul în care aceleaşi dispoziţii legale au fost analizate în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind pronunţate decizii prin care au fost date dezlegări obligatorii, revine instanţei de judecată sesizate cu soluţionarea procesului de a stabili, utilizând criteriile oferite de art. 7 alin. (1) lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi valorificând dezlegările oferite deja de instanţa supremă, dacă, în concret, în ceea ce priveşte situaţia reclamantului, prin raportare la statul de funcţii al pârâtei şi la sfera atribuţiilor stabilite pentru cele două funcţii publice aflate în analiză, funcţia de consilier juridic şi funcţia de expert sunt sau nu sunt funcţii similare în sensul legii. În egală măsură, nu există niciun impediment ca instanţa de trimitere să analizeze criteriile enumerate la art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin raportare la prevederile cuprinse în Codul administrativ care se referă la clasificarea funcţiilor publice pe categorii şi grade profesionale, precum şi în funcţie de nivelul studiilor necesare şi de nivelul atribuţiilor (Partea a VI-a, titlul II, capitolul II – art. 383-393 din Codul administrativ).

Reţinând, aşadar, neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate referitoare la inexistenţa unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării şi a condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile şi raţiunea mecanismului hotărârii prealabile, care este aceea de a oferi dezlegări în drept de principiu, iar nu de a subroga instanţa supremă în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,