ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 106/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.858/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Giurgiu - Secția civilă în Dosarul nr. 1.013/122/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești și opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Giurgiu - Secția civilă a dispus, prin încheierea din 6 august 2024, în Dosarul nr. 1.013/122/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992), categoriile de personal care beneficiază de sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, stabilit de art. 4 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), respectiv de art. 4 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), sunt îndreptățite a beneficia, implicit, și de acordarea concediului de odihnă suplimentar, pe baza acelorași determinări?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 2 septembrie 2024 cu nr. 1.858/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 9 decembrie 2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare Art. 18. - " (1) În afara concediului de odihnă, prevăzut la art. 1, salariații din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiții, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991, au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă între 3-10 zile lucrătoare. (...)"

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare Anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiției Art. 4. - " (1) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația lunară de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (...)"

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare Anexa nr. V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiției Art. 4. - " (1) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, dar nu mai mult de 1.500 lei brut lunar, corespunzător timpului lucrat. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu - Secția civilă la data de 26 iunie 2023 cu nr. 1.013/122/2023, reclamanții A, B, C și D au chemat în judecată pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, solicitând obligarea acestora să le acorde reclamanților A, B, C câte 80 de zile concediu de odihnă suplimentar pentru condiții de muncă grele, periculoase sau vătămătoare, aferent perioadei 2015-2022, iar reclamantei D un număr de 70 de zile concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2016-2022 (câte 10 zile pentru fiecare an), precum și, pentru viitor, câte 10 zile pe an de concediu de odihnă suplimentar, până la încetarea raporturilor de muncă; obligarea pârâților la plata indemnizației de concediu aferente acestor zile, cu aplicarea actualizării și a dobânzii legale penalizatorii începând cu data nașterii dreptului și până la plata efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii au arătat că au calitatea de funcționari publici, angajați pe posturi de specialiști, funcții ocupate inițial prin detașare, iar, începând cu 11 noiembrie 2019, prin angajare la Parchet în baza Legii nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția de combatere a fraudelor (Legea nr. 199/2019).

De la data începerii activității la Parchet au beneficiat de un spor salarial în procent de 15% pentru condiții de muncă grele, periculoase sau vătămătoare. Conform dispozițiilor legale ce reglementează drepturile salariaților ce prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiții, aceștia sunt îndreptățiți să beneficieze în fiecare an calendaristic de concediu de odihnă suplimentar care, în mod nelegal, nu le-a fost acordat de către angajator.

Au invocat dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, ale Legii nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariații care lucrează în condiții deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase (Legea nr. 31/1991), ale Legii-cadru nr. 153/2017, opinia Ministerului Muncii și Protecției Sociale, exprimată prin Adresa nr. 49/PM din 4 februarie 2021, dată ca răspuns la cererea Ministerului Justiției - Serviciul de probațiune pentru comunicarea unor informații de interes public, practica judiciară recentă, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în interpretarea Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003.

Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că acordarea concediului de odihnă suplimentar se face cumulativ cu reducerea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi și numai pentru acei salariați care își desfășoară activitatea în condiții deosebite, nu și pentru angajații care beneficiază de un spor de până la 15% pentru condiții grele, ordonatorii de credite care răspund de folosirea conform legii a sumelor primite de la buget neputând aproba astfel de cereri.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că, la nivelul instituției, condițiile de muncă grele, periculoase sau vătămătoare au fost stabilite prin expertizări, ca urmare a evaluării unor agenți biologici, conform Hotărârii Guvernului nr. 1.092/2006 privind protecția lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenți biologici în muncă, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.092/2006), și nu Legii nr. 31/1991, premisă necesară numai pentru acordarea sporului de până la 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase personalului din Ministerul Public.

În plus, recunoașterea și acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase personalului din cadrul Ministerului Public nu condiționează în niciun fel acordarea concediului de odihnă suplimentar prevăzut de art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 și nu atrag în mod implicit aprecierea că această unitate se încadrează în categoria celor avute în vedere de Legea nr. 31/1991.

Pentru termenul din 6 august 2024, părțile au fost citate cu mențiunea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată, sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că reclamanții au calitatea de funcționari publici, angajați pe posturi de specialiști în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Tribunalul București și Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu.

Obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția de acordare a concediului de odihnă suplimentar, prevăzut de art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, și de plată a indemnizației de concediu aferente.

Față de dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1) și art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, intrată în vigoare la data de 14 iunie 2024, instanța de trimitere a constatat că prezentul litigiu face parte din categoria celor pentru care este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond, întrucât asupra acesteia instanța supremă nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanții au apreciat că, spre deosebire de o sesizare întemeiată pe dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea instanței supreme în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 trebuie să îndeplinească următoarele condiții de admisibilitate: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - litigiul să fie dintre cele prevăzute la art. 1, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze; - existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; - soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; - cauza în care se formulează sesizarea să fi început sub imperiul noului Cod de procedură civilă.

Cu privire la cea de-a treia condiție au arătat că în speță nu se pune problema interpretării unei norme juridice, întrucât dispozițiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 sunt clare. Aceste prevederi legale trebuie interpretate prin raportare la dispozițiile cu valoare de principiu din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv art. 6 lit. b), care consacră principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect principiul egalității în fața legii, ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, respectiv egalizarea drepturilor cu cele acordate altor salariați, funcționari publici, care fac parte din aceeași categorie profesională.

Această problemă de drept a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în speță fiind aplicabilă Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care instanța supremă a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, (...) principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale."

Față de motivele invocate, reclamanții au apreciat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel că dispozițiile acestui act normativ nu sunt incidente în cauză.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în Dosarul nr. 1.013/122/2023 apreciază că acordarea sporului de 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase nu poate fi asociată cu acordarea concediului de odihnă suplimentar, acesta din urmă presupunând alte determinări, efectuate în baza unor alte acte normative, fiind strâns legat de reducerea duratei timpului de muncă sub 8 ore/zi, pentru acei salariați care își desfășoară activitatea în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1991. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești, precum și opinii teoretice în problema ce face obiectul sesizării.

Astfel, într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că acele categorii de personal care beneficiază de sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase sunt îndreptățite, implicit, și la acordarea concediului de odihnă suplimentar, pe baza acelorași determinări, întrucât legiuitorul a urmărit să compenseze, atât prin sporuri salariale, cât și prin zile suplimentare de concediu de odihnă, efortul și riscurile suplimentare la care este expus acest personal. Această interpretare se bazează pe principiul echității și proporționalității, protecția sănătății și securității în muncă, respectarea drepturilor fundamentale ale salariaților, interpretarea sistematică a legislației.

În acest sens au pronunțat hotărâri judecătorești și au exprimat opinii teoretice Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Brașov, Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Vaslui.

Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că acordarea concediului de odihnă suplimentar este un beneficiu distinct de acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, care se recunoaște în condițiile Legii nr. 31/1991, respectiv în baza stabilirii existenței condițiilor deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase - la locurile de muncă, pentru fiecare unitate, de inspectoratele de stat teritoriale pentru protecția muncii, pe baza determinărilor efectuate de către personalul încadrat în unitățile specializate ale Ministerului Sănătății, din care rezultă depășirea limitelor prevăzute de normele naționale de protecție a muncii.

În acest sens au pronunțat hotărâri judecătorești și au exprimat opinii teoretice Tribunalul Covasna - Secția civilă, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Giurgiu - Secția civilă, Tribunalul Ialomița - Secția civilă, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Dolj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Vrancea - Secția I civilă, Tribunalul Brăila - Secția I civilă, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă, Tribunalul Arad - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității textelor de lege supuse interpretării. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 18 ianuarie 2024, s-au statuat următoarele: " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 79 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la prevederile art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispoziția referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum și de alte concedii se interpretează în sensul că nu permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 147 din Codul muncii și, respectiv, ale art. 3 din Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariații care lucrează în condiții deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase, sintagma «condiții vătămătoare», care deschide dreptul la concediu suplimentar, nu are un conținut juridic identic cu sintagma «condiții vătămătoare» din art. 7 alin. (1) din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, respectiv art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și ulterior art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, identitate de conținut juridic care să justifice concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 24/2010 pentru aprobarea condițiilor de acordare a sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cadrul Ministerului Public, respectiv în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, precum și a condițiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, este suficientă pentru stabilirea existenței condițiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii și art. 3 din Legea nr. 31/1991."

Relevante sunt considerentele de la paragrafele 107-110, după cum urmează: " 107. Astfel, raportat la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, condițiile de muncă grele, periculoase sau vătămătoare sunt evaluate potrivit Legii nr. 31/1991, prin verificarea îndeplinirii unor criterii reglementate în art. 2 alin. (1), criterii care sunt prevăzute doar pentru stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariații care lucrează în astfel de condiții. 108. Or, rezultă în mod cert că se va acorda concediul de odihnă suplimentar doar acelor salariați care beneficiază de reducerea duratei zilei de muncă sub 8 ore, reducere condiționată de îndeplinirea acelor criterii expres prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 31/1991. 109. Cu alte cuvinte, pentru locurile de muncă ce presupun reducerea timpului de lucru ca o măsură de protejare a angajaților, se recunoaște și beneficiul concediului de odihnă suplimentar în scopul refacerii capacității de muncă, magistrații neregăsindu-se printre acești angajați pentru care se recunoaște necesitatea diminuării timpului de lucru. 110. Așadar, numai stabilirea unor condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, potrivit Legii nr. 31/1991, are drept consecință acordarea în mod cumulativ a celor două drepturi - reducerea duratei zilei de muncă sub 8 ore și concediul de odihnă suplimentar." X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, lipsind atât condiția ca problema de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare ori Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra ei, cât și condițiile noutății și dificultății, astfel încât au propus respingerea sesizării, ca inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau la anularea actelor infralegislative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care, prin art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 se prevede: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se și statuează expres prin art. 4, conform căruia "dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ținut cont, la adoptarea acestui nou act normativ, potrivit principiilor prezentate în preambulul acestuia, de "configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație și Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești din România", apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea noilor norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, "în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv litigiul să vizeze fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificându-se întrunirea acestor cerințe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc doar parțial, nefiind îndeplinite toate exigențele procedurale menționate pentru declanșarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare.

Referitor la primele trei condiții legale se reține că acestea sunt îndeplinite, întrucât cauza se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Giurgiu - Secția civilă, care judecă în primă instanță, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, litigiul circumscriindu-se domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Chestiunea de drept identificată de instanța de trimitere constă în chestiunea: dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, categoriile de personal care beneficiază de sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, stabilit de art. 4 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 4 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, sunt îndreptățite a beneficia, implicit, și de acordarea concediului de odihnă suplimentar, pe baza acelorași determinări.

De asemenea, există legătura chestiunii de drept semnalate cu soluționarea fondului cauzei, în condițiile în care reclamanții solicită prin cererea de chemare în judecată concediu de odihnă suplimentar pentru condiții de muncă grele, periculoase sau vătămătoare, iar art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 se referă la acest tip de concediu ce se acordă personalului care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, astfel cum sunt stabilite în Legea nr. 31/1991.

Nu este îndeplinită însă condiția ca problema de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare ori Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra ei.

Astfel, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost înregistrat Dosarul nr. 1.780/1/2023, în care s-a pronunțat Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 18 ianuarie 2024, prin care s-au statuat următoarele: " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 79 alin. (1) și (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la prevederile art. 1 alin. (2) și art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dispoziția referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum și de alte concedii se interpretează în sensul că nu permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 147 din Codul muncii și, respectiv, ale art. 3 din Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariații care lucrează în condiții deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase, sintagma «condiții vătămătoare», care deschide dreptul la concediu suplimentar, nu are un conținut juridic identic cu sintagma «condiții vătămătoare» din art. 7 alin. (1) din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, respectiv art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și ulterior art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, identitate de conținut juridic care să justifice concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 24/2010 pentru aprobarea condițiilor de acordare a sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cadrul Ministerului Public, respectiv în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, precum și a condițiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, este suficientă pentru stabilirea existenței condițiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii și art. 3 din Legea nr. 31/1991."

Deși în cele două cauze, cea pendinte și cauza în care s-a pronunțat Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, sunt supuse analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura hotărârii prealabile norme juridice diferite, chestiunea de lămurit de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este identică în ambele dosare: dacă personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de sporuri pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase este îndreptățit să beneficieze și de acordarea concediului de odihnă suplimentar.

Prin Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023 au fost tranșate, printre altele, următoarele chestiuni: 1. Magistrații (judecători/procurori) nu pot beneficia de un concediu de odihnă suplimentar. În această privință, instanța supremă a statuat că Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conține prevederi cu caracter special referitoare la concediul magistraților și că nu există aspecte reglementate în actul normativ precitat care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 147 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), în temeiul prevederilor art. 278 alin. (2) din același cod, magistrații care își desfășoară activitatea în condiții de muncă grele, periculoase sau vătămătoare fiind remunerați deja prin acordarea unui spor de până la 15% din salariul de bază, potrivit dispozițiilor din Legea-cadru nr. 153/2017 și Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă, precum și a condițiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională. 2. De acest tip de concediu nu beneficiază nici personalul auxiliar de specialitate și nici funcționarii publici din cadrul instanțelor și parchetelor, concediile acestor categorii de personal plătit din fonduri publice fiind reglementate în mod expres prin statutele acelor categorii profesionale, acestea având caracterul unor norme speciale ce derogă de la cele de drept comun (paragraful 113). În această categorie se încadrează și reclamanții din dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu - Secția civilă, instanță care a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, aceștia fiind funcționari publici în cadrul unor unități diferite din Parchet. 3. Sintagma "condiții vătămătoare" din art. 147 din Codul muncii și art. 3 din Legea nr. 31/1991, care se referă la dreptul la concediu suplimentar, nu are un conținut juridic identic cu sintagma "condiții vătămătoare" la care se referă dispozițiile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, ale Legii-cadru nr. 284/2010 și ale Legii-cadru nr. 153/2017.

În acest context este evidentă, așadar, identitatea chestiunii de drept, chiar dacă în discuție este interpretarea unor prevederi legale diferite. Important de remarcat este că în dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu - Secția civilă reclamanții au invocat în cererea de chemare în judecată, în susținerea demersului lor judiciar, chiar unele dintre normele primare pe care le-a analizat Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a pronunțat Decizia nr. 79 din 11 decembrie 2023, respectiv art. 147 și 278 din Codul muncii, precum și dispoziții din Legea nr. 31/1991 și din Legea-cadru nr. 153/2017. Nu în cele din urmă este de observat că același complet, în motivarea hotărârii pronunțate în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, a făcut trimitere inclusiv la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, adică chiar textul legal a cărui interpretare se solicită în prezenta cauză (paragraful 100).

Or, rolul și funcția mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunțarea repetată în interpretarea și aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conțin, de fapt, una și aceeași problemă de drept, întrucât existența unei hotărâri prealabile sau a unei hotărâri în interesul legii trebuie văzută mai puțin ca un argument de forță obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât și altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.

Așadar, fiind vorba, în esență, despre una și aceeași problemă de drept care a mai fost anterior rezolvată printr-o hotărâre a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, devine evident că sesizarea prezentă nu se referă la o chestiune de drept nouă, care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării sale de principiu pentru preîntâmpinarea generalizării practicii neunitare, sesizarea neîntrunind, pe cale de consecință, nici condiția distinctă negativă a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra problemei de drept și nici exigențele de noutate și de caracter dificil.