Decizia nr. 56/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2584/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.584/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.243/87/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulat punct de vedere la raport de către părţi. Au fost depuse două memorii amicus curiae prin care s-a solicitat respingerea sesizării ca inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 12 decembrie 2025, în Dosarul nr. 1.243/87/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: Dacă modalitatea de calcul al unui drept prevăzut şi acordat potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, necontestată în condiţiile art. 37 din aceeaşi lege, poate fi repusă în discuţie oricând pe calea unei acţiuni de drept comun, tinzând la recalcularea respectivului drept pentru perioada în care a fost acordat, exercitată în interiorul termenului general de prescripţie faţă de data stabilirii dreptului sau chiar în afara lui, dacă persoana interesată nu a invocat prescripţia. II. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman cu nr. 1.243/87/2024, reclamantul CE, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Teleorman, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la: (i) recalcularea dreptului prevăzut de art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, acordat în perioada în care a beneficiat de majorarea pentru lucrări de excepţie, folosind ca bază de calcul cota procentuală de 50% prevăzută de lege prin raportare la solda de funcţie în plată, prevăzută de Legea-cadru nr. 153/2017, la nivelul cuantumului acordat lunar aferent perioadei 1.01.2021-30.06.2021; (ii) plata diferenţei de drepturi băneşti rezultate din calculul eronat prin utilizarea algoritmului de calcul şi dreptul legal datorat, aşa cum este calculat şi aplicat în cazul cadrelor în activitate, începând cu luna ianuarie 2024, pentru perioada în care a beneficiat de dreptul de excelenţă; (iii) emiterea unei noi fişe de pensie/unui nou buletin de calcul, în sensul actualizării datelor privind elementele salariale, raportat la cuantumul rezultat din algoritmul de calcul utilizat începând cu luna ianuarie 2024, şi transmiterea acesteia/acestuia către Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne; (iv) plata dobânzii legale penalizatoare de la data scadenţei sumelor şi până la data plăţii efective a acestora şi indexarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie; (v) plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 205 din 20 martie 2025, Tribunalul Teleorman – Secţia pentru conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată, reţinând, în motivare, pe de o parte, dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 75 din 18 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, faptul că neacordarea majorării pentru executarea lucrărilor de excepţie sau misiuni speciale a fost justificată de inexistenţa de fonduri suficiente, astfel cum rezultă din actele normative emise de Guvern privind această situaţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, susţinând că, în mod eronat, instanţa de fond nu a aplicat dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 75 din 18 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evidenţiind contradicţii în cuprinsul motivării. Totodată, a subliniat că, în acord cu această decizie, majorarea prevăzută de art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu are regimul juridic al unui spor salarial şi nu este inclusă în categoria elementelor sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, astfel că se impune, în opinia reclamantului, aplicarea prevederilor art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 începând cu luna ianuarie 2019, iar acordarea majorării pentru lucrări de excepţie să fie realizată în condiţiile art. 38 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Teleorman a reiterat apărările formulate în faţa instanţei de fond şi a solicitat respingerea apelului. III. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea cererii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. IV. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în Dosarul nr. 1.243/87/2024 apreciază că nu există un temei legal care să permită reanalizarea modului de stabilire a unui drept salarial plătit în baza Legii-cadru nr. 153/2017, pe calea acţiunii de drept comun tinzând la „recalcularea” respectivului drept pentru perioada de acordare, în interiorul sau în afara termenului de prescripţie faţă de data stabilirii şi a plăţii. Subliniind că recalcularea, întâlnită mai degrabă în materia asigurărilor sociale, este o operaţiune care intervine pentru elemente noi, neavute în vedere la momentul stabilirii dreptului, pentru că nu au fost şi, în mod obiectiv, nu puteau fi cunoscute, instanţa de trimitere a apreciat că erorile de interpretare şi de aplicare a legii, cu ocazia stabilirii dreptului, nu sunt remediabile pe calea „recalculării” cerute instanţelor dreptului muncii, ci exclusiv prin intermediul contestaţiei reglementate de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, iar existenţa sau comunicarea unui act administrativ cu acest obiect are efecte numai cu privire la data de la care curge termenul pentru depunerea contestaţiei, prorogând-o corespunzător şi fără posibilitatea ordonatorului de credite de a se apăra prin excepţia de tardivitate, dacă nu face dovada îndeplinirii condiţiei de la care contestaţia putea fi formulată. În toate cazurile, eventuala necomunicare a actului administrativ nu influenţează procedura de urmat împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite şi nu deschide calea unei acţiuni directe la instanţa de drept comun, fără limită în timp, cu efecte sancţionabile în interiorul sau chiar în afara termenului de prescripţie, dacă excepţia de prescripţie nu este invocată în termenul legal.

Instanţa de trimitere apreciază, aşadar, că modalitatea de stabilire a tuturor drepturilor care fac obiectul Legii-cadru nr. 153/2017, pe baza interpretării şi aplicării ei, nu poate fi combătută decât pe calea procedurii pe care o pune la dispoziţie în acest sens, în mod expres, iar art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu autorizează alternativa acţiunii de drept comun, având aceeaşi finalitate. În acest context, a subliniat că partea, care nu a urmat procedura imperativ prevăzută pentru contestarea unui drept stabilit în domeniul salarizării legale, nu se poate prevala de propria omisiune pentru a urma o altă cale judiciară, mult mai avantajoasă, pentru valorificarea aceloraşi pretenţii. V. Punctul de vedere al părţilor

Apelantul-reclamant consideră sesizarea inadmisibilă, motivând că obiectul cauzei nu este subsumat procedurii prevăzute de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, instanţa nefiind învestită cu o astfel de cerere, ci cu una care priveşte strict modalitatea de calcul al dreptului de excelenţă conform Deciziei nr. 75 din 18 noiembrie 2024, care este obligatorie. Împrejurarea că nu există comunicarea actului administrativ de stabilire a dreptului salarial, secretizat prin programul MAISAL al Ministerului Afacerilor Interne, potrivit Deciziei nr. 9 din 29 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, înlătură incidenţa unei contestaţii în condiţiile art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017. Acest text nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţei în cazul acţiunilor având ca obiect plata unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori contracte sau acte adiţionale la acestea, aşa încât nu există niciun impediment legal (de altfel neinvocat de prima instanţă) pentru recalcularea dreptului salarial potrivit procedurii de drept comun. Intimatul nu a transmis un punct de vedere. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Din răspunsurile transmise de către instanţele consultate au rezultat două opinii asupra chestiunii de drept. În susţinere, au comunicat jurisprudenţă relevantă.

Astfel, într-o primă opinie, covârşitor majoritară, s-a apreciat că chestiunea de drept relevată de instanţa de trimitere trebuie să primească o rezolvare în acord cu statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinse în Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, care, deşi se referă la dispoziţii legale în prezent abrogate, este pe deplin aplicabilă, pentru identitate de raţiune, şi cu privire la procedura prealabilă instituită prin dispoziţiile art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, câtă vreme această reglementare este similară celei prevăzute de art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010. Din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti care au fost trimise în susţinerea acestei opinii rezultă că excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, fundamentată pe neurmarea procedurii de contestare prevăzute de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, a fost respinsă ca urmare a examinării împrejurărilor de fapt ale fiecărei speţe în parte şi prin raportare la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul Deciziei nr. 9 din 29 mai 2017, pronunţată în interesul legii.

Această opinie a fost comunicată de curţile de apel Bucureşti, Iaşi, Piteşti, Cluj, Suceava şi Târgu Mureş şi de tribunalele Arad, Buzău şi Teleorman.

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că modalitatea de calcul al unui drept prevăzut şi acordat potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 nu poate fi repusă în discuţie oricând, pe calea unei acţiuni de drept comun, întrucât nu există un temei legal care să permită un asemenea demers.

Această opinie a fost exprimată la nivelul tribunalelor Ialomiţa şi Ilfov.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării:

Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.”

De asemenea, prin aceeaşi decizie, a fost respinsă, ca inadmisibilă, „solicitarea de a interpreta aceleaşi prevederi legale (în ipoteza unui răspuns că prevederile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii) în sensul de a stabili dacă instanţele din cadrul jurisdicţiei muncii pot obliga angajatorii la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite sau prin contractele individuale de muncă ori prin acte adiţionale la acestea din urmă”.

Decizia nr. 22 din 14 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi prin care s-a stabilit că: „În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi.”

Decizia nr. 75 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1218 din 4 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost admisă sesizarea formulată, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare”, s-a stabilit că: „Majorarea de până la 50%, calculată la solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază a/al personalului militar, poliţiştilor, poliţiştilor de penitenciare şi personalului civil care execută lucrări de excepţie sau misiuni speciale, prevăzută de art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, nu este inclusă în categoria elementelor sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din solda lunară/salariul brut lunar, astfel încât cuantumul acesteia nu este supus plafonării la nivelul acordat pentru luna decembrie 2018, începând cu 1 ianuarie 2019, în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.” VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Hotărârea din 8 noiembrie 2005 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Secţia a doua, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei (Cererea nr. 63.134/00), prin care: ” 23. Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Sesizarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, iar admisibilitatea acesteia presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; e) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării de faţă relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Întrebarea adresată instanţei supreme întruneşte cerinţele enunţate supra la lit. a) şi b). În acest sens, se constată că întrebarea a fost formulată într-un litigiu aflat în curs de judecată în ultimă instanţă, mai precis în etapa soluţionării căii de atac a apelului, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contextul în care, în acord cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel în cadrul litigiilor de muncă şi de asigurări sociale nu sunt supuse recursului, fiind, astfel, definitive.

Totodată, analiza sferei de aplicare a prevederilor art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 având denumirea marginală „Soluţionarea contestaţiilor”, apreciate de instanţa de apel a avea incidenţă în litigiul dedus judecăţii, nu a făcut obiectul unei statuări anterioare punctuale din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, fiind astfel întrunită şi cerinţa menţionată supra la lit. e).

Pe de altă parte însă, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei veritabile „chestiuni de drept”, care să comporte un anumit grad de dificultate privind interpretarea şi aplicarea normei juridice şi de care să depindă soluţionarea în fond a cauzei, precum şi în privinţa condiţiei noutăţii chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aceste cerinţe nu sunt îndeplinite.

Astfel, în lumina jurisprudenţei anterioare a instanţei supreme, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul că întrebarea adresată instanţei supreme trebuie să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, neclar, incomplet sau, după caz, incert ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia noutăţii chestiunii de drept, în absenţa unor criterii legale de determinare a conţinutului acestei noţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în jurisprudenţa sa anterioară constantă, că este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123, şi jurisprudenţa citată acolo).

De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creează premisele apariţiei unei practici judiciare neunitare la nivel naţional (idem, paragraful 124).

În aceste coordonate de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se constată că normele juridice a căror interpretare formează obiectul prezentei sesizări au o vechime apreciabilă, regăsindu-se, într-un conţinut similar, în acte normative anterioare, care au reglementat în mod succesiv salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Analizând sesizarea de faţă din perspectiva acestor considerente se constată că întrebarea formulată de instanţa de trimitere nu conturează existenţa unei probleme de drept dificile, răspunsul putând fi în mod facil dedus din jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dezvoltată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Pe de altă parte, existenţa unor norme juridice similare în actele normative edictate în trecut, în cadrul aceluiaşi domeniu de reglementare, corelată cu jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme, dezvoltată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, prin care s-a statuat asupra modului de interpretare şi de aplicare a acestora, conturează neîndeplinirea condiţiei noutăţii chestiunii de drept supuse analizei prin prezentul demers.

Astfel, întrebarea adresată de către instanţa de trimitere vizează modalitatea de interpretare şi sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie obligativitatea formulării unei contestaţii, de către persoana nemulţumită, în legătură cu modalitatea de stabilire a salariilor de bază/soldelor de funcţie/salariilor de funcţie/indemnizaţiilor de încadrare, a sporurilor, a creşterilor salariale, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor acestei legi, contestaţie care poate fi depusă în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi care este de competenţa ordonatorilor de credite, persoana nemulţumită având ulterior dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei de judecată competente.

Altfel spus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este chemată să lămurească dacă un reclamant, ce se pretinde titularul unui drept de natură salarială, precum cel ce face obiectul cererii de chemare în judecată în litigiul în care s-a formulat întrebarea de către instanţa de trimitere, poate formula o acţiune în justiţie pe calea dreptului comun pentru a solicita recunoaşterea şi plata acestui drept, ceea ce ar putea antrena incidenţa prescripţiei extinctive şi a regimului ei juridic de invocare, sau, dimpotrivă, este obligat să urmeze exclusiv procedura specială de contestare reglementată de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie un termen de decădere pentru formularea contestaţiei, de 20 de zile calendaristice, socotit însă numai de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

În acest sens, instanţa supremă observă că, potrivit dispoziţiilor art. 37 „Soluţionarea contestaţiilor” din Legea-cadru nr. 153/2017: ” (1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază/soldelor de funcţie/salariilor de funcţie/indemnizaţiilor de încadrare, a sporurilor, a creşterilor salariale, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite soluţionează contestaţiile în termen de 30 de zile calendaristice. (4) Împotriva modului de soluţionare a contestaţiei persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluţionării contestaţiei. Instanţa se pronunţă de urgenţă şi cu precădere.”

Regulile de drept cuprinse în textul de lege supus analizei – art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 – nu constituie veritabile noutăţi legislative, deoarece s-au regăsit, într-un conţinut relativ similar, şi în acte normative anterioare, edictate în domeniul salarizării personalului plătit din fondurile publice.

Astfel, art. 34 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, a prevăzut că: ” (1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei.”

Ulterior, art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, a instituit o procedură similară, statuând că: ” (1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile lucrătoare. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluţionării contestaţiei în scris.”

De asemenea, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice au reglementat reguli similare de contestare, stabilind că: ” (1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei.”

Nu în ultimul rând, art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice a reluat aceleaşi reguli privitoare la contestaţia în legătură cu stabilirea retribuţiilor, prevăzând că: ” (1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite soluţionează contestaţiile în termen de 30 de zile. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei.”

Din perspectiva chestiunii de drept supuse analizei instanţei supreme, nu există deosebiri de substanţă între conţinutul art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi textele de lege enumerate supra, cuprinse în actele normative anterioare edictate în domeniul salarizării personalului plătit din fondurile publice. Diferenţele de reglementare privesc durata termenelor de formulare ori de soluţionare a contestaţiei, durata termenului de sesizare a instanţei de judecată cu contestaţia împotriva măsurii dispuse de ordonatorul de credite, precum şi maniera în care legiuitorul identifică, în fiecare act normativ în parte, denumirea diverselor forme de retribuţii salariale la care sunt îndreptăţiţi destinatarii actului normativ.

Toate aceste dispoziţii legale anterioare, menţionate supra şi cuprinse în acte normative succesive edictate în domeniul salarizării personalului plătit din fondurile publice, au fost examinate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii finalizat cu Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, prin care instanţa supremă a statuat că: ” În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.”

În cuprinsul acestei decizii, instanţa supremă a analizat exact chestiunea de drept a cărei lămurire a fost solicitată de către instanţa de trimitere, mai precis raportul dintre procedura de contestare a modalităţii de stabilire a salariilor de bază, a indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază, instituită de normele cuprinse în actele normative speciale edictate în domeniul salarizării personalului, şi prevederile dreptului comun din legislaţia muncii. În considerentele de la paragrafele 45-49 ale Deciziei nr. 9 din 29 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că: ” Dacă angajatorul a emis şi a comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul trebuie să urmeze procedura specială obligatorie, statornicită de legile salarizării în vigoare la momentul respectiv. De asemenea, angajaţii trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative – comunicate – prin care angajatorii cărora li se aplică dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază. Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilităţii ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor. Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite. Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile”.

Pe de altă parte, obiect al litigiului din faţa instanţei de trimitere îl constituie dreptul salarial reglementat de art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, ale cărui prevederi au fost analizate de instanţa supremă în cuprinsul Deciziei nr. 75 din 18 noiembrie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: Majorarea de până la 50%, calculată la solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază a/al personalului militar, poliţiştilor, poliţiştilor de penitenciare şi personalului civil care execută lucrări de excepţie sau misiuni speciale, prevăzută de art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, nu este inclusă în categoria elementelor sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din solda lunară/salariul brut lunar, astfel încât cuantumul acesteia nu este supus plafonării la nivelul acordat pentru luna decembrie 2018, începând cu 1 ianuarie 2019, în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022″.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă lămureşte natura juridică a dreptului reglementat de art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, relevante fiind în acest sens, cu preponderenţă, paragrafele 85, 90-92, 96, 99 şi 101, în cuprinsul cărora s-a reţinut că: ” 85. (…) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că dreptul decurgând din executarea de lucrări de excepţie sau de misiuni speciale a cunoscut o modificare a naturii juridice, nemaifiind reglementat prin dispoziţiile art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 ca spor sau ca primă lunară, cu regimul juridic al unui element suplimentar soldei de funcţie/salariului de funcţie/salariului de bază, ci constituind, aşa cum însăşi terminologia utilizată de legiuitor o indică, o creştere calculată pentru personalul militar la solda de funcţie (la salariul de funcţie sau la salariul de bază pentru poliţişti, respectiv personalul civil), aşa cum este aceasta definită de art. 7 lit. b) din legea-cadru. (…) 90. Deşi noţiunea de majorare nu îşi găseşte o definiţie legală, art. 7 lit. m) din Legea-cadru nr. 153/2017, precizând elementele venitului salarial al personalului din sectorul bugetar, care are sfera de cuprindere cea mai largă, enumeră «salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare, indemnizaţiile lunare şi, după caz, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele şi premiile, precum şi alte drepturi în bani şi/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar». 91. Însă voinţa legiuitorului de a trata majorările distinct de sporuri şi de celelalte elemente suplimentare ale soldei de funcţie/salariului de funcţie/salariului de bază rezultă cu claritate din interpretarea literală şi sistematică a prevederilor art. 24 şi 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi a dispoziţiilor anexei nr. VI la acelaşi act normativ. 92. Astfel, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017, având denumirea marginală «Sporuri şi drepturi salariale specifice», dispune că «limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII». (…) 96. Cu privire la majorarea reglementată prin prevederile art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, examinarea textului legal relevă faptul că aceasta se acordă numai personalului militar, poliţiştilor/funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalului civil care execută lucrări de excepţie sau misiuni speciale, apreciate ca atare de către conducătorii acestora, condiţiile de acordare a dreptului (cuantumul concret al majorării, beneficiarii, perioada de acordare etc.) fiind stabilite prin norme metodologice aprobate prin ordin al ordonatorului principal de credite. (…) 99. Împrejurarea că legiuitorul foloseşte sintagma «majorare de până la 50% calculată la solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază» spre deosebire de celelalte majorări reglementate pentru aceeaşi familie ocupaţională, prevăzute ca «majorare a soldei de funcţie/salariului de funcţie/salariului de bază», nu poate primi decât semnificaţia unei precizări a bazei de calcul al acestui drept (în cazul de faţă solda de funcţie), care este, în acelaşi timp, elementul supus majorării/creşterii directe. (…) 101. În consecinţă, cum majorarea prevăzută de art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu are regimul juridic al unui spor, nu este un drept distinct de solda de funcţie şi nu este inclusă în categoria elementelor sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, rezultă că aceasta nu este supusă plafonării dispuse anual, în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. I alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023 (aceasta din urmă nemenţionată de instanţa de trimitere, dar în vigoare la data sesizării instanţei supreme)”.

Date fiind aceste dezlegări anterioare ale instanţei supreme, se constată că instanţa de trimitere, sesizată fiind cu o acţiune de drept comun având ca obiect recunoaşterea şi satisfacerea unui drept salarial, a cărui natură juridică a fost stabilită prin Decizia nr. 75 din 18 noiembrie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicită instanţei supreme lămurirea unei chestiuni de drept care, sub imperiul unor alte acte normative aflate în vigoare în trecut, a mai făcut obiect de analiză în jurisprudenţa instanţei supreme, iar dispozitivul şi considerentele din Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, sunt pe deplin edificatoare şi pe deplin aplicabile şi în actualul context legislativ, în care o procedură similară de contestare se regăseşte astăzi în conţinutul art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă, aşadar, că jurisprudenţa anterioară a instanţei supreme oferă suficiente repere instanţei de trimitere pentru a decela, în funcţie de împrejurările de fapt concrete ale litigiului dedus judecăţii, aşa cum vor fi ele reliefate de probatoriul administrat, dacă pentru recunoaşterea dreptului pretins de reclamant acesta trebuia să exercite contestaţia reglementată de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 sau, dimpotrivă, pentru recunoaşterea şi satisfacerea dreptului salarial pretins, are deschisă calea unei acţiuni în justiţie de drept comun.

În acest context, revine instanţei de trimitere, învestită cu soluţionarea cauzei, atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului dedus judecăţii (Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, şi Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată a unor dezlegări juridice, în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, în realitate, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile trebuie văzută nu doar ca un argument cu forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ci mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025). De altfel, în procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul instanţei supreme rămâne unul extraordinar, iar materializarea acestuia nu poate fi concepută prin compilarea unor dezlegări obligatorii anterioare – utilizate ca premise -, cu consecinţa unei statuări redundante.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai constată că în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea acestui mecanism de unificare (a se vedea Decizia nr. 68 din 3 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 20 mai 2025) s-a precizat că evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare în chestiuni asemănătoare, care sunt de natură a oferi instanţelor repere suficiente, inclusiv prin considerente cu caracter de principiu care explicitează nu doar o soluţie de admitere, ci şi pe una de respingere ca inadmisibilă a sesizării, pentru rezolvarea cauzelor.

Aşadar, în măsura în care există dezlegări asupra unor situaţii similare, fiind suficiente preluarea raţionamentului juridic şi aplicarea lui în cauză, acestea constituie repere utile în procesul de interpretare a normei juridice şi astfel chestiunea de drept îşi pierde caracterul dificil, susceptibil de a sta la baza dezvoltării unei jurisprudenţe neunitare.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă,