ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 56/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.584/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 1.243/87/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulat punct de vedere la raport de către părți. Au fost depuse două memorii amicus curiae prin care s-a solicitat respingerea sesizării ca inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 12 decembrie 2025, în Dosarul nr. 1.243/87/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: Dacă modalitatea de calcul al unui drept prevăzut și acordat potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, necontestată în condițiile art. 37 din aceeași lege, poate fi repusă în discuție oricând pe calea unei acțiuni de drept comun, tinzând la recalcularea respectivului drept pentru perioada în care a fost acordat, exercitată în interiorul termenului general de prescripție față de data stabilirii dreptului sau chiar în afara lui, dacă persoana interesată nu a invocat prescripția. II. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman cu nr. 1.243/87/2024, reclamantul CE, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Teleorman, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtului la: (i) recalcularea dreptului prevăzut de art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, acordat în perioada în care a beneficiat de majorarea pentru lucrări de excepție, folosind ca bază de calcul cota procentuală de 50% prevăzută de lege prin raportare la solda de funcție în plată, prevăzută de Legea-cadru nr. 153/2017, la nivelul cuantumului acordat lunar aferent perioadei 1.01.2021-30.06.2021; (ii) plata diferenței de drepturi bănești rezultate din calculul eronat prin utilizarea algoritmului de calcul și dreptul legal datorat, așa cum este calculat și aplicat în cazul cadrelor în activitate, începând cu luna ianuarie 2024, pentru perioada în care a beneficiat de dreptul de excelență; (iii) emiterea unei noi fișe de pensie/unui nou buletin de calcul, în sensul actualizării datelor privind elementele salariale, raportat la cuantumul rezultat din algoritmul de calcul utilizat începând cu luna ianuarie 2024, și transmiterea acesteia/acestuia către Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne; (iv) plata dobânzii legale penalizatoare de la data scadenței sumelor și până la data plății efective a acestora și indexarea sumelor datorate cu indicele de inflație; (v) plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 205 din 20 martie 2025, Tribunalul Teleorman - Secția pentru conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată, reținând, în motivare, pe de o parte, dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 75 din 18 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, faptul că neacordarea majorării pentru executarea lucrărilor de excepție sau misiuni speciale a fost justificată de inexistența de fonduri suficiente, astfel cum rezultă din actele normative emise de Guvern privind această situație.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, susținând că, în mod eronat, instanța de fond nu a aplicat dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 75 din 18 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, evidențiind contradicții în cuprinsul motivării. Totodată, a subliniat că, în acord cu această decizie, majorarea prevăzută de art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu are regimul juridic al unui spor salarial și nu este inclusă în categoria elementelor sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, astfel că se impune, în opinia reclamantului, aplicarea prevederilor art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 începând cu luna ianuarie 2019, iar acordarea majorării pentru lucrări de excepție să fie realizată în condițiile art. 38 alin. (4) din același act normativ.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Inspectoratul de Poliție Județean Teleorman a reiterat apărările formulate în fața instanței de fond și a solicitat respingerea apelului. III. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea cererii

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă. IV. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în Dosarul nr. 1.243/87/2024 apreciază că nu există un temei legal care să permită reanalizarea modului de stabilire a unui drept salarial plătit în baza Legii-cadru nr. 153/2017, pe calea acțiunii de drept comun tinzând la "recalcularea" respectivului drept pentru perioada de acordare, în interiorul sau în afara termenului de prescripție față de data stabilirii și a plății. Subliniind că recalcularea, întâlnită mai degrabă în materia asigurărilor sociale, este o operațiune care intervine pentru elemente noi, neavute în vedere la momentul stabilirii dreptului, pentru că nu au fost și, în mod obiectiv, nu puteau fi cunoscute, instanța de trimitere a apreciat că erorile de interpretare și de aplicare a legii, cu ocazia stabilirii dreptului, nu sunt remediabile pe calea "recalculării" cerute instanțelor dreptului muncii, ci exclusiv prin intermediul contestației reglementate de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, iar existența sau comunicarea unui act administrativ cu acest obiect are efecte numai cu privire la data de la care curge termenul pentru depunerea contestației, prorogând-o corespunzător și fără posibilitatea ordonatorului de credite de a se apăra prin excepția de tardivitate, dacă nu face dovada îndeplinirii condiției de la care contestația putea fi formulată. În toate cazurile, eventuala necomunicare a actului administrativ nu influențează procedura de urmat împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite și nu deschide calea unei acțiuni directe la instanța de drept comun, fără limită în timp, cu efecte sancționabile în interiorul sau chiar în afara termenului de prescripție, dacă excepția de prescripție nu este invocată în termenul legal.

Instanța de trimitere apreciază, așadar, că modalitatea de stabilire a tuturor drepturilor care fac obiectul Legii-cadru nr. 153/2017, pe baza interpretării și aplicării ei, nu poate fi combătută decât pe calea procedurii pe care o pune la dispoziție în acest sens, în mod expres, iar art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu autorizează alternativa acțiunii de drept comun, având aceeași finalitate. În acest context, a subliniat că partea, care nu a urmat procedura imperativ prevăzută pentru contestarea unui drept stabilit în domeniul salarizării legale, nu se poate prevala de propria omisiune pentru a urma o altă cale judiciară, mult mai avantajoasă, pentru valorificarea acelorași pretenții. V. Punctul de vedere al părților

Apelantul-reclamant consideră sesizarea inadmisibilă, motivând că obiectul cauzei nu este subsumat procedurii prevăzute de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, instanța nefiind învestită cu o astfel de cerere, ci cu una care privește strict modalitatea de calcul al dreptului de excelență conform Deciziei nr. 75 din 18 noiembrie 2024, care este obligatorie. Împrejurarea că nu există comunicarea actului administrativ de stabilire a dreptului salarial, secretizat prin programul MAISAL al Ministerului Afacerilor Interne, potrivit Deciziei nr. 9 din 29 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, înlătură incidența unei contestații în condițiile art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017. Acest text nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanței în cazul acțiunilor având ca obiect plata unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori contracte sau acte adiționale la acestea, așa încât nu există niciun impediment legal (de altfel neinvocat de prima instanță) pentru recalcularea dreptului salarial potrivit procedurii de drept comun. Intimatul nu a transmis un punct de vedere. VI. Jurisprudența instanțelor naționale

Din răspunsurile transmise de către instanțele consultate au rezultat două opinii asupra chestiunii de drept. În susținere, au comunicat jurisprudență relevantă.

Astfel, într-o primă opinie, covârșitor majoritară, s-a apreciat că chestiunea de drept relevată de instanța de trimitere trebuie să primească o rezolvare în acord cu statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție cuprinse în Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, care, deși se referă la dispoziții legale în prezent abrogate, este pe deplin aplicabilă, pentru identitate de rațiune, și cu privire la procedura prealabilă instituită prin dispozițiile art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, câtă vreme această reglementare este similară celei prevăzute de art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010. Din cuprinsul hotărârilor judecătorești care au fost trimise în susținerea acestei opinii rezultă că excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, fundamentată pe neurmarea procedurii de contestare prevăzute de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, a fost respinsă ca urmare a examinării împrejurărilor de fapt ale fiecărei spețe în parte și prin raportare la statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul Deciziei nr. 9 din 29 mai 2017, pronunțată în interesul legii.

Această opinie a fost comunicată de curțile de apel București, Iași, Pitești, Cluj, Suceava și Târgu Mureș și de tribunalele Arad, Buzău și Teleorman.

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că modalitatea de calcul al unui drept prevăzut și acordat potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 nu poate fi repusă în discuție oricând, pe calea unei acțiuni de drept comun, întrucât nu există un temei legal care să permită un asemenea demers.

Această opinie a fost exprimată la nivelul tribunalelor Ialomița și Ilfov.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanță cu privire la soluționarea sesizării:

Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, s-a stabilit că: "În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

De asemenea, prin aceeași decizie, a fost respinsă, ca inadmisibilă, "solicitarea de a interpreta aceleași prevederi legale (în ipoteza unui răspuns că prevederile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii) în sensul de a stabili dacă instanțele din cadrul jurisdicției muncii pot obliga angajatorii la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite sau prin contractele individuale de muncă ori prin acte adiționale la acestea din urmă".

Decizia nr. 22 din 14 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și prin care s-a stabilit că: "În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi."

Decizia nr. 75 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1218 din 4 decembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost admisă sesizarea formulată, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 34 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare, art. I alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare", s-a stabilit că: "Majorarea de până la 50%, calculată la solda de funcție/salariul de funcție/salariul de bază a/al personalului militar, polițiștilor, polițiștilor de penitenciare și personalului civil care execută lucrări de excepție sau misiuni speciale, prevăzută de art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, nu este inclusă în categoria elementelor sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din solda lunară/salariul brut lunar, astfel încât cuantumul acesteia nu este supus plafonării la nivelul acordat pentru luna decembrie 2018, începând cu 1 ianuarie 2019, în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, art. I alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022." VIII. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Hotărârea din 8 noiembrie 2005 a Curții Europene a Drepturilor Omului, Secția a doua, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei (Cererea nr. 63.134/00), prin care: " 23. Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Sesizarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, iar admisibilitatea acesteia presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza să fie soluționată în ultimă instanță; c) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; e) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluarea elementelor sesizării de față relevă întrunirea doar în parte a condițiilor de admisibilitate mai sus enunțate.

Întrebarea adresată instanței supreme întrunește cerințele enunțate supra la lit. a) și b). În acest sens, se constată că întrebarea a fost formulată într-un litigiu aflat în curs de judecată în ultimă instanță, mai precis în etapa soluționării căii de atac a apelului, pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contextul în care, în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate în apel în cadrul litigiilor de muncă și de asigurări sociale nu sunt supuse recursului, fiind, astfel, definitive.

Totodată, analiza sferei de aplicare a prevederilor art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 având denumirea marginală "Soluționarea contestațiilor", apreciate de instanța de apel a avea incidență în litigiul dedus judecății, nu a făcut obiectul unei statuări anterioare punctuale din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și nici obiectul unui recurs în interesul legii, fiind astfel întrunită și cerința menționată supra la lit. e).

Pe de altă parte însă, în ceea ce privește condiția de admisibilitate referitoare la existența unei veritabile "chestiuni de drept", care să comporte un anumit grad de dificultate privind interpretarea și aplicarea normei juridice și de care să depindă soluționarea în fond a cauzei, precum și în privința condiției noutății chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că aceste cerințe nu sunt îndeplinite.

Astfel, în lumina jurisprudenței anterioare a instanței supreme, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie veritabilă, în sensul că întrebarea adresată instanței supreme trebuie să vizeze o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, neclar, incomplet sau, după caz, incert ori incidența unor principii generale ale dreptului al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Totodată, în ceea ce privește condiția noutății chestiunii de drept, în absența unor criterii legale de determinare a conținutului acestei noțiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în jurisprudența sa anterioară constantă, că este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123, și jurisprudența citată acolo).

De asemenea, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală pentru că textele de lege supuse interpretării suscită recent în fața instanțelor de judecată o dificultate a aplicării acestora și creează premisele apariției unei practici judiciare neunitare la nivel național (idem, paragraful 124).

În aceste coordonate de evaluare a cerinței noutății chestiunii de drept se constată că normele juridice a căror interpretare formează obiectul prezentei sesizări au o vechime apreciabilă, regăsindu-se, într-un conținut similar, în acte normative anterioare, care au reglementat în mod succesiv salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Analizând sesizarea de față din perspectiva acestor considerente se constată că întrebarea formulată de instanța de trimitere nu conturează existența unei probleme de drept dificile, răspunsul putând fi în mod facil dedus din jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dezvoltată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Pe de altă parte, existența unor norme juridice similare în actele normative edictate în trecut, în cadrul aceluiași domeniu de reglementare, corelată cu jurisprudența obligatorie a instanței supreme, dezvoltată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, prin care s-a statuat asupra modului de interpretare și de aplicare a acestora, conturează neîndeplinirea condiției noutății chestiunii de drept supuse analizei prin prezentul demers.

Astfel, întrebarea adresată de către instanța de trimitere vizează modalitatea de interpretare și sfera de aplicare a dispozițiilor art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie obligativitatea formulării unei contestații, de către persoana nemulțumită, în legătură cu modalitatea de stabilire a salariilor de bază/soldelor de funcție/salariilor de funcție/indemnizațiilor de încadrare, a sporurilor, a creșterilor salariale, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor acestei legi, contestație care poate fi depusă în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale și care este de competența ordonatorilor de credite, persoana nemulțumită având ulterior dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței de judecată competente.

Altfel spus, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este chemată să lămurească dacă un reclamant, ce se pretinde titularul unui drept de natură salarială, precum cel ce face obiectul cererii de chemare în judecată în litigiul în care s-a formulat întrebarea de către instanța de trimitere, poate formula o acțiune în justiție pe calea dreptului comun pentru a solicita recunoașterea și plata acestui drept, ceea ce ar putea antrena incidența prescripției extinctive și a regimului ei juridic de invocare, sau, dimpotrivă, este obligat să urmeze exclusiv procedura specială de contestare reglementată de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, care instituie un termen de decădere pentru formularea contestației, de 20 de zile calendaristice, socotit însă numai de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

În acest sens, instanța supremă observă că, potrivit dispozițiilor art. 37 "Soluționarea contestațiilor" din Legea-cadru nr. 153/2017: " (1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază/soldelor de funcție/salariilor de funcție/indemnizațiilor de încadrare, a sporurilor, a creșterilor salariale, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite. (2) Contestația poate fi depusă în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite soluționează contestațiile în termen de 30 de zile calendaristice. (4) Împotriva modului de soluționare a contestației persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluționării contestației. Instanța se pronunță de urgență și cu precădere."

Regulile de drept cuprinse în textul de lege supus analizei - art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 - nu constituie veritabile noutăți legislative, deoarece s-au regăsit, într-un conținut relativ similar, și în acte normative anterioare, edictate în domeniul salarizării personalului plătit din fondurile publice.

Astfel, art. 34 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, a prevăzut că: " (1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite. (2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației."

Ulterior, art. 30 din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, a instituit o procedură similară, statuând că: " (1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite. (2) Contestația poate fi depusă în termen de 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile lucrătoare. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluționării contestației în scris."

De asemenea, dispozițiile art. 7 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice au reglementat reguli similare de contestare, stabilind că: " (1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite. (2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației."

Nu în ultimul rând, art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice a reluat aceleași reguli privitoare la contestația în legătură cu stabilirea retribuțiilor, prevăzând că: " (1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite. (2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite soluționează contestațiile în termen de 30 de zile. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației."

Din perspectiva chestiunii de drept supuse analizei instanței supreme, nu există deosebiri de substanță între conținutul art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 și textele de lege enumerate supra, cuprinse în actele normative anterioare edictate în domeniul salarizării personalului plătit din fondurile publice. Diferențele de reglementare privesc durata termenelor de formulare ori de soluționare a contestației, durata termenului de sesizare a instanței de judecată cu contestația împotriva măsurii dispuse de ordonatorul de credite, precum și maniera în care legiuitorul identifică, în fiecare act normativ în parte, denumirea diverselor forme de retribuții salariale la care sunt îndreptățiți destinatarii actului normativ.

Toate aceste dispoziții legale anterioare, menționate supra și cuprinse în acte normative succesive edictate în domeniul salarizării personalului plătit din fondurile publice, au fost examinate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii finalizat cu Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, prin care instanța supremă a statuat că: " În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

În cuprinsul acestei decizii, instanța supremă a analizat exact chestiunea de drept a cărei lămurire a fost solicitată de către instanța de trimitere, mai precis raportul dintre procedura de contestare a modalității de stabilire a salariilor de bază, a indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază, instituită de normele cuprinse în actele normative speciale edictate în domeniul salarizării personalului, și prevederile dreptului comun din legislația muncii. În considerentele de la paragrafele 45-49 ale Deciziei nr. 9 din 29 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că: " Dacă angajatorul a emis și a comunicat decizia de stabilire a salariilor, salariatul trebuie să urmeze procedura specială obligatorie, statornicită de legile salarizării în vigoare la momentul respectiv. De asemenea, angajații trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanța de contencios administrativ cu acțiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispozițiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice și au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază. Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilității ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor. Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite. Prin urmare, atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adițional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaților, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța specializată în litigii de muncă nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile".

Pe de altă parte, obiect al litigiului din fața instanței de trimitere îl constituie dreptul salarial reglementat de art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, ale cărui prevederi au fost analizate de instanța supremă în cuprinsul Deciziei nr. 75 din 18 noiembrie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 34 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare, art. I alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Majorarea de până la 50%, calculată la solda de funcție/salariul de funcție/salariul de bază a/al personalului militar, polițiștilor, polițiștilor de penitenciare și personalului civil care execută lucrări de excepție sau misiuni speciale, prevăzută de art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, nu este inclusă în categoria elementelor sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din solda lunară/salariul brut lunar, astfel încât cuantumul acesteia nu este supus plafonării la nivelul acordat pentru luna decembrie 2018, începând cu 1 ianuarie 2019, în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, art. I alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022".

În considerentele acestei decizii, instanța supremă lămurește natura juridică a dreptului reglementat de art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, relevante fiind în acest sens, cu preponderență, paragrafele 85, 90-92, 96, 99 și 101, în cuprinsul cărora s-a reținut că: " 85. (...) Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că dreptul decurgând din executarea de lucrări de excepție sau de misiuni speciale a cunoscut o modificare a naturii juridice, nemaifiind reglementat prin dispozițiile art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 ca spor sau ca primă lunară, cu regimul juridic al unui element suplimentar soldei de funcție/salariului de funcție/salariului de bază, ci constituind, așa cum însăși terminologia utilizată de legiuitor o indică, o creștere calculată pentru personalul militar la solda de funcție (la salariul de funcție sau la salariul de bază pentru polițiști, respectiv personalul civil), așa cum este aceasta definită de art. 7 lit. b) din legea-cadru. (...) 90. Deși noțiunea de majorare nu își găsește o definiție legală, art. 7 lit. m) din Legea-cadru nr. 153/2017, precizând elementele venitului salarial al personalului din sectorul bugetar, care are sfera de cuprindere cea mai largă, enumeră «salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare, indemnizațiile lunare și, după caz, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele și premiile, precum și alte drepturi în bani și/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar». 91. Însă voința legiuitorului de a trata majorările distinct de sporuri și de celelalte elemente suplimentare ale soldei de funcție/salariului de funcție/salariului de bază rezultă cu claritate din interpretarea literală și sistematică a prevederilor art. 24 și 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și a dispozițiilor anexei nr. VI la același act normativ. 92. Astfel, art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017, având denumirea marginală «Sporuri și drepturi salariale specifice», dispune că «limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII». (...) 96. Cu privire la majorarea reglementată prin prevederile art. 15 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, examinarea textului legal relevă faptul că aceasta se acordă numai personalului militar, polițiștilor/funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalului civil care execută lucrări de excepție sau misiuni speciale, apreciate ca atare de către conducătorii acestora, condițiile de acordare a dreptului (cuantumul concret al majorării, beneficiarii, perioada de acordare etc.) fiind stabilite prin norme metodologice aprobate prin ordin al ordonatorului principal de credite. (...) 99. Împrejurarea că legiuitorul folosește sintagma «majorare de până la 50% calculată la solda de funcție/salariul de funcție/salariul de bază» spre deosebire de celelalte majorări reglementate pentru aceeași familie ocupațională, prevăzute ca «majorare a soldei de funcție/salariului de funcție/salariului de bază», nu poate primi decât semnificația unei precizări a bazei de calcul al acestui drept (în cazul de față solda de funcție), care este, în același timp, elementul supus majorării/creșterii directe. (...) 101. În consecință, cum majorarea prevăzută de art. 15 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu are regimul juridic al unui spor, nu este un drept distinct de solda de funcție și nu este inclusă în categoria elementelor sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, rezultă că aceasta nu este supusă plafonării dispuse anual, în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, art. I alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021, art. I alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022, art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 115/2023 (aceasta din urmă nemenționată de instanța de trimitere, dar în vigoare la data sesizării instanței supreme)".

Date fiind aceste dezlegări anterioare ale instanței supreme, se constată că instanța de trimitere, sesizată fiind cu o acțiune de drept comun având ca obiect recunoașterea și satisfacerea unui drept salarial, a cărui natură juridică a fost stabilită prin Decizia nr. 75 din 18 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicită instanței supreme lămurirea unei chestiuni de drept care, sub imperiul unor alte acte normative aflate în vigoare în trecut, a mai făcut obiect de analiză în jurisprudența instanței supreme, iar dispozitivul și considerentele din Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, sunt pe deplin edificatoare și pe deplin aplicabile și în actualul context legislativ, în care o procedură similară de contestare se regăsește astăzi în conținutul art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție observă, așadar, că jurisprudența anterioară a instanței supreme oferă suficiente repere instanței de trimitere pentru a decela, în funcție de împrejurările de fapt concrete ale litigiului dedus judecății, așa cum vor fi ele reliefate de probatoriul administrat, dacă pentru recunoașterea dreptului pretins de reclamant acesta trebuia să exercite contestația reglementată de art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 sau, dimpotrivă, pentru recunoașterea și satisfacerea dreptului salarial pretins, are deschisă calea unei acțiuni în justiție de drept comun.

În acest context, revine instanței de trimitere, învestită cu soluționarea cauzei, atribuția jurisdicțională de a verifica și respecta jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de a extrage acele elemente care prezintă relevanță în soluționarea litigiului dedus judecății (Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, și Decizia nr. 96 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 36 din 16 ianuarie 2025).

Rolul și funcția mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunțarea repetată a unor dezlegări juridice, în interpretarea și aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conțin, în realitate, una și aceeași problemă de drept, întrucât existența unei hotărâri prealabile trebuie văzută nu doar ca un argument cu forță obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ci mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanțelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluțiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât și altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025). De altfel, în procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul instanței supreme rămâne unul extraordinar, iar materializarea acestuia nu poate fi concepută prin compilarea unor dezlegări obligatorii anterioare - utilizate ca premise -, cu consecința unei statuări redundante.

Înalta Curte de Casație și Justiție mai constată că în jurisprudența instanței supreme dezvoltată pe marginea acestui mecanism de unificare (a se vedea Decizia nr. 68 din 3 martie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 20 mai 2025) s-a precizat că evaluarea dificultății chestiunii de drept nu poate fi disociată de existența unor dezlegări anterioare în chestiuni asemănătoare, care sunt de natură a oferi instanțelor repere suficiente, inclusiv prin considerente cu caracter de principiu care explicitează nu doar o soluție de admitere, ci și pe una de respingere ca inadmisibilă a sesizării, pentru rezolvarea cauzelor.

Așadar, în măsura în care există dezlegări asupra unor situații similare, fiind suficiente preluarea raționamentului juridic și aplicarea lui în cauză, acestea constituie repere utile în procesul de interpretare a normei juridice și astfel chestiunea de drept își pierde caracterul dificil, susceptibil de a sta la baza dezvoltării unei jurisprudențe neunitare.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă,