Decizia nr. 14/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.163/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secția I civilă în Dosarul nr. 4.617/107/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulat punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Alba - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 19 decembrie 2024, în Dosarul nr. 4.617/107/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind: Calcularea drepturilor salariale ale specialiștilor IT din cadrul curților de apel, prin raportare la vechimea efectivă totală în specialitate a specialiștilor IT, raportat la principiile egalității și nediscriminării reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: Dacă, subsecvent reținerii aplicabilității anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 în stabilirea drepturilor salariale cuvenite specialiștilor IT din cadrul curților de apel, se aplică coeficientul de vechime în funcție prin raportare la vechimea efectivă în specialitatea deținută, definită în conformitate cu nota la capitolul II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 octombrie 2025 cu nr. 2.163/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 26 ianuarie 2026. II. Dispozițiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Art. 6. - Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (...) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (...)

Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională Nota de la capitolul II: 1. Prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcții auxiliare de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor. 2. Salariile de bază prevăzute la pozițiile 1-6 cuprind sporul de vechime în muncă la nivel maxim. 3. Pentru funcțiile de la pozițiile 7-14 sunt prevăzute salariile de bază la gradația 0. Salariile de bază pentru gradațiile 1-5 se determină prin majorarea salariilor de bază pentru gradația 0 potrivit prevederilor art. 10 din prezenta lege. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba - Secția I civilă cu nr. 4.617/107/2023, reclamanții - procurori, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu Mureș și cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat: (i) constatarea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alți specialiști IT din cadrul curților de apel, prin aplicarea unui procent general, corespunzător unei vechimi în funcție de 0-3 ani, fără luarea în considerare a vechimii efective în specialitatea pe care o dețin; (ii) repararea prejudiciului creat prin stabilirea unor drepturi salariale în mod nelegal; (iii) obligarea pârâtei la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare, și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare, începând cu data de 20 mai 2019 și în continuare, luând în considerare vechimea efectivă în specialitate a fiecărui reclamant; (iv) obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale rezultate dintre noua indemnizație de încadrare astfel calculată și indemnizația actuală de încadrare, începând cu data de 20 mai 2019 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective.

În motivare s-a arătat că prin Decizia nr. (...) din 1 octombrie 2018, emisă de către pârâta Curtea de Apel Târgu Mureș, reclamanților li s-au stabilit drepturi salariale în baza legilor noi de salarizare, în componența acestor drepturi fiind prevăzută o vechime în specialitate la nivelul de bază 0-3 ani, deși funcționează în cadrul instanțelor judecătorești de perioade de timp diferite, situație în care trebuie să beneficieze de o vechime în specialitate conformă cu situația reală a fiecăruia.

În continuare se arată că pârâta a emis deciziile nr. (...) din 5 martie 2019 și (...) din 3 aprilie 2019, prin care a stabilit drepturi salariale în baza legilor noi de salarizare, în componența acestor drepturi fiind prevăzută o vechime în specialitate la nivelul de bază de 0-3 ani, începând cu data de 20 februarie 2019, respectiv 1 martie 2019.

Conform dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 12/2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, începând cu data de 23 iulie 2018, salariile de bază ale specialiștilor IT din instanțe se calculează conform art. 22 din secțiunea a 6-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, dispoziții legale aplicabile și în prezent.

În nota aferentă capitolului II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se menționează că salariul de bază al specialiștilor (funcționari publici) a fost stabilit pentru funcția de procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, cu o vechime de 0-3 ani și gradația corespunzătoare vechimii în muncă. Astfel că acești specialiști s-ar diferenția în ceea ce privește salariul de bază prin gradația corespunzătoare vechimii în muncă.

Specialiștii IT, ca personal auxiliar de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 60 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 567/2004), au dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanței din care fac parte, chestiune care nu a fost luată în calcul la emiterea deciziilor de salarizare. În acest sens, reclamanții invocă datele cuprinse în evidențele publice ale curților de apel, din care rezultă că veniturile obținute de ei sunt cu mult inferioare celor prezentate.

În această situație, reclamanții consideră că sunt discriminați prin raportare la colegii care prestează aceeași activitate și beneficiază de drepturi salariale majorate, obținute prin decizii administrative ori hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe în favoarea acestei categorii profesionale.

Deși a fost legal citată, pârâta Curtea de Apel Târgu Mureș nu a formulat întâmpinare. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate referitoare la titularul sesizării și existența unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Tribunalul Alba a arătat că a fost învestit cu soluționarea litigiului ce se înscrie în domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris în art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat, titularul cererii de chemare în judecată fiind personal plătit din fonduri publice (specialist IT în cadrul instanței judecătorești).

Este îndeplinită și condiția constând în aceea ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea procesului, iar această chestiune de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu și-au exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuție. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Tribunalul Alba a apreciat că la stabilirea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților trebuie avută în vedere vechimea efectivă în specialitate deținută de fiecare dintre reclamanți, iar nu o vechime în funcție de 0-3 ani.

În acest sens, tribunalul, în acord cu prevederile art. 17 din secțiunea a 4-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a reținut că salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004, se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcția deținută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum și cu nivelul instanței sau al parchetului, după caz.

S-a apreciat că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile aplicabile sistemului de salarizare al personalului plătit din fonduri publice, respectiv: a) principiul legalității, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forța legii, cu excepția hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunțate de art. 120 din Constituția României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime și maxime prevăzute prin legea-cadru; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție; c) principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

A concluzionat instanța de trimitere că la stabilirea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților trebuie avută în vedere vechimea în specialitate deținută de fiecare dintre reclamanți, iar nu o vechime în funcție de 0-3 ani. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Față de conținutul întrebărilor adresate instanței supreme nu a fost necesară consultarea instanțelor pentru comunicarea practicii judiciare relevante. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanță cu privire la soluționarea sesizării, astfel:

Decizia nr. 31 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 27 iulie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la același act normativ vizează aplicarea acestor dispoziții doar în ceea ce privește vechimea în muncă, nu și vechimea în funcție."

Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale."

Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) raportat la art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare nu se poate ține seama de drepturile salariale recunoscute altor salariați prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost interpretate și aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept."

Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarele chestiuni de drept: "În interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, referitor la principiul nediscriminării, ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare, să se stabilească dacă salarizarea specialiștilor IT din cadrul instanțelor și parchetelor, conform dispozițiilor art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018, cu modificările ulterioare, poate fi aplicată pentru întregul personal auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, având în vedere că specialiștii IT fac parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare, și întregul personal auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor este salarizat conform capitolului II al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare" și, respectiv, "privind starea de discriminare dintre personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor și specialiștii IT din cadrul acelorași instanțe salarizați la nivelul maxim al salariului de bază brut și al cuantumului sporurilor, în interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare, raportat la capitolul II al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, și art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018, cu modificările ulterioare".

Decizia nr. 295 din 15 septembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 12 noiembrie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 11 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, pe perioada detașării, drepturile salariale cuvenite ofițerilor de poliție judiciară detașați din cadrul Ministerului Afacerilor Interne la Direcția Națională Anticorupție și/sau Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu pot fi stabilite prin raportare la articolul analizat." IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Cu privire la dispozițiile art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost pronunțată Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 21 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 10 septembrie 2024, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate, ca neîntemeiată.

Prevederile cuprinse la nr. crt. 1-4 și 7-9 din capitolul II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor" din anexa nr. V "Familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională" la Legea-cadru nr. 153/2017 au fost declarate ca fiind constituționale în raport cu criticile formulate, prin Decizia nr. 817 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 26 februarie 2021.

Excepția de neconstituționalitate, sub aspectul criticilor referitoare la salarizarea specialiștilor IT din instanțe și parchete, astfel cum aceasta este reglementată prin capitolul II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a fost examinată de Curtea Constituțională în repetate rânduri (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 428 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 17 octombrie 2019, Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, Decizia nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, sau Decizia nr. 521 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020). X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Admisibilitatea sesizării este subsumată atât condițiilor speciale instituite prin art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și celor ce decurg din cuprinsul art. 519-520 din Codul de procedură civilă, a căror incidență este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanței de urgență la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu ale cărei dispoziții arată că se completează.

În lumina acestor dispoziții legale, condițiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: (i) existența unei cauze în curs de judecată, subsumată câmpului de aplicare a prevederilor art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; (ii) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; (iii) existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiții de admisibilitate, se constată că sesizarea supusă analizei a fost formulată într-un litigiu prin care reclamanții solicită să se constate starea de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu specialiștii din familia ocupațională "Justiție" și să se dispună înlăturarea acestei discriminări prin recunoașterea vechimii în funcția deținută, cu consecința recalculării drepturilor salariale ale acestora.

Rezultă, așadar, că instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat, reclamanții făcând parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, respectiv specialiști IT în cadrul Curții de Apel Târgu Mureș.

Titularul sesizării este învestit cu soluționarea cauzei în fond, în virtutea competenței legale conturate de dispozițiile art. 269 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportate la cele ale art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Cât privește condiția distinctă, aceea ca sesizarea să privească o "chestiune de drept", se reține că admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni de drept reale, veritabile, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanței supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acțiunii deduse judecății instanței de trimitere. O interpretare contrară ar rezuma rolul instanțelor de drept comun la o simplă și mecanică activitate "de trimitere" și de "preluare" apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curți de Casație și Justiție i-ar atribui funcții similare instanței care judecă prin delegare.

Sintagma "chestiune de drept" nu poate fi sinonimă cauzei acțiunii, ci are un caracter autonom, iar condițiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenței sale sunt cele conturate în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă. Cerința ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este subsumată logic condițiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât și în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, de vreme ce prin aceste mecanisme instanța supremă realizează nemijlocit funcția de asigurare a unei jurisprudențe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariția practicii neunitare, în contextul în care instanțele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenței neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

În atari condiții s-a statuat că în mecanismul de față trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate și al cărei răspuns se impune cu evidență și fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanșat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94/2024).

În consecință, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeași ordonanță obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

Prin raportare la aceste exigențe, în opinia instanței supreme, sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o "chestiune de drept" care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

Întrebarea instanței de trimitere vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă specialistului IT, încadrat în categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, beneficiar al acelorași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, i se poate acorda coeficientul de vechime în funcție prin raportare la vechimea efectivă în specialitatea deținută, definită în conformitate cu nota de la capitolul II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu alte cuvinte, Tribunalul Alba urmărește să se stabilească dacă această categorie de personal plătit din fonduri publice - salarizat într-o manieră diferită față de restul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, prin grija art. 120 alin. (5 1 ) din Legea nr. 304/2004, dispoziție preluată ulterior de art. 131 alin. (7) din Legea nr. 304/2022, aplicabilă în prezent, respectiv la nivelul specialistului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, beneficiar al prevederilor art. 22 alin. (1) din secțiunea a 6-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, prin trimiterile făcute de legiuitor la drepturile salariale cuvenite unui procuror cu grad de judecătorie, cu vechimea de 0-3 ani - poate beneficia și de coeficientul de vechime în funcție prin raportare la vechimea efectivă în specialitatea deținută, acordat personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești.

Invocarea acestei pretenții nu derivă atât din caracterul precar al dispozițiilor legale incidente în cauză, față de care instanța de trimitere nu a prezentat niciun fel de dubiu de interpretare și aplicare, cât mai ales din pretinsa conduită a ordonatorilor de credite care au înțeles să emită acte administrative pentru aceeași categorie de personal, cu valorificarea vechimii efective în specialitatea IT, sau hotărâri judecătorești prin care s-a acordat acest beneficiu unor persoane încadrate în funcții similare, fiind invocate principiile egalității și nediscriminării.

Exigențele impuse de mecanismul trimiterii preliminare impun ca încheierea de sesizare să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care are obligația preliminară de a stabili dacă există o problemă de interpretare a textului legal ce implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigență legală, subsumată condiției privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 62/2014, Decizia nr. 80/2024, Decizia nr. 84/2024).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale și nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuție este susceptibilă a da naștere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanței de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal și nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligației de a interpreta și aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme.

Așadar, instanța supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății.

Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară și nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situația de fapt este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, această competență neputând fi delegată instanței supreme, întrucât ar fi afectată independența judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiții, sesizarea instanței supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situației factuale specifice reclamantei, nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

În plus, evaluarea dificultății chestiunii de drept nu poate fi disociată de existența unor dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanțelor naționale suficiente repere interpretative, inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu, pentru soluționarea cauzelor cu care au fost învestite.

Examenul deciziilor interpretative pronunțate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanța supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea și aplicarea unitară a normelor legale în discuție, care se impun a fi respectate și valorificate, mutatis mutandis, de către instanțele de trimitere în cauzele cu care acestea au fost învestite, aplicarea concretă și efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalențe, atributul constituțional exclusiv al acestora din urmă.

Astfel, se va avea în vedere Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) raportat la art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare nu se poate ține seama de drepturile salariale recunoscute altor salariați prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost interpretate și aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept."

Relevante în acest sens sunt paragrafele: " 121. (...) aplicarea principiilor egalității și nediscriminării prin egalizarea salariilor la nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătorești este condiționată de aplicabilitatea generală a majorărilor salariale respective la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale; a doua teză a frazei dispozitivului statuează tocmai în sensul ca majorarea respectivă să fie prevăzută de lege în modul arătat, supunând astfel admiterea cererii de egalizare unei duble condiționări (...) 124. Astfel, dacă s-a statuat că persoanele care nu se găsesc în situația premisă a unei dispoziții legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătorești pronunțate în beneficiul unor persoane aflate în situație similară sau identică, principiul egalității neputând opera în favoarea lor împotriva sensului și scopului normei, cu atât mai mult aceste persoane nu se pot prevala de existența unor atari hotărâri judecătorești pentru a obține un drept salarial cu privire la care s-a statuat cu caracter obligatoriu în sens contrar printr-o decizie pronunțată în cadrul unui instrument de unificare a practicii. 125. A proceda conform susținerilor reclamantului - care afirmă că existența hotărârilor judecătorești pronunțate în beneficiul altor angajați este suficientă pentru egalizarea salariului său - ar avea drept efect lipsirea completă de efecte juridice a rezultatului procedurii de dezlegare a unor chestiuni de drept, ipoteză ce nu se poate concilia cu prevederile imperative ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă."

Totodată, prin Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut că " a rezultat o practică judiciară unitară și consistentă, în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării, nivelul de salarizare a specialiștilor IT nu poate fi aplicat întregului personal auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor. 26. În argumentarea acestei opinii, instanțele au reținut că nu toți lucrătorii din cadrul aceleiași familii ocupaționale trebuie să primească drepturi salariale egale, avându-se în vedere că nu există o similitudine între funcția de specialist IT și cea de grefier doar pentru că ambele sunt incluse în personalul auxiliar de specialitate, întrucât fiecare dintre acestea au atribuții diferite și desfășoară altă activitate. De asemenea, există o lege specială derogatorie - Legea nr. 207/2018, care modifică în mod expres Legea-cadru nr. 153/2017 în privința specialiștilor IT, care astfel beneficiază de o salarizare diferită de cea a grefierilor ori a celorlalte categorii de salariați din cadrul personalului auxiliar de specialitate."

În același sens este și Decizia nr. 295 din 15 septembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 12 noiembrie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 11 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, pe perioada detașării, drepturile salariale cuvenite ofițerilor de poliție judiciară detașați din cadrul Ministerului Afacerilor Interne la Direcția Națională Anticorupție și/sau Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu pot fi stabilite prin raportare la articolul analizat."

Edificatoare pentru prezenta problemă de drept invocată sunt: " 86. Interpretând literal normele juridice cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017, identificate anterior, concluzia care se desprinde este aceea că, pentru ofițerii de poliție judiciară detașați în cadrul structurilor speciale de parchet, salariul de bază al funcției prestate, sporurile, precum și alte drepturi de natură salarială sunt cele prevăzute în anexa nr. V din această lege, achitate corespunzător numirii în funcție de către entitatea în interesul căreia a fost efectuată detașarea. 87. Este de amintit că interpretarea literală (declarativă) este impusă de concluzia că între formularea literală (lingvistică) a normei civile și conținutul său real există o concordanță deplină și perfectă. În consecință, norma juridică nu poate fi aplicată nici extensiv, pentru a include alte situații practice necuprinse în ipoteza acesteia, și nici restrictiv, pentru a exclude anumite situații practice aparent cuprinse în ipoteza sa, deoarece lex dixit quam voluit. 88. În procesul de decelare a voinței legiuitorului se impune a se observa că nu există niciun indiciu în conținutul textelor legale precitate, care să susțină o altă interpretare. Or, în lipsa unei mențiuni exprese a legiuitorului, în sensul calculării salariului de bază și prin raportare la gradațiile identificate în art. 11 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 pentru ofițerii de poliție judiciară detașați, salarizarea acestora nu poate fi acordată decât în condițiile prevăzute în art. 65 din secțiunea a 8-a cap. II al anexei nr. VI coroborat cu art. 22 alin. (3) din secțiunea a 6-a cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017. 89. Aceasta întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, iar introducerea de către interpret a unor drepturi suplimentare, de natura gradațiilor pentru timpul servit în calitate de polițist, ar însemna o adăugare la textul art. 65 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, aspect neîngăduit, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens."

Înalta Curte de Casație și Justiție a oferit repere concrete de interpretare a dispozițiilor de principiu privind atât modul de aplicare a principiului egalității și nediscriminării, cât și posibilitatea unor categorii profesionale, salarizate derogatoriu prin trimitere la prevederile art. 22 din secțiunea a 6-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, de a cumula sau de a nu cumula alte beneficii prevăzute pentru categoria profesională din care fac parte, astfel încât se poate aprecia în ce măsură este sau nu este aplicabil specialiștilor IT coeficientul de vechime în funcție recunoscut personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești.

Corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept similare prin hotărâri prealabile nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante și de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanțele particulare ale cauzei. Instanței de trimitere îi revine atribuția jurisdicțională de a verifica și respecta jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de a extrage acele elemente care prezintă relevanță pentru raportul juridic ce se impune a fi dezlegat.

A rezolva pretinsa chestiune preliminară de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul hotărârii prealabile ar constitui, în cele din urmă, chiar un act de judecată a speței, prin aplicarea normelor incidente la situația de fapt, ceea ce este nepermis în cadrul prezentei proceduri de unificare.

Reținând, în condițiile expuse, neconformitatea sesizării și în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia rațiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată, rolul instanței supreme neputând deveni astfel unul de soluționare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Alba - Secția I civilă.