Decizia nr. 14/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2163/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.163/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.617/107/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulat punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Alba – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 19 decembrie 2024, în Dosarul nr. 4.617/107/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind: Calcularea drepturilor salariale ale specialiştilor IT din cadrul curţilor de apel, prin raportare la vechimea efectivă totală în specialitate a specialiştilor IT, raportat la principiile egalităţii şi nediscriminării reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv: Dacă, subsecvent reţinerii aplicabilităţii anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 în stabilirea drepturilor salariale cuvenite specialiştilor IT din cadrul curţilor de apel, se aplică coeficientul de vechime în funcţie prin raportare la vechimea efectivă în specialitatea deţinută, definită în conformitate cu nota la capitolul II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 octombrie 2025 cu nr. 2.163/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 26 ianuarie 2026. II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017 Art. 6. – Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; (…)

Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională Nota de la capitolul II: 1. Prin „vechime în funcţie”, în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţii auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor. 2. Salariile de bază prevăzute la poziţiile 1-6 cuprind sporul de vechime în muncă la nivel maxim. 3. Pentru funcţiile de la poziţiile 7-14 sunt prevăzute salariile de bază la gradaţia 0. Salariile de bază pentru gradaţiile 1-5 se determină prin majorarea salariilor de bază pentru gradaţia 0 potrivit prevederilor art. 10 din prezenta lege. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba – Secţia I civilă cu nr. 4.617/107/2023, reclamanţii – procurori, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu Mureş şi cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat: (i) constatarea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alţi specialişti IT din cadrul curţilor de apel, prin aplicarea unui procent general, corespunzător unei vechimi în funcţie de 0-3 ani, fără luarea în considerare a vechimii efective în specialitatea pe care o deţin; (ii) repararea prejudiciului creat prin stabilirea unor drepturi salariale în mod nelegal; (iii) obligarea pârâtei la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare, şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare, începând cu data de 20 mai 2019 şi în continuare, luând în considerare vechimea efectivă în specialitate a fiecărui reclamant; (iv) obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale rezultate dintre noua indemnizaţie de încadrare astfel calculată şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu data de 20 mai 2019 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

În motivare s-a arătat că prin Decizia nr. (…) din 1 octombrie 2018, emisă de către pârâta Curtea de Apel Târgu Mureş, reclamanţilor li s-au stabilit drepturi salariale în baza legilor noi de salarizare, în componenţa acestor drepturi fiind prevăzută o vechime în specialitate la nivelul de bază 0-3 ani, deşi funcţionează în cadrul instanţelor judecătoreşti de perioade de timp diferite, situaţie în care trebuie să beneficieze de o vechime în specialitate conformă cu situaţia reală a fiecăruia.

În continuare se arată că pârâta a emis deciziile nr. (…) din 5 martie 2019 şi (…) din 3 aprilie 2019, prin care a stabilit drepturi salariale în baza legilor noi de salarizare, în componenţa acestor drepturi fiind prevăzută o vechime în specialitate la nivelul de bază de 0-3 ani, începând cu data de 20 februarie 2019, respectiv 1 martie 2019.

Conform dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/2019 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, începând cu data de 23 iulie 2018, salariile de bază ale specialiştilor IT din instanţe se calculează conform art. 22 din secţiunea a 6-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, dispoziţii legale aplicabile şi în prezent.

În nota aferentă capitolului II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se menţionează că salariul de bază al specialiştilor (funcţionari publici) a fost stabilit pentru funcţia de procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, cu o vechime de 0-3 ani şi gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă. Astfel că aceşti specialişti s-ar diferenţia în ceea ce priveşte salariul de bază prin gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă.

Specialiştii IT, ca personal auxiliar de specialitate, în conformitate cu prevederile art. 60 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 567/2004), au dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanţei din care fac parte, chestiune care nu a fost luată în calcul la emiterea deciziilor de salarizare. În acest sens, reclamanţii invocă datele cuprinse în evidenţele publice ale curţilor de apel, din care rezultă că veniturile obţinute de ei sunt cu mult inferioare celor prezentate.

În această situaţie, reclamanţii consideră că sunt discriminaţi prin raportare la colegii care prestează aceeaşi activitate şi beneficiază de drepturi salariale majorate, obţinute prin decizii administrative ori hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe în favoarea acestei categorii profesionale.

Deşi a fost legal citată, pârâta Curtea de Apel Târgu Mureş nu a formulat întâmpinare. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate referitoare la titularul sesizării şi existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Tribunalul Alba a arătat că a fost învestit cu soluţionarea litigiului ce se înscrie în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris în art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, titularul cererii de chemare în judecată fiind personal plătit din fonduri publice (specialist IT în cadrul instanţei judecătoreşti).

Este îndeplinită şi condiţia constând în aceea ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Tribunalul Alba a apreciat că la stabilirea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor trebuie avută în vedere vechimea efectivă în specialitate deţinută de fiecare dintre reclamanţi, iar nu o vechime în funcţie de 0-3 ani.

În acest sens, tribunalul, în acord cu prevederile art. 17 din secţiunea a 4-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a reţinut că salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004, se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcţia deţinută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum şi cu nivelul instanţei sau al parchetului, după caz.

S-a apreciat că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, care reglementează principiile aplicabile sistemului de salarizare al personalului plătit din fonduri publice, respectiv: a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin legea-cadru; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

A concluzionat instanţa de trimitere că la stabilirea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor trebuie avută în vedere vechimea în specialitate deţinută de fiecare dintre reclamanţi, iar nu o vechime în funcţie de 0-3 ani. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebărilor adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea practicii judiciare relevante. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării, astfel:

Decizia nr. 31 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 27 iulie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie.”

Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.”

Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.”

Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarele chestiuni de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la principiul nediscriminării, ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare, să se stabilească dacă salarizarea specialiştilor IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, conform dispoziţiilor art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018, cu modificările ulterioare, poate fi aplicată pentru întregul personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, având în vedere că specialiştii IT fac parte din personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi întregul personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor este salarizat conform capitolului II al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare” şi, respectiv, „privind starea de discriminare dintre personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor şi specialiştii IT din cadrul aceloraşi instanţe salarizaţi la nivelul maxim al salariului de bază brut şi al cuantumului sporurilor, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la capitolul II al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. I pct. 53 din Legea nr. 207/2018, cu modificările ulterioare”.

Decizia nr. 295 din 15 septembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 12 noiembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada detaşării, drepturile salariale cuvenite ofiţerilor de poliţie judiciară detaşaţi din cadrul Ministerului Afacerilor Interne la Direcţia Naţională Anticorupţie şi/sau Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu pot fi stabilite prin raportare la articolul analizat.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Cu privire la dispoziţiile art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 21 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 10 septembrie 2024, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.

Prevederile cuprinse la nr. crt. 1-4 şi 7-9 din capitolul II „Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor” din anexa nr. V „Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională” la Legea-cadru nr. 153/2017 au fost declarate ca fiind constituţionale în raport cu criticile formulate, prin Decizia nr. 817 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 26 februarie 2021.

Excepţia de neconstituţionalitate, sub aspectul criticilor referitoare la salarizarea specialiştilor IT din instanţe şi parchete, astfel cum aceasta este reglementată prin capitolul II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a fost examinată de Curtea Constituţională în repetate rânduri (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 428 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 17 octombrie 2019, Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, Decizia nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, sau Decizia nr. 521 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020). X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Admisibilitatea sesizării este subsumată atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519-520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, subsumată câmpului de aplicare a prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; (ii) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii de admisibilitate, se constată că sesizarea supusă analizei a fost formulată într-un litigiu prin care reclamanţii solicită să se constate starea de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu specialiştii din familia ocupaţională „Justiţie” şi să se dispună înlăturarea acestei discriminări prin recunoaşterea vechimii în funcţia deţinută, cu consecinţa recalculării drepturilor salariale ale acestora.

Rezultă, aşadar, că instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, reclamanţii făcând parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, respectiv specialişti IT în cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş.

Titularul sesizării este învestit cu soluţionarea cauzei în fond, în virtutea competenţei legale conturate de dispoziţiile art. 269 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la cele ale art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte condiţia distinctă, aceea ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, se reţine că admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni de drept reale, veritabile, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, nefiind posibilă învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere. O interpretare contrară ar rezuma rolul instanţelor de drept comun la o simplă şi mecanică activitate „de trimitere” şi de „preluare” apoi, în hotărârile acestora, a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, în timp ce Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie i-ar atribui funcţii similare instanţei care judecă prin delegare.

Sintagma „chestiune de drept” nu poate fi sinonimă cauzei acţiunii, ci are un caracter autonom, iar condiţiile ce trebuie verificate pentru constatarea existenţei sale sunt cele conturate în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă. Cerinţa ca dezlegarea problemei de drept să reflecte o dificultate considerabilă este subsumată logic condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor formulate atât în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cât şi în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, de vreme ce prin aceste mecanisme instanţa supremă realizează nemijlocit funcţia de asigurare a unei jurisprudenţe unitare, hotărârea prealabilă reprezentând un mijloc eficient de a preveni apariţia practicii neunitare, în contextul în care instanţele de trimitere se confruntă cu chestiuni de drept ce au aptitudinea de a constitui izvor al jurisprudenţei neunitare, prin caracterul neclar, incomplet sau echivoc al normelor în analiză.

În atari condiţii s-a statuat că în mecanismul de faţă trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate şi al cărei răspuns se impune cu evidenţă şi fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanşat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanţei supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94/2024).

În consecinţă, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeaşi ordonanţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

Prin raportare la aceste exigenţe, în opinia instanţei supreme, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Întrebarea instanţei de trimitere vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă specialistului IT, încadrat în categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, beneficiar al aceloraşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, i se poate acorda coeficientul de vechime în funcţie prin raportare la vechimea efectivă în specialitatea deţinută, definită în conformitate cu nota de la capitolul II din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu alte cuvinte, Tribunalul Alba urmăreşte să se stabilească dacă această categorie de personal plătit din fonduri publice – salarizat într-o manieră diferită faţă de restul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti, prin grija art. 120 alin. (5 1 ) din Legea nr. 304/2004, dispoziţie preluată ulterior de art. 131 alin. (7) din Legea nr. 304/2022, aplicabilă în prezent, respectiv la nivelul specialistului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, beneficiar al prevederilor art. 22 alin. (1) din secţiunea a 6-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, prin trimiterile făcute de legiuitor la drepturile salariale cuvenite unui procuror cu grad de judecătorie, cu vechimea de 0-3 ani – poate beneficia şi de coeficientul de vechime în funcţie prin raportare la vechimea efectivă în specialitatea deţinută, acordat personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti.

Invocarea acestei pretenţii nu derivă atât din caracterul precar al dispoziţiilor legale incidente în cauză, faţă de care instanţa de trimitere nu a prezentat niciun fel de dubiu de interpretare şi aplicare, cât mai ales din pretinsa conduită a ordonatorilor de credite care au înţeles să emită acte administrative pentru aceeaşi categorie de personal, cu valorificarea vechimii efective în specialitatea IT, sau hotărâri judecătoreşti prin care s-a acordat acest beneficiu unor persoane încadrate în funcţii similare, fiind invocate principiile egalităţii şi nediscriminării.

Exigenţele impuse de mecanismul trimiterii preliminare impun ca încheierea de sesizare să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care are obligaţia preliminară de a stabili dacă există o problemă de interpretare a textului legal ce implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 62/2014, Decizia nr. 80/2024, Decizia nr. 84/2024).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Aşadar, instanţa supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii.

Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme, întrucât ar fi afectată independenţa judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiţii, sesizarea instanţei supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situaţiei factuale specifice reclamantei, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

În plus, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative, inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu, pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite.

Examenul deciziilor interpretative pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu chestiuni de drept similare relevă că instanţa supremă a oferit deja suficiente repere pentru interpretarea şi aplicarea unitară a normelor legale în discuţie, care se impun a fi respectate şi valorificate, mutatis mutandis, de către instanţele de trimitere în cauzele cu care acestea au fost învestite, aplicarea concretă şi efectivă a legii constituind, în afara oricăror ambivalenţe, atributul constituţional exclusiv al acestora din urmă.

Astfel, se va avea în vedere Decizia nr. 40 din 16 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.”

Relevante în acest sens sunt paragrafele: ” 121. (…) aplicarea principiilor egalităţii şi nediscriminării prin egalizarea salariilor la nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătoreşti este condiţionată de aplicabilitatea generală a majorărilor salariale respective la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale; a doua teză a frazei dispozitivului statuează tocmai în sensul ca majorarea respectivă să fie prevăzută de lege în modul arătat, supunând astfel admiterea cererii de egalizare unei duble condiţionări (…) 124. Astfel, dacă s-a statuat că persoanele care nu se găsesc în situaţia premisă a unei dispoziţii legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în beneficiul unor persoane aflate în situaţie similară sau identică, principiul egalităţii neputând opera în favoarea lor împotriva sensului şi scopului normei, cu atât mai mult aceste persoane nu se pot prevala de existenţa unor atari hotărâri judecătoreşti pentru a obţine un drept salarial cu privire la care s-a statuat cu caracter obligatoriu în sens contrar printr-o decizie pronunţată în cadrul unui instrument de unificare a practicii. 125. A proceda conform susţinerilor reclamantului – care afirmă că existenţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în beneficiul altor angajaţi este suficientă pentru egalizarea salariului său – ar avea drept efect lipsirea completă de efecte juridice a rezultatului procedurii de dezlegare a unor chestiuni de drept, ipoteză ce nu se poate concilia cu prevederile imperative ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.”

Totodată, prin Decizia nr. 86 din 18 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că ” a rezultat o practică judiciară unitară şi consistentă, în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la principiul nediscriminării, nivelul de salarizare a specialiştilor IT nu poate fi aplicat întregului personal auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor. 26. În argumentarea acestei opinii, instanţele au reţinut că nu toţi lucrătorii din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale trebuie să primească drepturi salariale egale, avându-se în vedere că nu există o similitudine între funcţia de specialist IT şi cea de grefier doar pentru că ambele sunt incluse în personalul auxiliar de specialitate, întrucât fiecare dintre acestea au atribuţii diferite şi desfăşoară altă activitate. De asemenea, există o lege specială derogatorie – Legea nr. 207/2018, care modifică în mod expres Legea-cadru nr. 153/2017 în privinţa specialiştilor IT, care astfel beneficiază de o salarizare diferită de cea a grefierilor ori a celorlalte categorii de salariaţi din cadrul personalului auxiliar de specialitate.”

În acelaşi sens este şi Decizia nr. 295 din 15 septembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 12 noiembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada detaşării, drepturile salariale cuvenite ofiţerilor de poliţie judiciară detaşaţi din cadrul Ministerului Afacerilor Interne la Direcţia Naţională Anticorupţie şi/sau Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu pot fi stabilite prin raportare la articolul analizat.”

Edificatoare pentru prezenta problemă de drept invocată sunt: ” 86. Interpretând literal normele juridice cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017, identificate anterior, concluzia care se desprinde este aceea că, pentru ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi în cadrul structurilor speciale de parchet, salariul de bază al funcţiei prestate, sporurile, precum şi alte drepturi de natură salarială sunt cele prevăzute în anexa nr. V din această lege, achitate corespunzător numirii în funcţie de către entitatea în interesul căreia a fost efectuată detaşarea. 87. Este de amintit că interpretarea literală (declarativă) este impusă de concluzia că între formularea literală (lingvistică) a normei civile şi conţinutul său real există o concordanţă deplină şi perfectă. În consecinţă, norma juridică nu poate fi aplicată nici extensiv, pentru a include alte situaţii practice necuprinse în ipoteza acesteia, şi nici restrictiv, pentru a exclude anumite situaţii practice aparent cuprinse în ipoteza sa, deoarece lex dixit quam voluit. 88. În procesul de decelare a voinţei legiuitorului se impune a se observa că nu există niciun indiciu în conţinutul textelor legale precitate, care să susţină o altă interpretare. Or, în lipsa unei menţiuni exprese a legiuitorului, în sensul calculării salariului de bază şi prin raportare la gradaţiile identificate în art. 11 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 pentru ofiţerii de poliţie judiciară detaşaţi, salarizarea acestora nu poate fi acordată decât în condiţiile prevăzute în art. 65 din secţiunea a 8-a cap. II al anexei nr. VI coroborat cu art. 22 alin. (3) din secţiunea a 6-a cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017. 89. Aceasta întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, iar introducerea de către interpret a unor drepturi suplimentare, de natura gradaţiilor pentru timpul servit în calitate de poliţist, ar însemna o adăugare la textul art. 65 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, aspect neîngăduit, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a oferit repere concrete de interpretare a dispoziţiilor de principiu privind atât modul de aplicare a principiului egalităţii şi nediscriminării, cât şi posibilitatea unor categorii profesionale, salarizate derogatoriu prin trimitere la prevederile art. 22 din secţiunea a 6-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, de a cumula sau de a nu cumula alte beneficii prevăzute pentru categoria profesională din care fac parte, astfel încât se poate aprecia în ce măsură este sau nu este aplicabil specialiştilor IT coeficientul de vechime în funcţie recunoscut personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti.

Corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept similare prin hotărâri prealabile nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante şi de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanţele particulare ale cauzei. Instanţei de trimitere îi revine atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă pentru raportul juridic ce se impune a fi dezlegat.

A rezolva pretinsa chestiune preliminară de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul hotărârii prealabile ar constitui, în cele din urmă, chiar un act de judecată a speţei, prin aplicarea normelor incidente la situaţia de fapt, ceea ce este nepermis în cadrul prezentei proceduri de unificare.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării şi în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Alba – Secţia I civilă.