Decizia nr. 10/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2043/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.043/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.613/99/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulat punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 mai 2025, în Dosarul nr. 3.613/99/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea art. 31 alin. (1 2 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi a Hotărârii Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cuvenite poliţiştilor, reclamanta poate beneficia de compensaţia pentru chirie la care are dreptul conform actelor normative mai sus amintite, în condiţiile în care prin contractul de credit imobiliar pe care l-a încheiat se precizează la art. 3 că a fost acordat creditul pentru achiziţionare imobil constând în apartament cu 4 camere împreună cu teren în suprafaţă de 166 mp şi cotă indiviză cale de acces, imobile având numere cadastrale diferite, întabulate în cărţi funciare diferite. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017

Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 360/2002: Art. 31 alin. (1 2 ): ” Poliţistul care îndeplineşte condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie potrivit alin. (1) şi (1 1 ) şi care contractează un credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie, pe o perioadă ce nu poate depăşi durata de derulare a creditului respectiv, pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului. În această situaţie, compensaţia lunară pentru chirie se acordă în cuantumul prevăzut la alin. (1), dar nu poate depăşi rata lunară plătită pentru creditul ipotecar/imobiliar.”

Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cuvenite poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi cu nr. 3.613/99/2024, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor reprezentând compensaţia lunară pentru chirie aferentă imobilului situat în satul M., judeţul Iaşi, actualizată cu rata indicelui de inflaţie de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, începând cu data de 27 noiembrie 2023. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data scadenţei şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a învederat că are calitatea de lucrător de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Iaşi şi că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. ab din 13 iulie 2020 la BNP MRM a achiziţionat, cu credit bancar, în coproprietate cu soţul, un apartament şi un teren, care reprezintă curtea aferentă acestuia, pentru plata cărora a solicitat pârâtului compensaţia lunară pentru chirie.

Reclamanta a mai arătat că pârâtul i-a respins solicitarea de a-i acorda compensaţia lunară pentru chirie, în vederea achitării a jumătate din rata aferentă creditului ipotecar, ce face obiectul creditului contractat, deşi apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 pentru a primi compensaţia respectivă.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Precizează pârâtul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea compensaţiei lunare pentru chirie în scopul achitării ratei/fracţiunii de rată aferente unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe deoarece reclamanta a cumpărat două imobile ce au numere cadastrale distincte şi care sunt intabulate în cărţi funciare distincte. În plus, în contractul de vânzare-cumpărare este stabilit un preţ total pentru ambele imobile şi creditul acordat de bancă vizează achiziţionarea ambelor imobile. În concluzie, pârâtul consideră că nu se poate proceda la plata compensaţiei, întrucât nu se poate stabili suma lunară plătită de poliţist pentru locuinţă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al Completului de judecată care a formulat sesizarea

Punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept antamate este în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1 2 ) din Legea nr. 360/2002, precum şi a dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 284/2005, reclamanta poate beneficia de compensaţia pentru chirie la care are dreptul conform actelor normative incidente, în condiţiile în care prin contractul de credit imobiliar pe care l-a încheiat se precizează la art. 3 că a fost acordat creditul pentru achiziţionare imobil constând în apartament cu 4 camere împreună cu teren în suprafaţă de 166 mp şi cotă indiviză cale de acces.

Mai reţine instanţa împrejurarea conform căreia creditul imobiliar acordat reclamantei a fost cu scopul de a efectua o investiţie cu destinaţie locativă. Terenul în suprafaţă de 166 mp reprezintă curtea aferentă apartamentului, care asigură accesul în locuinţă, fiind un drept accesoriu locuinţei tip „duplex”. În lipsa acestei suprafeţe de teren, reclamanta ar fi în imposibilitatea de a avea acces în locuinţă, locuinţa tip „duplex” constând în două unităţi de locuit independente, conectate de un perete comun, având zone de acces distincte. VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a arătat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de răspunsul primit de la pârâtă, în care, deşi, iniţial, a spus că reclamanta nu este îndreptăţită la plata chiriei solicitate, deoarece nu se poate stabili cuantumul acesteia, ulterior, a revenit şi a stabilit cuantumul chiriei raportat la toate înscrisurile depuse de către reclamantă, respectiv contractul de credit şi extrasele de carte funciară care atestă dreptul de proprietate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a mai fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării.

Decizia nr. 40 din 17 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 5 mai 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Arad – Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.747/108/2024, stabilindu-se că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 1 alin. 2 1 , alin. 2 2 , alin. 2 3 , alin. 2 5 şi alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la compensaţia lunară pentru chirie nu poate fi recunoscut şi cadrelor militare care au încheiat contracte de credit ipotecar în vederea construirii unei locuinţe.

Totodată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 349/114/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 25 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 482/C/2020 privind stabilirea condiţiilor de acordare în beneficiul poliţiştilor de penitenciare a compensaţiei lunare a chiriei, precum şi a compensaţiei lunare a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinţei, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică exclusiv poliţiştilor de penitenciare care obţin contractarea unui credit ipotecar/imobiliar după intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2019, adică după data de 1 august 2019.

Decizia nr. 79 din 17 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 24 aprilie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care au fost admise sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.543/120/2023 şi de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 37.319/3/2019*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, stabilindu-se că: ” Dispoziţiile art. 31 alin. (1)-(1 4 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 2 lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cuvenite poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi în cazul achiziţionării unor locuinţe cu plata în rate, inclusiv a celor edificate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe. În interpretarea şi aplicarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, poliţistul mutat la cerere cu locul de muncă într-o altă localitate decât cea unde îşi are domiciliul nu are dreptul la compensaţie lunară pentru chirie după mutarea în aceeaşi localitate, în interesul serviciului.”

Decizia nr. 406 din 17 noiembrie 2025*), pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.240/62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea art. 31 alin. (1 1 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cuvenite poliţiştilor, în varianta anterioară modificării acesteia prin Hotărârea Guvernului nr. 1.001/2023, poliţistul care deţine o cotă-parte dintr-o locuinţă în localitatea unde solicită plata compensaţiei lunare pentru chirie este îndreptăţit să beneficieze de acest drept. *) Decizia nr. 406 din 17 noiembrie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 6 februarie 2026. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Decizia nr. 409 din 24 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 31 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1 2 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, excepţie ridicată în Dosarul nr. 874/118/2020 al Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă sus-menţionate la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Referitor la prima condiţie legală se reţine că aceasta este îndeplinită, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererii formulate de un lucrător de poliţie, obiectul cauzei vizând stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale angajaţilor inspectoratului judeţean de poliţie, o categorie de angajaţi cuprinsă în sfera personalului plătit din fonduri publice.

Chestiunea sesizată, conform conţinutului întrebării adresate de instanţa de trimitere, este chiar cea dedusă judecăţii, verificându-se astfel şi condiţia de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluţionarea cauzei pe fond.

Este îndeplinită şi ultima condiţie legală enunţată, întrucât, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o altă hotărâre prealabilă şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei „chestiuni de drept” apte să declanşeze acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate şi al cărei răspuns se impune cu evidenţă şi fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanşat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanţei supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94/2024).

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea lui să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, contrar celor reţinute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, ţinând seama şi de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum şi de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente şi previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţa a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („C.J.U.E.”), a Curţii Europene a Drepturilor Omului („C.E.D.O.”), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; f) când există dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunţată de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcţie de specificul speţei. Considerentele expuse de instanţa de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât şi acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanţei fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de actul normativ.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigenţe, în opinia Înaltei Curţi, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

În cauză, întrebarea adresată instanţei supreme vizează chestiunea de drept referitoare la acordarea sumelor reprezentând compensaţia lunară pentru chirie cuvenită poliţiştilor, în vederea achitării unei fracţiuni din rata aferentă creditului ipotecar contractat pentru achiziţionarea unei locuinţe.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale invocate în cauză nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanţa de judecată însăşi a făcut trimitere la actele normative incidente speţei (Decizia nr. 52/2024, Decizia nr. 80/2023).

În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 62/2014, Decizia nr. 80/2024, Decizia nr. 84/2024).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Aşadar, instanţa supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii.

Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme, întrucât ar fi afectată independenţa judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiţii sesizarea instanţei supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situaţiei factuale specifice reclamantei, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării şi în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.