Decizia nr. 10/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 349/114/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.043/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 3.613/99/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulat punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 mai 2025, în Dosarul nr. 3.613/99/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra următoarei chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea art. 31 alin. (1 2 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, precum și a Hotărârii Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor, reclamanta poate beneficia de compensația pentru chirie la care are dreptul conform actelor normative mai sus amintite, în condițiile în care prin contractul de credit imobiliar pe care l-a încheiat se precizează la art. 3 că a fost acordat creditul pentru achiziționare imobil constând în apartament cu 4 camere împreună cu teren în suprafață de 166 mp și cotă indiviză cale de acces, imobile având numere cadastrale diferite, întabulate în cărți funciare diferite. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017

Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 360/2002: Art. 31 alin. (1 2 ): " Polițistul care îndeplinește condițiile de acordare a compensației lunare pentru chirie potrivit alin. (1) și (1 1 ) și care contractează un credit ipotecar/imobiliar destinat achiziționării unei locuințe beneficiază de compensația lunară pentru chirie, pe o perioadă ce nu poate depăși durata de derulare a creditului respectiv, pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă creditului. În această situație, compensația lunară pentru chirie se acordă în cuantumul prevăzut la alin. (1), dar nu poate depăși rata lunară plătită pentru creditul ipotecar/imobiliar."

Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași cu nr. 3.613/99/2024, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Iași, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor reprezentând compensația lunară pentru chirie aferentă imobilului situat în satul M., județul Iași, actualizată cu rata indicelui de inflație de la data scadenței și până la data plății efective, începând cu data de 27 noiembrie 2023. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data scadenței și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a învederat că are calitatea de lucrător de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Iași și că prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. ab din 13 iulie 2020 la BNP MRM a achiziționat, cu credit bancar, în coproprietate cu soțul, un apartament și un teren, care reprezintă curtea aferentă acestuia, pentru plata cărora a solicitat pârâtului compensația lunară pentru chirie.

Reclamanta a mai arătat că pârâtul i-a respins solicitarea de a-i acorda compensația lunară pentru chirie, în vederea achitării a jumătate din rata aferentă creditului ipotecar, ce face obiectul creditului contractat, deși apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 pentru a primi compensația respectivă.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Precizează pârâtul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea compensației lunare pentru chirie în scopul achitării ratei/fracțiunii de rată aferente unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziționării unei locuințe deoarece reclamanta a cumpărat două imobile ce au numere cadastrale distincte și care sunt intabulate în cărți funciare distincte. În plus, în contractul de vânzare-cumpărare este stabilit un preț total pentru ambele imobile și creditul acordat de bancă vizează achiziționarea ambelor imobile. În concluzie, pârâtul consideră că nu se poate proceda la plata compensației, întrucât nu se poate stabili suma lunară plătită de polițist pentru locuință. IV. Motivele reținute de titularul sesizării care susțin admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al Completului de judecată care a formulat sesizarea

Punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept antamate este în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 31 alin. (1 2 ) din Legea nr. 360/2002, precum și a dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 284/2005, reclamanta poate beneficia de compensația pentru chirie la care are dreptul conform actelor normative incidente, în condițiile în care prin contractul de credit imobiliar pe care l-a încheiat se precizează la art. 3 că a fost acordat creditul pentru achiziționare imobil constând în apartament cu 4 camere împreună cu teren în suprafață de 166 mp și cotă indiviză cale de acces.

Mai reține instanța împrejurarea conform căreia creditul imobiliar acordat reclamantei a fost cu scopul de a efectua o investiție cu destinație locativă. Terenul în suprafață de 166 mp reprezintă curtea aferentă apartamentului, care asigură accesul în locuință, fiind un drept accesoriu locuinței tip "duplex". În lipsa acestei suprafețe de teren, reclamanta ar fi în imposibilitatea de a avea acces în locuință, locuința tip "duplex" constând în două unități de locuit independente, conectate de un perete comun, având zone de acces distincte. VI. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a arătat că nu se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivat de răspunsul primit de la pârâtă, în care, deși, inițial, a spus că reclamanta nu este îndreptățită la plata chiriei solicitate, deoarece nu se poate stabili cuantumul acesteia, ulterior, a revenit și a stabilit cuantumul chiriei raportat la toate înscrisurile depuse de către reclamantă, respectiv contractul de credit și extrasele de carte funciară care atestă dreptul de proprietate. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Față de obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanța supremă nu a mai fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanță cu privire la soluționarea sesizării.

Decizia nr. 40 din 17 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 5 mai 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Arad - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 1.747/108/2024, stabilindu-se că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 20 1 alin. 2 1 , alin. 2 2 , alin. 2 3 , alin. 2 5 și alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, dreptul la compensația lunară pentru chirie nu poate fi recunoscut și cadrelor militare care au încheiat contracte de credit ipotecar în vederea construirii unei locuințe.

Totodată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 349/114/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă dispozițiile art. 111 din Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 25 din Ordinul ministrului justiției nr. 482/C/2020 privind stabilirea condițiilor de acordare în beneficiul polițiștilor de penitenciare a compensației lunare a chiriei, precum și a compensației lunare a chiriei pentru plata ratei sau a unei fracțiuni din rata aferentă unui credit ipotecar/imobiliar destinat achiziționării unei locuințe sau unui contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinței, cu modificările și completările ulterioare, se aplică exclusiv polițiștilor de penitenciare care obțin contractarea unui credit ipotecar/imobiliar după intrarea în vigoare a Legii nr. 145/2019, adică după data de 1 august 2019.

Decizia nr. 79 din 17 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 24 aprilie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care au fost admise sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Ploiești - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.543/120/2023 și de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 37.319/3/2019*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, stabilindu-se că: " Dispozițiile art. 31 alin. (1)-(1 4 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 2 lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și în cazul achiziționării unor locuințe cu plata în rate, inclusiv a celor edificate de Agenția Națională pentru Locuințe. În interpretarea și aplicarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, polițistul mutat la cerere cu locul de muncă într-o altă localitate decât cea unde își are domiciliul nu are dreptul la compensație lunară pentru chirie după mutarea în aceeași localitate, în interesul serviciului."

Decizia nr. 406 din 17 noiembrie 2025*), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.240/62/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea art. 31 alin. (1 1 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului și condițiilor de acordare a compensației lunare pentru chirie cuvenite polițiștilor, în varianta anterioară modificării acesteia prin Hotărârea Guvernului nr. 1.001/2023, polițistul care deține o cotă-parte dintr-o locuință în localitatea unde solicită plata compensației lunare pentru chirie este îndreptățit să beneficieze de acest drept. *) Decizia nr. 406 din 17 noiembrie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 6 februarie 2026. IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Decizia nr. 409 din 24 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 31 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1 2 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, excepție ridicată în Dosarul nr. 874/118/2020 al Tribunalului Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condițiilor speciale instituite prin art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și celor ce decurg din cuprinsul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidență este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanței de urgență sus-menționate la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu ale cărei dispoziții arată că se completează.

În lumina acestor dispoziții legale, condițiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: - existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; - sesizarea să privească o chestiune de drept; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condițiilor de admisibilitate mai sus enunțate.

Referitor la prima condiție legală se reține că aceasta este îndeplinită, întrucât cauza se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Iași - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, care judecă în primă instanță, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererii formulate de un lucrător de poliție, obiectul cauzei vizând stabilirea și plata unor drepturi salariale ale angajaților inspectoratului județean de poliție, o categorie de angajați cuprinsă în sfera personalului plătit din fonduri publice.

Chestiunea sesizată, conform conținutului întrebării adresate de instanța de trimitere, este chiar cea dedusă judecății, verificându-se astfel și condiția de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluționarea cauzei pe fond.

Este îndeplinită și ultima condiție legală enunțată, întrucât, în urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție printr-o altă hotărâre prealabilă și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cât privește cea de-a doua condiție de admisibilitate în rândul celor anterior enunțate, ca sesizarea să privească o "chestiune de drept", aceasta nu este îndeplinită.

Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile existența unei "chestiuni de drept" apte să declanșeze acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noțiunea de "chestiune de drept" are înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Totodată, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate și al cărei răspuns se impune cu evidență și fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanșat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94/2024).

Rațiunea instituirii condițiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea lui să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, contrar celor reținute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeași ordonanță de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

În absența definirii în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noțiunii de "chestiune de drept dificilă", această cerință este supusă unei evaluări în concret, din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanței de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile, ținând seama și de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum și de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente și previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; b) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competența a instanței de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit aceeași interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene ("C.J.U.E."), a Curții Europene a Drepturilor Omului ("C.E.D.O."), a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție; f) când există dezlegări anterioare date de instanța supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunțată de instanța de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluționarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcție de specificul speței. Considerentele expuse de instanța de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât și acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanței fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de actul normativ.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigențe, în opinia Înaltei Curți, sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o "chestiune de drept" care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

În cauză, întrebarea adresată instanței supreme vizează chestiunea de drept referitoare la acordarea sumelor reprezentând compensația lunară pentru chirie cuvenită polițiștilor, în vederea achitării unei fracțiuni din rata aferentă creditului ipotecar contractat pentru achiziționarea unei locuințe.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condițiile în care dispozițiile legale invocate în cauză nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanța de judecată însăși a făcut trimitere la actele normative incidente speței (Decizia nr. 52/2024, Decizia nr. 80/2023).

În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigență legală, subsumată condiției privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 62/2014, Decizia nr. 80/2024, Decizia nr. 84/2024).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale și nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuție este susceptibilă a da naștere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanței de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal și nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligației de a interpreta și aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme.

Așadar, instanța supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății.

Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară și nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situația de fapt este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, această competență neputând fi delegată instanței supreme, întrucât ar fi afectată independența judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiții sesizarea instanței supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situației factuale specifice reclamantei, nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reținând, în condițiile expuse, neconformitatea sesizării și în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia rațiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată, rolul instanței supreme neputând deveni astfel unul de soluționare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.