Decizia nr. 18 din 26 ianuarie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.558/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă în Dosarul nr. 448/99/2025.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, fiind formulat un punct de vedere la raport de către reclamanta Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi, prin care solicită respingerea cererii de sesizare, ca inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 10 decembrie 2025, în Dosarul nr. 448/99/2025, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind: Dacă, în interpretarea art. 127 şi a art. 140 din Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, prin raportare la art. 2, art. 6, art. 5 şi art. 8 din Normele metodologice privind decontarea cheltuielilor pentru navetă la şi de la locul de muncă a cadrelor didactice şi personalului didactic auxiliar, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 569/2015, se poate concluziona că între personalul didactic ce are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport şi unitatea administrativ-teritorială care trebuie să cuprindă în buget sumele necesare acestei decontări există un raport juridic obligaţional direct, în sensul că cel dintâi este creditorul unităţii administrativ-teritoriale şi poate solicita acesteia alocarea către unitatea de învăţământ a sumelor necesare decontului de navetă. II. Dispoziţiile supuse interpretării

Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023: ” Art. 127. – În domeniul educaţiei, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii: (…) k) asigură personalului didactic care nu dispune de locuinţă în unitatea administrativ-teritorială decontarea cheltuielilor de transport. (…) Art. 140. – (1) Finanţarea complementară asigură cheltuieli de capital, cheltuieli sociale şi alte cheltuieli asociate procesului de învăţământ preuniversitar de stat care nu fac parte din finanţarea de bază a unităţilor de învăţământ preuniversitar. (2) Finanţarea complementară se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ preuniversitar de stat. (…)”

Hotărârea Guvernului nr. 569/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind decontarea cheltuielilor pentru navetă la şi de la locul de muncă a cadrelor didactice şi a personalului didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat: ” Art. 2. – (1) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a cuprinde în bugetul local sume destinate decontării cheltuielilor cu efectuarea navetei beneficiarilor din învăţământul preuniversitar de stat, din unităţile de învăţământ special şi din centrele de resurse şi asistenţă educaţională, care nu dispun de locuinţă în localitatea unde este situată unitatea de învăţământ la care au postul. (2) Sumele destinate navetei beneficiarilor prevăzuţi la alin. (1) se asigură din veniturile proprii ale bugetelor locale şi din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale. (…) Art. 5. – (1) În vederea decontării lunare a cheltuielilor cu efectuarea navetei, consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ analizează cererile pentru asigurarea decontării cheltuielilor cu efectuarea navetei, având în vedere următoarele elemente: a) existenţa cererii prin care se solicită decontarea cheltuielilor cu efectuarea navetei, potrivit modelului prevăzut în anexa la prezentele norme metodologice, care face parte integrantă din acestea; b) domiciliul/reşedinţa solicitantului dovedite cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare; c) dacă solicitantul deţine sau nu deţine o locuinţă în localitatea unde are postul, pe baza declaraţiei pe propria răspundere; d) dacă transportul poate fi sau nu asigurat cu autovehicule/ambarcaţiuni de tipul celor enumerate la art. 4 alin. (1) lit. a) şi/sau b); e) distanţa, în kilometri, între localitatea de domiciliu/ reşedinţă şi localitatea în care se află situată unitatea de învăţământ; f) mijloacele de transport în comun cu care se deplasează solicitantul între localitatea de domiciliu şi localitatea în care se află situată unitatea de învăţământ; g) valoarea unui abonament lunar pe fiecare tip de mijloc de transport în comun; h) valoarea biletelor pe fiecare mijloc de transport, numai în următoarele situaţii: pe ruta respectivă nu se emit abonamente; beneficiarul utilizează mai multe mijloace de transport în comun; beneficiarul are postul în mai multe unităţi de învăţământ din localităţi diferite; i) numărul de persoane care solicită decontarea navetei; j) respectarea regulilor pentru decontarea cheltuielilor cu naveta, prevăzute la art. 7. (2) Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ analizează şi verifică legalitatea solicitărilor, aprobă lunar cererile solicitanţilor şi fundamentează necesarul lunar de finanţare, individual şi pe total unitate de învăţământ. Necesarul de finanţat se transmite de către directorul unităţii de învăţământ sub formă de solicitare primarului, respectiv preşedintelui consiliului judeţean, după caz, în termen de 5 zile lucrătoare de la încheierea lunii pentru care se face fundamentarea, în vederea deschiderii de credite pentru efectuarea plăţilor. (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), pentru municipiul Bucureşti solicitările se transmit primarilor sectoarelor municipiului Bucureşti şi vor avea în vedere doar naveta beneficiarilor cu domiciliul/reşedinţa în afara municipiului Bucureşti. (4) În cazul în care există indicii că solicitantul deţine locuinţă în localitatea în care îşi are postul, primarul dispune efectuarea unei verificări în cazul solicitantului respectiv şi, pe baza raportului întocmit de către persoanele cu atribuţii în acest sens, emite o dispoziţie prin care aprobă sau respinge propunerea sumei înaintată de către directorul unităţii de învăţământ. (5) Dispoziţia autorităţii executive poate fi atacată de către solicitantul nemulţumit, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 6. – (1) În vederea asigurării fondurilor necesare decontării cheltuielilor cu efectuarea navetei cadrelor didactice în bugetele de venituri şi cheltuieli ale autorităţilor administraţiei publice locale, ordonatorii de credite ai unităţilor de învăţământ prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. f) vor transmite ordonatorului principal de credite al bugetului local, până la data de 1 noiembrie a fiecărui an, pentru anul bugetar următor, o solicitare fundamentată a sumelor necesare. (2) În vederea stabilirii sumelor necesare prevăzute la alin. (1), în perioada 1-30 septembrie a fiecărui an, beneficiarii înştiinţează în scris conducătorul unităţii de învăţământ că pe parcursul anului şcolar vor solicita decontarea cheltuielilor cu efectuarea navetei la şi de la locul de muncă, cu specificarea nivelului estimat al valorii totale. (3) La nivelul ordonatorului principal de credite se verifică, se analizează şi se centralizează solicitările tuturor unităţilor de învăţământ de pe raza unităţii administrativ-teritoriale, în vederea stabilirii nivelului creditelor bugetare ce vor fi aprobate în buget, necesare finanţării cheltuielilor cu efectuarea navetei cadrelor didactice şi a personalului didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat. (4) În cursul anului, până la data de 1 noiembrie, ordonatorii de credite ai unităţilor de învăţământ actualizează cererea transmisă potrivit alin. (1), în funcţie de modificările intervenite ca urmare a începerii unui nou an şcolar şi în funcţie de necesităţi, procedează la rectificare bugetară în condiţiile legii în vederea majorării sau diminuării, după caz, a creditelor bugetare destinate finanţării acestor cheltuieli. (…) Art. 8. – Prezentele norme metodologice se aplică, în mod corespunzător, şi personalului didactic şi didactic auxiliar angajat în unităţile de învăţământ pentru activităţi extraşcolare şi unităţile conexe din învăţământul preuniversitar de stat, finanţarea pentru sumele necesare decontării navetei asigurându-se, în acest caz, din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi cu nr. 448/99/2025, reclamantul Sindicatul Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi (denumită în continuare USLIP IAŞI), în numele şi pentru membrul de sindicat MM, în contradictoriu cu pârâţii Liceul Tehnologic Agricol „Olga Sturdza” Miroslava şi unitatea administrativ-teritorială a comunei Miroslava, prin primar, pentru Consiliul Local Miroslava, a solicitat: (i) obligarea pârâtului Liceul Tehnologic Agricol „Olga Sturdza” Miroslava la decontarea cheltuielilor de transport efectuate cu ocazia deplasării la şi de la locul de muncă pentru perioada octombrie 2023, decembrie 2023, ianuarie 2024-iulie 2024, septembrie 2024, reprezentând contravaloarea unui abonament lunar emis pentru mijlocul de transport în comun de pe ruta municipiul Iaşi-Miroslava, sume actualizate în funcţie de rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor drepturi băneşti; (ii) obligarea pârâtei unitatea administrativ-teritorială a comunei Miroslava prin primar, pentru Consiliul Local Miroslava, la alocarea către unitatea de învăţământ a sumelor necesare decontului de navetă pentru reclamantă, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 569/2015.

În fapt, reclamantul a arătat că membrul de sindicat îşi desfăşoară activitatea de personal didactic auxiliar în funcţia de laborant şi, în acest sens, efectuează zilnic naveta, având domiciliul în altă localitate decât cea în care este situată unitatea de învăţământ.

Cu privire la obligaţia unităţii administrativ-teritoriale a comunei Miroslava prin primar, pentru Consiliul Local Miroslava, de a asigura şcolii fondurile necesare decontării cheltuielilor pentru naveta cadrelor didactice, reclamantul a precizat că sumele generate de decontarea navetei cadrelor didactice fac parte, în prezent, din finanţarea complementară asigurată din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ, precum şi din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, iar autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să le cuprindă în bugetul local.

Pârâta unitatea administrativ-teritorială comuna Miroslava a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând, în esenţă, că nu s-au depus documente justificative, astfel că nu a iniţiat la nivelul anilor 2023 şi 2024 proiect de buget local care să cuprindă şi aceste sume, neexistând nicio prevedere legală care să prevadă decontarea acestor sume din finanţarea complementară.

În cauză, tribunalul a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei unitatea administrativ-teritorială a comunei Miroslava prin primar, pentru Consiliul Local Miroslava, la alocarea către unitatea de învăţământ a sumelor necesare decontului de navetă pentru reclamant, în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 569/2015.

Reclamantul a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, arătând că atât timp cât există efectiv un raport juridic între reclamant, în calitate de beneficiar al decontului cheltuielilor de transport, şi UAT a comunei Miroslava prin primar, pentru Consiliul Local Miroslava, în calitate de ordonator principal de credite pe această categorie de cheltuieli, pe de o parte, şi ca sursă de finanţare pentru angajator, pe de altă parte, sunt îndeplinite exigenţele prevăzute de art. 36 din Codul de procedură civilă, dar şi faptul că reclamantul nu poate fi considerat un terţ în raport cu UAT.

Pârâţii nu au exprimat un punct de vedere cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea cererii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept antamate este în sensul că, în raport cu dispoziţiile legale incidente, reclamantul este creditorul obligaţiei de decontare a cheltuielilor cu naveta, iar debitorul este unitatea şcolară care are obligaţia de a efectua plata din sumele puse la dispoziţie de unitatea administrativ-teritorială. Faptul că aceasta are obligaţia de a asigura exerciţiul dreptului, prin alocarea fondurilor necesare, nu conduce la naşterea unui raport juridic obligaţional direct între reclamant şi această pârâtă, dispoziţiile redate arătând că, pentru a se putea aloca fondurile necesare decontării cheltuielilor de transport, este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile de către unitatea de învăţământ, aşa cum prevede art. 6 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 569/2015, respectiv transmiterea către ordonatorul principal de credite al bugetului local, până la data de 1 noiembrie a fiecărui an, pentru anul bugetar următor, a unei solicitări fundamentate a sumelor necesare. Astfel, subiecţii raportului juridic obligaţional ce vizează alocarea fondurilor necesare decontării cheltuielilor de transport sunt ordonatorii de credite ai unităţilor de învăţământ şi ordonatorul principal de credite al bugetului local.

Drept consecinţă, opinia instanţei este că între personalul didactic ce are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport şi unitatea administrativ-teritorială care trebuie să cuprindă în buget sumele necesare acestei decontări nu există un raport juridic obligaţional direct. Personalul didactic ce are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport nu este creditorul unităţii administrativ-teritoriale şi nu are calitate procesuală activă în acţiunea directă având ca obiect obligarea unităţii administrativ-teritoriale să cuprindă în bugetul local sume destinate decontării cheltuielilor cu efectuarea navetei. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a mai fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate deciziile prevăzute mai jos care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării.

Decizia nr. 195 din 26 mai 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 iulie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă se poate deconta contravaloarea cheltuielilor de transport între localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea unde se află locul de muncă al salariaţilor în baza Hotărârii Guvernului nr. 39/2024 privind aprobarea modalităţii de decontare a cheltuielilor de transport pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale «Administraţie» din aparatul de specialitate al primarilor comunelor şi al instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, înfiinţate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea consiliilor locale din comune, în lipsa adoptării unei hotărâri de către consiliul local conform art. 11 1 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.”

Decizia nr. 335 din 29 septembrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 6 noiembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dispoziţiile art. 53 alin. (1) cu referire la art. 2 alin. (3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de negociere colectivă învăţământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale cu nr. 1.199/5.07.2023, dau naştere unei obligaţii convenţionale valide, în raport cu prevederile art. 100 alin. (1) şi art. 105 din Legea nr. 367/2022 privind dialogul social, cu modificările şi completările ulterioare, de decontare a cheltuielilor de navetă la şi de la locul de muncă efectuate de personalul nedidactic angajat [personalul administrativ potrivit art. 164 alin. (4) în reglementarea Legii învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, cu modificările şi completările ulterioare]? VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Referitor la prima condiţie legală se reţine că aceasta este îndeplinită, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererii privind obligarea pârâtei – unitate administrativ-teritorială – la alocarea către unitatea de învăţământ a sumelor necesare decontului de navetă pentru reclamantul membru de sindicat ce are funcţia de cadru didactic auxiliar.

Chestiunea sesizată, conform conţinutului întrebării adresate de instanţa de trimitere, este chiar cea dedusă judecăţii, verificându-se, astfel, şi condiţia de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluţionarea cauzei pe fond.

Este îndeplinită şi ultima condiţie legală enunţată, întrucât, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o altă hotărâre prealabilă şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei „chestiuni de drept” apte să declanşeze acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate şi al cărei răspuns se impune cu evidenţă şi fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanşat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanţei supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94/2024).

Raţiunea instituirii condiţiilor formale, anterior arătate, constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, ţinând seama şi de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum şi de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente şi previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a statuat că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţa a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („C.J.U.E.”), a Curţii Europene a Drepturilor Omului („C.E.D.O.”), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; f) când există dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunţată de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcţie de specificul speţei.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale de drept, care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigenţe, în opinia judecătorilor-raportori, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

În cauză, întrebarea adresată instanţei supreme vizează chestiunea de drept referitoare la decontarea cheltuielilor pentru navetă la şi de la locul de muncă a personalului didactic auxiliar, în sensul stabilirii dacă între reclamantă şi unitatea administrativ-teritorială există un raport juridic obligaţional, respectiv dacă reclamanta este creditorul unităţii administrativ-teritoriale şi poate solicita acesteia alocarea către unitatea de învăţământ a sumelor necesare decontului de navetă.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale invocate în cauză nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanţa de trimitere însăşi a făcut trimitere la actele normative incidente speţei (Decizia nr. 52/2024, Decizia nr. 80/2023).

În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 62/2014, Decizia nr. 80/2024, Decizia nr. 84/2024).

Din această perspectivă, judecătorii-raportori constată că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, iar instanţa de trimitere a invocat în cadrul litigiului, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, având ca obiect obligarea pârâtei unitatea administrativ-teritorială la alocarea către unitatea de învăţământ a sumelor necesare decontului de navetă pentru reclamantă, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Aşadar, judecătorii-raportori constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii.

Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme, întrucât ar fi afectată independenţa judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiţii, sesizarea instanţei supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situaţiei factuale specifice reclamantei, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării şi în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă.