Decizia nr. 2 din 26 ianuarie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.046/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 919/99/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 27 iunie 2025, în Dosarul nr. 919/99/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: Dacă pentru funcţia publică de consilier, clasa 1, grad profesional superior, gradaţia 5, prin derogare de la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, drepturile salariale aferente se stabilesc la nivelul celor prevăzute pentru Secretariatul General al Guvernului. În cazul în care răspunsul este afirmativ, să se arate care este modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizaţiei.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 octombrie 2025 cu nr. 2.046/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 26 ianuarie 2026. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): Articolul 12 Modul de stabilire a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare ” (1) Salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare şi indemnizaţiile lunare se stabilesc potrivit prevederilor prezentei legi şi anexelor nr. I-IX, astfel încât, împreună cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, să se încadreze în fondurile aprobate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile de personal, în vederea realizării obiectivelor, programelor şi proiectelor stabilite. (2) Începând cu anul 2023, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie şi indemnizaţiile de încadrare se stabilesc prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în anexele nr. I-VIII cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 21 februarie 2024, contestatoarea a formulat, în contradictoriu cu intimaţii prefectul judeţului Iaşi şi Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, plângere împotriva Ordinului prefectului judeţului Iaşi nr. xx/13.02.2024, solicitând ca, începând cu data de 1 ianuarie 2024 şi până la 1 iunie 2024, să fie obligaţi pârâţii să îi stabilească salariul de bază în cuantum de 8.460 lei şi sporul pentru condiţii de muncă vătămătoare în cuantum de 1.199 lei, iar începând cu data de 1 iunie 2024 să fie obligaţi pârâţii să îi stabilească salariul de bază în cuantum de 9.896 lei şi sporul pentru condiţii de muncă vătămătoare în cuantum de 1.199 lei.

În motivare, reclamanta a arătat că este funcţionar public în cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Iaşi din anul 2010 şi, din data de 29 decembrie 2022, îndeplineşte funcţia de consilier, clasa 1, grad profesional superior, gradaţia 5, la Compartimentul situaţii de urgenţă, ordine publică, monitorizarea serviciilor publice deconcentrate şi de utilităţi publice.

Începând cu luna ianuarie 2024, prin derogare de la dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru personalul instituţiilor prefectului, cu excepţia serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor, serviciului public comunitar de paşapoarte şi a funcţiilor de demnitate publică, drepturile salariale aferente se stabilesc la nivelul celor prevăzute pentru Secretariatul General al Guvernului.

Reclamanta a arătat că diferenţa salarială dintre salariul de bază acordat pentru luna decembrie 2023 şi salariul de bază stabilit începând cu 1 ianuarie 2024 este aplicată în două tranşe egale, la data de 1 ianuarie 2024, respectiv 1 iunie 2024.

Din ordinul contestat rezultă că drepturile salariale au fost stabilite la nivelul funcţiei similare din cadrul Secretariatului General al Guvernului, însă salariul este mai mic comparativ cu nivelul funcţiei similare din cadrul Secretariatului General al Guvernului.

Reclamanta a precizat că, potrivit Legii-cadru nr. 153/2017, salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, iar sporul reprezintă un element al salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal. Rezultă, astfel, că sporul pentru condiţii de muncă este reglementat distinct, urmând a fi aplicat ca atare la salariul de bază.

Reclamanta a mai susţinut şi lipsa motivării ordinului contestat, motivarea constituind una dintre condiţiile de legalitate şi validitate ale acestuia, ce reprezintă o garanţie împotriva arbitrarului şi excesului de putere al autorităţilor publice, fiind impusă mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturile sau pentru situaţii juridice individuale.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, au arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu cele ale art. 34 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018), legiuitorul a menţinut conduita legislativă de aplicare etapizată a prevederilor legii-cadru cu stabilirea drepturilor salariale prin preluarea nivelului salarial „acordat pentru luna iunie 2017”, astfel încât, la nivelul lunii iunie 2017, venitul salarial se determina tot pe baza unei aplicări etapizate a legislaţiei adoptate începând cu anul 2010, pe baza preluării cuantumurilor salariale aflate în plată la 31 decembrie 2009, ţinând cont şi de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), dar şi de principiile legale de reconstrucţie salarială.

Ulterior, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 45/2023 pentru completarea art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2023), începând cu data de 1 iunie 2023, personalul civil (funcţionari publici şi personal contractual) din Ministerul Afacerilor Interne, care ocupă funcţiile prevăzute în anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, beneficiază de cuantumul salariilor de bază prevăzute în respectiva anexă pentru anul 2022, la care se adaugă majorările acestora prevăzute de lege şi menţionate în cuprinsul actelor administrative individuale din anul 2022.

Ultima intervenţie legislativă în materia drepturilor salariale ale personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne o reprezintă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învăţământ şi alte sectoare de activitate bugetară (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023), dispoziţiile acesteia vizând personalul instituţiilor prefectului, după cum urmează: pentru personalul instituţiilor prefectului, cu excepţia serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor, serviciului public comunitar de paşapoarte şi a funcţiilor de demnitate publică, drepturile salariale aferente se stabilesc la nivelul celor prevăzute pentru Secretariatul General al Guvernului. Diferenţele salariale provenite din aplicarea acestei reglementări se aplică în două tranşe egale, începând cu 1 ianuarie 2024 şi iunie 2024, la salariul de bază aferent lunii decembrie 2023, fără a depăşi salariile aflate în plată la structurile subordonate. Personalul menţionat nu intră sub incidenţa prevederilor referitoare la majorarea de 5% de la art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023), cu excepţia situaţiei în care, în urma stabilirii drepturilor salariale la nivelul celor prevăzute pentru Secretariatul General al Guvernului, rezultă o majorare a salariilor de bază mai mică decât procentul prevăzut la art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023.

Astfel, în considerarea acestor dispoziţii, modalitatea de determinare a salariilor pentru personalul vizat va urma modalitatea de determinare a salariilor pentru personalul corespondent din cadrul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, ţinând cont de limitările şi plafonările dispuse până în prezent prin măsurile fiscal-bugetare.

În acest sens, la nivelul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne se utilizează „salariile pentru administraţia publică centrală”, determinarea salariilor de bază făcându-se prin aplicarea corespunzătoare a gradaţiilor şi, după caz, a majorării prevăzute la art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 sau a majorărilor reglementate la art. 19, 23 şi 28 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, cu îndeplinirea condiţiilor legale de acordare.

În ceea ce priveşte celelalte drepturi salariale (sporuri, indemnizaţii), determinarea acestora trebuie să respecte acelaşi cadru legal (aplicarea etapizată a salarizării – a se vedea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016) aplicabil la nivelul aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne, fără a exista posibilitatea de a adăuga alte drepturi care nu sunt în plată la această structură subordonată sau de a modifica procentele drepturilor aflate în plată (a se vedea măsurile fiscal-bugetare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023). IV. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinând că de dezlegarea chestiunii de drept sesizate depinde în tot soluţionarea cauzei, iar din verificările efectuate rezultă că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat şi că ea nu face obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în curs de soluţionare.

Raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care prevăd obligativitatea sesizării, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a considerat că se impune sesizarea instanţei supreme pentru a da o lămurire de principiu chestiunii de drept.

Cu privire la dezlegarea fondului chestiunii de drept, punctul de vedere al completului de judecată al instanţei de trimitere este că drepturile salariale ale reclamantei se stabilesc la nivelul funcţiei similare din cadrul Secretariatului General al Guvernului, având în vedere dispoziţiile Ordinului prefectului judeţului Iaşi nr. xx/13.02.2024, contestat în prezenta cauză, în raport cu prevederile art. 12 din Legea-cadru nr. 153/2017, ale anexelor nr. VI şi VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023. V. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor judecătoreşti cu privire la practica judiciară relevantă. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii relevante ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, care prevede că ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1), indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Aceste prevederi legale se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, respectiv ale Codului de procedură civilă, astfel cum în mod expres prevede şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, conform căruia: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

În acest context normativ, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă sau în calea de atac; b) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat mecanismul hotărârii prealabile pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică.

Astfel, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect plângerea reclamantei, în calitate de funcţionar public în cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Iaşi, împotriva ordinului prefectului judeţului Iaşi cu privire la modalitatea de stabilire a cuantumului salariului de bază şi al sporului pentru condiţii de muncă vătămătoare, cauza fiind în curs de soluţionare, în primă instanţă, pe rolul unui complet de judecată specializat în materia contenciosului administrativ şi fiscal din cadrul Secţiei a II-a civile, contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) raportat la art. 30 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, litigiul cu care instanţa de trimitere a fost învestită vizează drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, făcând deci parte din categoria proceselor la care se referă art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, şi este în curs de judecată, în primă instanţă, primele două condiţii de admisibilitate a sesizării de faţă fiind îndeplinite.

De asemenea, ca urmare a verificărilor efectuate, se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate şi să nu fie învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

În schimb, nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept”, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, în care, în mod constant, s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existenţa unei „chestiuni de drept”, este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

În legătură cu acest aspect se reţine că, atât timp cât art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma „chestiune de drept”, identic reglementării din cuprinsul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi nu instituie nicio derogare de la dreptul comun, se impune aplicarea jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare a hotărârii prealabile reglementat de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în cadrul căreia semnificaţia acestei noţiuni a fost în mod clar conturată. De altfel, chiar expunerea de motive din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 evocă nevoia clarificării unor „chestiuni dificile de drept”, ceea ce consolidează concluzia necesităţii existenţei unei chestiuni de drept veritabile, a cărei lămurire să justifice declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Pentru ca mecanismul hotărârii prealabile să nu fie deturnat de la scopul său firesc şi să nu fie utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă ca obiect o problemă de drept cu caracter de principiu, adică să privească o normă juridică susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată, ar genera o practică judiciară neunitară (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 83 din 18 noiembrie 2024 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1329 din 31 decembrie 2024).

În strânsă legătură cu această condiţie de fond, din punct de vedere formal, încheierea de sesizare a instanţei supreme în vederea dezlegării unei chestiuni de drept trebuie să respecte dispoziţiile art. 520 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, de la care norma specială nu derogă. Aşadar, încheierea trebuie să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, fiind necesare o analiză argumentată cu privire la toate condiţiile de admisibilitate, precum şi exprimarea opiniei preliminare a completului de judecată asupra chestiunii de drept invocate (Decizia nr. 111 din 9 decembrie 2024 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 31 ianuarie 2025).

Cu alte cuvinte, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite în practică, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În cauza de faţă, această condiţie nu este îndeplinită întrucât încheierea de sesizare nu cuprinde nicio argumentare cu privire la caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, instanţa învestită cu soluţionarea procesului mărginindu-se la a expune considerente cu caracter general referitoare la scopul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, apreciind că, faţă de caracterul imperativ al prevederilor art. 2 al acesteia, sesizarea ar fi obligatorie în cazul oricărei probleme de drept ce se iveşte în litigiile ce se circumscriu acestui act normativ, independent de dificultatea de interpretare şi de orice analiză din această perspectivă.

Această interpretare este greşită, întrucât, aşa cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii poate face obiectul unei sesizări formulate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile fiind posibilă doar atunci când în mod real o problemă de drept, determinantă pentru soluţionarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind suficient de clară, prin raportare la dispoziţiile legale din care derivă sau în care este cuprinsă, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a sensului său şi având, din acest motiv, vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

În lipsa unei dificultăţi reale, interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin în exclusivitate instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu instanţei supreme, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Cu alte cuvinte, raţionamentul judiciar aparţine judecătorului cauzei şi impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete, această operaţiune neputându-i fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 48 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 21 noiembrie 2019).

De altfel, analiza de conţinut a întrebării prealabile relevă faptul că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normei de drept în discuţie, expunând un punct de vedere clar cu privire la modul de interpretare a acesteia, fără a prezenta şi alte posibile interpretări ori elemente care să conducă la concluzia că textul de lege vizat ar fi neclar ori susceptibil de interpretări contradictorii.

Din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că, observând dispoziţiile ordinului contestat, precum şi conţinutul concret al prevederilor art. 12 din Legea-cadru nr. 153/2017, ale anexelor nr. VI şi VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, instanţa a concluzionat în sensul că drepturile salariale ale reclamantei se stabilesc la nivelul funcţiei similare din cadrul Secretariatului General al Guvernului.

Prin urmare, completul de judecată al instanţei de trimitere nu se confruntă cu o reală problemă de interpretare a normei în discuţie şi nu solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interpretarea in abstracto a unui text legal considerat îndoielnic, lacunar sau neclar, ci, expunând cu claritate propriul raţionament juridic cu privire la chestiunea de drept invocată, urmăreşte să obţină o confirmare a acestuia şi un răspuns concret în raport cu situaţia particulară a reclamantei din speţa dedusă judecăţii, tinzând către soluţionarea pe fond a litigiului.

În egală măsură, solicitarea subsidiară formulată de instanţa de trimitere („În cazul în care răspunsul este afirmativ, să se arate care este modalitatea de stabilire a cuantumului indemnizaţiei”), prin modalitatea de formulare, conduce la concluzia că, în realitate, instanţa de trimitere solicită o rezolvare a litigiului dedus judecăţii, or, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare au fost învestite instanţele.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că, în cadrul procedurii hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor judecătoreşti de interpretare şi aplicare a legii în cauzele deduse judecăţii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori a dificultăţilor întâmpinate în interpretarea unor texte de lege (Decizia nr. 97 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 22 ianuarie 2025).

Dezideratul aplicării uniforme şi previzibile a legii există în toate cauzele, însă pentru sesizarea instanţei supreme este necesar ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de rezolvarea unei chestiuni de drept cu caracter de principiu şi care prezintă dificultate suficientă pentru a reclama intervenţia instanţei supreme. Or, câtă vreme în cazul prezentei sesizări nu a fost argumentată şi nici nu a fost indicată în concret nicio problemă de interpretare a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu se poate reţine că este îndeplinită condiţia dificultăţii chestiunii de drept.

Instanţa de trimitere a ignorat în mod nepermis procedural ipoteza normei stipulate în art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dând prevalenţă obligativităţii sesizării, fără însă a realiza cuvenita şi prealabila verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate care îi îngăduiau declanşarea unui atare demers.

În contextul celor mai sus expuse, reţinând că mecanismul de unificare a practicii judiciare constând în pronunţarea unei hotărâri prealabile nu poate fi valorificat decât în condiţiile restrictive şi cumulative de admisibilitate reglementate de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă şi că, în cazul prezentei sesizări, una dintre aceste condiţii, respectiv cea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, nu este îndeplinită, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării.