Decizia nr. 4/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2231/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.231/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 6.711/2/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către pârâta Casa Naţională de Pensii Publice în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, întrucât nu există o chestiune de drept veritabilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 16 iulie 2025, în Dosarul nr. 6.711/2/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă reclamantul, procuror militar, este discriminat în raport cu ceilalţi membri ai corpului magistraţilor, prin virarea la bugetul de stat a contribuţiei de asigurări sociale în procent de 25%, reţinută din venitul său brut lunar, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, reclamantul fiind astfel lipsit de dreptul de a opta pentru pensia de serviciu din sistemul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie” sau cea pe bază de contributivitate, şi totodată privat de veniturile reprezentând cota de contribuţie la Pilonul 2 de pensii private.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 noiembrie 2025 cu nr. 2.231/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 26 ianuarie 2026. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 223/2015): ” Art. 31. – (1) Cota de contribuţie individuală la bugetul de stat este egală cu cota de contribuţie de asigurări sociale prevăzută la art. 138 lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Termenele de declarare şi de plată a sumelor reprezentând contribuţiile individuale la bugetul de stat sunt cele prevăzute de legislaţia fiscală pentru declararea şi plata contribuţiilor de asigurări sociale.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul, procuror militar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, U.M. 02520 Bucureşti – Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Naţională Anticorupţie, Ministerul Finanţelor Publice şi Casa Naţională de Pensii Publice, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării: – obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la calcularea şi plata sumelor reprezentând cota de contribuţie de asigurare socială încasată din veniturile din salarii prevăzută de art. 138 lit. a) raportat la art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, în contul Casei Naţionale de Pensii Publice, începând cu 1 martie 2017 până la data introducerii cererii de chemare în judecată, împreună cu dobânda legală calculată de la data de 1 martie 2017 şi dobânda penalizatoare până la data plăţii efective, corespunzătoare veniturilor obţinute de reclamant în perioada respectivă de timp; – obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, U.M. 02520 Bucureşti – Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Apărării Naţionale şi Direcţia Naţională Anticorupţie la calcularea şi plata sumelor reprezentând cota de contribuţie de asigurare socială din veniturile din salarii prevăzută de art. 138 lit. a) raportat la art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, în contul Casei Naţionale de Pensii Publice, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi pe viitor, împreună cu dobânda legală calculată de la data introducerii cererii şi dobânda penalizatoare până la data plăţii efective; – obligarea pârâtei Casa Naţională de Pensii Publice la calcularea şi plata sumelor reprezentând cota de contribuţie – Pilonul 2 de pensii private în contul NN Pensii Societate de Administrare a unui Fond de Pensii Administrat Privat – S.A., împreună cu dobânda legală calculată de la data de 1 martie 2017 şi dobânda penalizatoare de la data cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că este procuror militar cu gradul militar de locotenent-colonel, cu funcţie de execuţie în Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reclamantul a menţionat că ceea ce diferenţiază cele două sisteme de asigurări sociale este destinaţia virării sumelor reprezentând contribuţii de asigurări sociale, respectiv în sistemul justiţie sumele sunt plătite la bugetul asigurărilor sociale gestionat de Casa Naţională de Pensii Publice şi casele teritoriale de pensii, iar în sistemul militar sumele respective sunt virate la bugetul de stat, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 223/2015.

Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor în raport cu ceilalţi membri ai corpului magistraţilor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Practic, prin lege se realizează un tratament discriminatoriu, reclamantul susţinând că este lipsit de dreptul de a opta pentru pensia de serviciu din sistemul familiei ocupaţionale „Justiţie” sau pe bază de contributivitate, dar şi lipsit, totodată, de veniturile reprezentând cota de contribuţie la Pilonul 2 de pensii private, ca venituri viitoare incontestabil stabilite prin lege.

Pârâţii, prin întâmpinările formulate, au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, reţinând că litigiul face parte din categoria celor pentru care este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond, întrucât asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a lăsat la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Celelalte părţi nu au formulat puncte de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, pârâta Casa Naţională de Pensii Publice a depus un punct de vedere în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării, întrucât nu se poate reţine existenţa unei chestiuni de drept veritabile, cu risc de a genera practică judiciară neunitară, ci se urmăreşte modificarea unor dispoziţii legale, competenţă care însă îi revine în exclusivitate legiuitorului. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a opinat că dispoziţiile legale invocate de reclamant sunt clare, nefiind susceptibile de mai multe interpretări.

Discriminarea se referă la tratamentul inegal sau nedrept, în raport cu cel aplicat altor colegi sau grupuri, datorat diferenţelor de gen, etnie, vârstă, ţară de origine etc., specific discriminării fiind că ceea ce se impută nu este adresat persoanei care devine ţinta discriminării, ci specificului grupului din care aceasta face parte.

Prin urmare, este necesar un „termen de comparaţie”, respectiv o persoană aflată în circumstanţe similare, iar stabilirea unei asemenea „comparabilităţi” sau „analogii” între situaţiile supuse aprecierii se face în funcţie de elementele care rezultă din împrejurările de fapt invocate în fiecare cauză, fiind de reţinut, totodată, că egalitatea de tratament este încălcată dacă distincţia în discuţie nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu urmăreşte un scop legitim, cu respectarea raportului de proporţionalitate între acesta din urmă şi mijloacele utilizate pentru atingerea lui.

Instanţa de trimitere a mai constatat că reclamantul nu a indicat expres care ar fi criteriul de discriminare în cauză. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor judecătoreşti cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat în procedurile de unificare a practicii judiciare Decizia nr. 401 din 17 noiembrie 2025 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 23 ianuarie 2026, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, salarizarea judecătorilor şi procurorilor militari trebuie să cuprindă, în mod cumulativ, elemente din salarizarea personalului din sistemul justiţiei şi elemente specifice din salarizarea cadrelor militare; Dacă există anumite elemente salariale care se regăsesc atât în anexa nr. V, cât şi în anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora judecătorii şi procurorii militari pot opta pentru acordarea unui anumit element salarial, respectiv chiar pentru elemente care se regăsesc în salarizarea celor care nu au ajuns la valoarea indemnizaţiei de încadrare prevăzută în Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare” (a se vedea considerentele de la paragrafele 49-54). IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Pentru a evalua dacă sesizarea este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută – preîntâmpinarea apariţiei practicii judiciare neunitare la nivel naţional – se impune a se verifica dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Sesizarea este formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme parţial derogatorii de la procedura de drept comun privind hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispoziţiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum se arată la art. 4 al aceleiaşi ordonanţe de urgenţă, potrivit căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În urma coroborării dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 rezultă că sesizarea formulată în baza acestui act normativ special trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice (inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal) sau stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie (inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice), indiferent de natura şi obiectul proceselor, calitatea părţilor ori instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa de trimitere să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept veritabile, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, se reţine că nu sunt îndeplinite toate condiţiile legale enunţate, întrucât nu se verifică cerinţa existenţei unei chestiuni de drept.

Astfel, se constată că sesizarea supusă analizei a fost formulată într-un litigiu prin care reclamantul, în calitate de procuror militar, solicită calcularea şi plata sumelor reprezentând cota de contribuţie de asigurare socială încasată din veniturile din salarii prevăzută de art. 138 lit. a) raportat la art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, precum şi calcularea şi plata sumelor reprezentând cota de contribuţie pentru Pilonul 2 de pensii private.

Obiectul litigiului dedus judecăţii se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de trimitere fiind învestită cu o cerere de chemare în judecată care priveşte drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Sesizarea a fost formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţă învestită cu soluţionarea litigiului în primă instanţă.

Este îndeplinită şi condiţia negativă ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, nu este întrunită cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept”, în doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă s-a statuat că pentru ca mecanismul hotărârii prealabile să nu fie denaturat de la scopul său firesc şi să nu fie utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă ca obiect o problemă de drept, adică să privească o normă juridică susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată, ar genera o practică judiciară neunitară (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 83 din 18 noiembrie 2024 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1329 din 31 decembrie 2024).

De asemenea, trebuie subliniat că nu se poate include în noţiunea de „chestiune de drept” solicitarea unei soluţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, deoarece, într-o atare situaţie, s-ar înfrânge rolul constituţional al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, iar scopul acestei proceduri nu este acela de a se realiza o subrogare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021).

Aşa fiind, sesizarea trebuie să se refere la prezentarea modului diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei învestite cu soluţionarea cauzei să interpreteze şi să aplice legea în vederea soluţionării litigiului, având în vedere că dezlegarea raportului juridic litigios şi modul de soluţionare a unei cauze deduse judecăţii, prin aplicarea legii la circumstanţele concrete ale fiecărui litigiu, sunt şi rămân în puterea suverană a judecătorului pricinii.

Prin urmare, după cum s-a reţinut în mod constant, din cuprinsul punctului de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesităţii intervenirii mecanismului de unificare jurisprudenţială raportat la chestiunea de drept indicată; acesta trebuie să reflecte, totodată, caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite şi dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare.

Aplicând aceste repere jurisprudenţiale în cazul prezentei sesizări se constată că din conţinutul încheierii de sesizare nu rezultă existenţa vreunei chestiuni de drept, întrucât chiar instanţa de trimitere apreciază că „dispoziţiile legale invocate de reclamant sunt clare, nefiind susceptibile de mai multe interpretări” şi, în plus, „reclamantul nu a indicat expres care ar fi criteriul de discriminare în cauză”.

Aşadar, prin sesizarea de faţă nu se solicită interpretarea vreunei dispoziţii legale pretins a fi neclare, îndoielnice sau echivoce şi nici nu se identifică un eventual conflict de norme, care, cel puţin în aparenţă, ar fi în egală măsură aplicabile raportului juridic litigios, ci se solicită instanţei supreme să stabilească dacă dreptul afirmat de reclamant poate fi valorificat prin acţiunea cu care acesta a înţeles să învestească instanţa, invocând principiul discriminării.

Faţă de cele expuse anterior, verificarea premiselor sesizării relevă că prin aceasta nu se supune atenţiei instanţei supreme un aspect dificil şi controversat privind interpretarea punctuală a normelor de drept indicate în cuprinsul încheierii de sesizare, nefiind relevate nici dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale în discuţie, de natură să necesite intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismului de unificare jurisprudenţială.

Or, pe calea acestei proceduri nu este posibilă învestirea instanţei supreme cu soluţionarea oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii, întrucât, într-o asemenea ipoteză, rolul instanţelor s-ar rezuma la o simplă activitate de sesizare şi apoi de preluare în hotărârile pronunţate a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile, ceea ce nu poate fi primit.

În lipsa unei chestiuni de drept dificile, interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin în exclusivitate instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sesizate în procedura specială a hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Instanţa de trimitere a ignorat, în mod nepermis procedural, ipoteza normei stipulate în art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dând prevalenţă unei pretinse obligativităţi a sesizării, fără însă a realiza cuvenita şi prealabila verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, care îi îngăduiau un atare demers, inclusiv cea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, pentru că numai atunci ar putea intra în acţiune dispoziţia normei juridice anterior menţionate, potrivit căreia completul de judecată învestit cu soluţionarea procesului „va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În consecinţă, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, completată cu dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, sesizarea urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.