Decizia nr. 401/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.417/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3.221/2/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere de către părți.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus, prin încheierea din 11 februarie 2025, în Dosarul nr. 3.221/2/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, salarizarea judecătorilor și procurorilor militari trebuie să cuprindă, în mod cumulativ, elemente din salarizarea personalului din sistemul justiției și elemente specifice din salarizarea cadrelor militare. Dacă există anumite elemente salariale care se regăsesc atât în anexa nr. V, cât și în anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora judecătorii și procurorii militari pot opta pentru acordarea unui anumit element salarial, respectiv chiar pentru elemente care se regăsesc în salarizarea celor care nu au ajuns la valoarea indemnizației de încadrare prevăzută în Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 30 iunie 2025 cu nr. 1.417/1/2025, termenul de soluționare fiind stabilit pentru data de 17 noiembrie 2025. II. Dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării

Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2022): " Art. 205. - (...) (4) Salarizarea și celelalte drepturi cuvenite judecătorilor și procurorilor militari se asigură de Ministerul Apărării Naționale, în concordanță cu prevederile legislației privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din sistemul justiției și cu reglementările referitoare la drepturile materiale și bănești specifice calității de cadru militar activ. În situația în care anumite drepturi sunt prevăzute atât în legislația aplicabilă personalului din sistemul justiției, cât și în cea aplicabilă cadrelor militare, judecătorul sau procurorul militar optează pentru unul dintre aceste drepturi. (...)" III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15 mai 2023, cu nr. 3.221/2/2023, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: - anularea deciziilor prin care s-a dispus respingerea contestațiilor pe care le-au formulat împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariate cuvenite; - admiterea contestațiilor pe care le-au formulat împotriva deciziilor atacate, acte administrative prin care s-au stabilit drepturile salariale care li se cuvin începând cu data de 1 ianuarie 2023, în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017); - obligarea pârâților Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare să emită decizii de salarizare în conformitate cu dispozițiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, respectiv cu luarea în considerare a opțiunii fiecărui reclamant asupra tuturor drepturilor care sunt prevăzute atât în legislația aplicabilă personalului din sistemul justiției, cât și în cea aplicabilă cadrelor militare, începând cu data de 15 decembrie 2023 și în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu pentru fiecare reclamant, astfel încât drepturile salariale să cuprindă: A. drepturi acordate prin legislația personalului din sistemul justiției: - indemnizația de funcție stabilită potrivit prevederilor din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, care constituie solda de funcție pentru magistrații militari; - sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică; - sporul de confidențialitate; - sporul pentru condiții de muncă vătămătoare sau periculoase; B. drepturi acordate prin legislația aplicabilă cadrelor militare: - sporul pentru lucru cu informații clasificate; - sporul pentru specialist de clasă; - solda pentru funcția de comandă, acordată doar reclamanților care ocupă funcții de conducere, prin opțiune între indemnizația de conducere de 10% prevăzută prin legislația personalului din sistemul justiției și solda de comandă prevăzută prin legislația aplicabilă cadrelor militare.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat, în esență, că au calitatea de judecători și sunt încadrați la Curtea Militară de Apel București, Tribunalul Militar București, Tribunalul Militar Cluj, Tribunalul Militar lași și Tribunalul Militar Timișoara.

Având în vedere dreptul de opțiune introdus prin dispozițiile art. 205 alin. (4) teza ultimă din Legea nr. 303/2022, în conformitate cu care, în situația în care anumite drepturi sunt prevăzute atât în legislația aplicabilă personalului din sistemul justiției, cât și în cea aplicabilă cadrelor militare, judecătorul sau procurorul militar optează pentru unul dintre aceste drepturi, apreciază că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022, salarizarea judecătorilor și procurorilor militari cuprinde atât drepturile prevăzute în legislația aplicabilă familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională (anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017), cât și drepturile prevăzute în legislația aplicabilă familiei ocupaționale de funcții bugetare "Apărare, ordine publică și securitate națională" (anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017), cu excepția drepturilor comune acestor două familii ocupaționale.

În condițiile în care reglementarea salarizării magistraților militari este cuprinsă în textul Legii nr. 303/2022, respectiv în art. 205 alin. (4), care sunt norme juridice speciale, deci derogatorii de la celelalte norme juridice generale prin care este reglementată salarizarea, la acordarea drepturilor salariale cuvenite judecătorilor militari prevăzute prin prevederile legislației privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din sistemul justiției și a celor referitoare la salarizarea cadrelor militare active, desigur cu exercitarea dreptului de opțiune în ipoteza incidenței prevederilor art. 205 alin. (4) teza ultimă din Legea nr. 303/2022, nu se creează o lex tertia, întrucât prevederile anexei nr. V și anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile, în cazul magistraților militari, ca norme juridice de trimitere.

Cum legiuitorul nu a dispus nicio excepție de la prevederile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, se constată că și în privința drepturilor salariale cuvenite magistraților militari, începând cu data de 15 decembrie 2022, este incident principiul conform căruia unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem.

Prin dispozițiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 teza ultimă, potrivit cărora, în situația în care anumite drepturi sunt prevăzute atât în legislația aplicabilă personalului din sistemul justiției, cât și în cea aplicabilă cadrelor militare, judecătorul sau procurorul militar optează pentru unul dintre aceste drepturi, legiuitorul a înțeles să înlăture limitarea impusă prin prevederile art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, realizând în drept o revenire la situația anterioară intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009).

Această concluzie rezultă indubitabil din faptul că dispozițiile art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt dispoziții contrare prevederilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, astfel că, în temeiul art. 294 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 303/2022, dispozițiile art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt abrogate implicit de la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022.

Pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și pentru pârâta Direcția Instanțelor Militare, a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, având ca obiect cele două întrebări preluate în sesizare. IV. Punctul de vedere al instanței de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, corelată cu art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: - sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; - există o cauză în curs de judecată, în primă instanță, în competența legală a unui complet de judecată al Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; - litigiul pendinte este început după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă actual, acțiunea fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 15 mai 2023; - chestiunile de drept ce necesită a fi lămurite privesc interpretarea dispozițiilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, cu referire la art. 70 coroborat cu art. 69 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă drepturile materiale și bănești specifice calității de cadru militar activ și dreptul de opțiune al judecătorilor militari la care se face referire în acest text de lege privesc inclusiv drepturile de natură salarială, în condițiile în care, potrivit legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pentru calitatea de cadru militar în activitate, judecătorii militari mai beneficiază doar de solda de grad specifică acesteia; - chestiunea de drept ce necesită intervenția instanței supreme este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite; - de lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor menționate depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât pretențiile reclamanților vizează recalcularea indemnizațiilor de încadrare prin raportare la prevederile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, luând în considerare drepturile acordate prin legislația incidentă din sistemul justiției, precum și drepturile acordate prin legislația specifică cadrelor militare în activitate; - în urma consultării jurisprudenței instanței supreme, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii.

Opinia cu privire la dezlegarea chestiunii de drept a completului de judecată al instanței de trimitere este că norma în discuție nu permite cumularea aceluiași element salarial în situația în care este prevăzut de ambele sisteme salariale (sistemul justiției și cel aplicabil cadrelor militare), ci permite libertatea de alegere a celui mai favorabil și obținerea în plus a celorlalte elemente salariale care nu sunt prevăzute decât de unul dintre sisteme. Textul art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 nu face o distincție în privința drepturilor specifice calității de militar activ, astfel că opțiunea judecătorilor militari vizează inclusiv drepturile salariale specifice cadrelor militare în activitate.

Având în vedere scopul pentru care au fost recunoscute (nediminuarea veniturilor la data de 1 ianuarie 2010, conform art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009) și aplicarea lor temporară, elementele care se regăseau în salarizarea celor care nu au ajuns la valoarea indemnizației de încadrare prevăzută în Legea-cadru nr. 330/2009 nu pot forma obiectul opțiunii judecătorilor militari.

Articolul 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 este o normă de bază care stabilește cadrul legal privind modul în care judecătorii și procurorii militari pot fi salarizați, astfel că orice dispoziție legală contrară se abrogă, după cum prevede expres art. 294 alin. (5) lit. c) din același act normativ.

Identificarea elementelor salariale echivalente, care se regăsesc atât în anexa nr. V, cât și în anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 și pentru care judecătorii militari au un drept de opțiune, se face pentru fiecare element în parte, în funcție de scopul și natura dreptului recunoscut, prioritatea funcțiilor și a responsabilităților etc. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Unul dintre reclamanți a solicitat să fie respinsă ca inadmisibilă solicitarea pârâților de a fi sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă și ale art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, consideră că dispozițiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 sunt suficient de clare și predictibile, în condițiile în care, spre deosebire de textul art. 74 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul din anul 2022 a înțeles să revină la cadrul normativ anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, extinzând elementele salariale specifice calității de cadru militar activ care se cuvin judecătorilor și procurorilor militari.

Analizând normele juridice prin care legiuitorul a reglementat salarizarea judecătorilor și procurorilor militari din anul 1999 până în prezent, se poate constata, fără nicio dificultate, că drepturile salariale în litigiu au fost acordate acestor magistrați până la intrarea, în integralitate, în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv ca sume compensatorii după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, iar după data de 1 ianuarie 2018, în temeiul art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și pentru pârâta Direcția Instanțelor Militare, a apreciat că este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu cererea pe care au formulat-o în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Aceasta pentru că, analizând dispozițiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, se observă că legiuitorul prezintă, succint, drepturile judecătorilor și procurorilor militari, scoțând în evidență, pe de o parte, salarizarea acestora (stabilită potrivit familiei ocupaționale căreia magistratul îi aparține), iar, pe de altă parte, celelalte drepturi cuvenite judecătorilor și procurorilor militari, fără a le enumera pe cele din urmă.

În acest context, consideră că teza întâi a art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 este similară cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru 153/2017 și ale art. 74 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, în prezent abrogată.

Or, fără a exclude salarizarea din categoria drepturilor recunoscute judecătorilor și procurorilor militari, maniera în care ipoteza juridică conținută în teza a doua a art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 este expusă conduce la concluzia că anumite drepturi din categoria celorlalte drepturi cuvenite judecătorilor și procurorilor militari pot face obiectul opțiunii, nu și salarizarea acestora.

Prin urmare, în accepțiunea instituției militare, spiritul legii este acela de a permite magistratului militar să opteze asupra dreptului, altul decât cel salarial, consacrat în acte normative distincte, aplicabile unor categorii profesionale diferite.

În justificarea acestei opinii a invocat inclusiv dispozițiile art. 69 alin. (1) și ale art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, care stipulează că, în materia salarizării, "Pentru judecătorii și procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiție", iar "Pentru calitatea de cadru militar în activitate, (...) mai beneficiază de solda de grad".

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile au formulat puncte de vedere după cum urmează: - reclamanții au achiesat parțial la raport, arătând că, într-adevăr, textele de lege în discuție sunt suficient de clare, nefiind susceptibile de interpretări contradictorii. Au apreciat însă că cele două decizii ale Curții Constituționale menționate în raport, pronunțate în anii 2020 și 2021, și-au pierdut aplicabilitatea după intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022; - pârâtul Ministerul Apărării Naționale a arătat că dispozițiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 se interpretează coroborat cu cele ale art. 69 alin. (1) și art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 și ipoteza juridică din teza a doua a art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 conduce la concluzia că anumite drepturi din categoria celorlalte drepturi cuvenite judecătorilor și procurorilor militari pot face obiectul opțiunii, nu și salarizarea acestora. A apreciat că, deși sesizarea de față nu îndeplinește condițiile de admisibilitate, pentru evitarea apariției unei practici judiciare neunitare, ar putea fi dată o îndrumare asupra interpretării dispozițiilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022. VI. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Față de conținutul celor două întrebări adresate instanței supreme, s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanțelor pentru comunicarea practicii judiciare. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

În procedurile de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care să prezinte relevanță în lămurirea chestiunilor ce fac obiectul prezentei sesizări.

Din verificările efectuate s-au identificat deciziile Curții Constituționale nr. 324 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1270 din 21 decembrie 2020, și nr. 7 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 21 aprilie 2021, ale căror considerente sunt relevante, după cum se va arăta în continuare.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 324 din 11 iunie 2020 s-au reținut următoarele: " 62. Referitor la critica potrivit căreia lit. B a capitolului 1 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 nu reglementează niciun nivel de salarizare pentru procurorii militari, aceasta este neîntemeiată, întrucât regimul salarizării acestora poate fi dedus cu ușurință din punctul 3 al anexei nr. V coroborat cu art. 69 alin. (1) al anexei nr. VI la aceeași lege care prevede că pentru judecătorii și procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiției. 63. Astfel, art. 69 alin. (1) din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede clar: «(1) Pentru judecătorii și procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiției.» Așadar, procurorii militari nu beneficiază de un regim dublu de salarizare, respectiv de personal din sistemul justiției și de personal din domeniul apărării, ci numai de cel care îi privește pe procurori ca parte a sistemului justiției."

Și la paragraful 35 al Deciziei nr. 7 din 14 ianuarie 2021, Curtea Constituțională a arătat că "regimul salarizării procurorilor militari poate fi dedus din punctul 3 al anexei nr. V coroborat cu art. 69 alin. (1) al anexei nr. VI la aceeași lege care prevede că pentru judecătorii și procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiției. Astfel, art. 69 alin. (1) din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede clar: «(1) Pentru judecătorii și procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiției.» Așadar, procurorii militari nu beneficiază de un regim dublu de salarizare, respectiv de personal din sistemul justiției și de personal din domeniul apărării, ci numai de cel care îi privește pe procurori ca parte a sistemului justiției". VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă și cea de contencios administrativ ce vizează raporturile de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum și în materia asigurărilor sociale, parțial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "Prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal", iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, "(...) prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze".

În conformitate cu art. 2 alin. (1) din același act normativ, "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) existența unei chestiuni de drept; d) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Verificând îndeplinirea acestor condiții, se constată că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate referitoare la obiectul cauzei în care a fost formulată cererea de pronunțare a hotărârii prealabile și stadiul procedurii, întrucât instanța de trimitere este învestită cu soluționarea cauzei în contencios administrativ și fiscal având ca obiect anularea actelor administrative constând în deciziile prin care s-au respins contestațiile formulate de reclamanții judecători militari împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariale.

Așadar, litigiul în cadrul căruia s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

În privința condiției referitoare la existența unei veritabile chestiuni de drept, care să genereze, prin interpretări diferite, practică judiciară neunitară și asupra căreia instanța supremă să nu se fi pronunțat, se constată că aceasta nu este îndeplinită, în raport cu cele două întrebări ale sesizării, pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "chestiune de drept", examinarea îndeplinirii acestei cerințe trebuie verificată prin raportare la jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă în care, în mod constant, s-a subliniat că este necesar ca sesizarea să vizeze "o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 și 42).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală și veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuției este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii judiciare neunitare.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este ținut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate și care implică riscul unor dezlegări diferite în practică, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendințe jurisprudențiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În cauza de față această condiție nu este îndeplinită întrucât analiza încheierii de sesizare cu privire la ambele întrebări formulate demonstrează că instanța de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normelor de drept în discuție, expunând un punct de vedere clar și argumentat cu privire la modul de interpretare a acestora, fără a prezenta și alte posibile interpretări ori elemente care să conducă la concluzia că textele de lege vizate ar fi neclare ori susceptibile de interpretări contradictorii.

Or, în lipsa unei dificultăți reale, interpretarea și aplicarea legii, în circumstanțele specifice fiecărei cauze, sunt competențe care aparțin în exclusivitate instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Altfel spus, raționamentul judiciar aparține judecătorului cauzei și impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice și de apreciere a situațiilor de fapt concrete, operațiune ce nu poate fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța de trimitere a ignorat, însă, în mod nepermis procedural ipoteza normei stipulate în art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, dând prevalență obligativității sesizării, fără însă a realiza cuvenita și prealabila verificare și constatare a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate care îi îngăduiau un atare demers, inclusiv cea referitoare la existența unei chestiuni de drept, pentru că numai atunci ar putea intra în acțiune dispoziția normei juridice anterior menționate, potrivit cu care completul de judecată învestit cu soluționarea procesului "va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

De asemenea, se reține, cât privește cea de-a doua întrebare adresată, că formularea nu se circumscrie exigențelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu se urmărește o interpretare și dezlegare de principiu asupra unor norme juridice, ci se solicită instanței a răspunde, după efectuarea unor verificări, dacă se identifică sau nu elementele necesare instanței de fond pentru a soluționa însăși pretenția reclamanților ce formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Or, este atributul instanței de trimitere, în virtutea plenitudinii funcției sale jurisdicționale, de a da calificare raportului juridic individual litigios, pe baza elementelor rezultate punctual din situația de fapt a pricinii, în funcție de care să facă aplicarea cadrului normativ incident în materie de drepturi de salarizare, printr-o interpretare corelată și adecvată a tuturor normelor de drept relevante.

În plus, lipsa dificultății problemei de drept ce face obiectul prezentei trimiteri este reliefată și de dezlegările oferite de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 324 din 11 iunie 2020 și Decizia nr. 7 din 14 ianuarie 2021, așa cum au fost prezentate la capitolul VII al prezentei decizii, paragrafele 35-37.

Ca atare, rămân valabile statuările obligatorii, conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept atunci când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În consecință, cum art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din actul normativ menționat obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice ipoteză în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, astfel cum greșit a considerat instanța de trimitere, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat, în mod constant, în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și art. 520 din Codul de procedură civilă, cu care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 se completează, se constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a sesizării.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,