Decizia nr. 401 din 17 noiembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.417/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 3.221/2/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 11 februarie 2025, în Dosarul nr. 3.221/2/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, salarizarea judecătorilor şi procurorilor militari trebuie să cuprindă, în mod cumulativ, elemente din salarizarea personalului din sistemul justiţiei şi elemente specifice din salarizarea cadrelor militare. Dacă există anumite elemente salariale care se regăsesc atât în anexa nr. V, cât şi în anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora judecătorii şi procurorii militari pot opta pentru acordarea unui anumit element salarial, respectiv chiar pentru elemente care se regăsesc în salarizarea celor care nu au ajuns la valoarea indemnizaţiei de încadrare prevăzută în Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 30 iunie 2025 cu nr. 1.417/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit pentru data de 17 noiembrie 2025. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2022): ” Art. 205. – (…) (4) Salarizarea şi celelalte drepturi cuvenite judecătorilor şi procurorilor militari se asigură de Ministerul Apărării Naţionale, în concordanţă cu prevederile legislaţiei privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din sistemul justiţiei şi cu reglementările referitoare la drepturile materiale şi băneşti specifice calităţii de cadru militar activ. În situaţia în care anumite drepturi sunt prevăzute atât în legislaţia aplicabilă personalului din sistemul justiţiei, cât şi în cea aplicabilă cadrelor militare, judecătorul sau procurorul militar optează pentru unul dintre aceste drepturi. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 mai 2023, cu nr. 3.221/2/2023, reclamanţii, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Direcţia Instanţelor Militare, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: – anularea deciziilor prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor pe care le-au formulat împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariate cuvenite; – admiterea contestaţiilor pe care le-au formulat împotriva deciziilor atacate, acte administrative prin care s-au stabilit drepturile salariale care li se cuvin începând cu data de 1 ianuarie 2023, în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017); – obligarea pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Direcţia Instanţelor Militare să emită decizii de salarizare în conformitate cu dispoziţiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, respectiv cu luarea în considerare a opţiunii fiecărui reclamant asupra tuturor drepturilor care sunt prevăzute atât în legislaţia aplicabilă personalului din sistemul justiţiei, cât şi în cea aplicabilă cadrelor militare, începând cu data de 15 decembrie 2023 şi în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu pentru fiecare reclamant, astfel încât drepturile salariale să cuprindă: A. drepturi acordate prin legislaţia personalului din sistemul justiţiei: – indemnizaţia de funcţie stabilită potrivit prevederilor din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, care constituie solda de funcţie pentru magistraţii militari; – sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică; – sporul de confidenţialitate; – sporul pentru condiţii de muncă vătămătoare sau periculoase; B. drepturi acordate prin legislaţia aplicabilă cadrelor militare: – sporul pentru lucru cu informaţii clasificate; – sporul pentru specialist de clasă; – solda pentru funcţia de comandă, acordată doar reclamanţilor care ocupă funcţii de conducere, prin opţiune între indemnizaţia de conducere de 10% prevăzută prin legislaţia personalului din sistemul justiţiei şi solda de comandă prevăzută prin legislaţia aplicabilă cadrelor militare.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că au calitatea de judecători şi sunt încadraţi la Curtea Militară de Apel Bucureşti, Tribunalul Militar Bucureşti, Tribunalul Militar Cluj, Tribunalul Militar laşi şi Tribunalul Militar Timişoara.

Având în vedere dreptul de opţiune introdus prin dispoziţiile art. 205 alin. (4) teza ultimă din Legea nr. 303/2022, în conformitate cu care, în situaţia în care anumite drepturi sunt prevăzute atât în legislaţia aplicabilă personalului din sistemul justiţiei, cât şi în cea aplicabilă cadrelor militare, judecătorul sau procurorul militar optează pentru unul dintre aceste drepturi, apreciază că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022, salarizarea judecătorilor şi procurorilor militari cuprinde atât drepturile prevăzute în legislaţia aplicabilă familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională (anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017), cât şi drepturile prevăzute în legislaţia aplicabilă familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională” (anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017), cu excepţia drepturilor comune acestor două familii ocupaţionale.

În condiţiile în care reglementarea salarizării magistraţilor militari este cuprinsă în textul Legii nr. 303/2022, respectiv în art. 205 alin. (4), care sunt norme juridice speciale, deci derogatorii de la celelalte norme juridice generale prin care este reglementată salarizarea, la acordarea drepturilor salariale cuvenite judecătorilor militari prevăzute prin prevederile legislaţiei privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din sistemul justiţiei şi a celor referitoare la salarizarea cadrelor militare active, desigur cu exercitarea dreptului de opţiune în ipoteza incidenţei prevederilor art. 205 alin. (4) teza ultimă din Legea nr. 303/2022, nu se creează o lex tertia, întrucât prevederile anexei nr. V şi anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile, în cazul magistraţilor militari, ca norme juridice de trimitere.

Cum legiuitorul nu a dispus nicio excepţie de la prevederile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, se constată că şi în privinţa drepturilor salariale cuvenite magistraţilor militari, începând cu data de 15 decembrie 2022, este incident principiul conform căruia unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem.

Prin dispoziţiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 teza ultimă, potrivit cărora, în situaţia în care anumite drepturi sunt prevăzute atât în legislaţia aplicabilă personalului din sistemul justiţiei, cât şi în cea aplicabilă cadrelor militare, judecătorul sau procurorul militar optează pentru unul dintre aceste drepturi, legiuitorul a înţeles să înlăture limitarea impusă prin prevederile art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, realizând în drept o revenire la situaţia anterioară intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009).

Această concluzie rezultă indubitabil din faptul că dispoziţiile art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt dispoziţii contrare prevederilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, astfel că, în temeiul art. 294 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 303/2022, dispoziţiile art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt abrogate implicit de la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022.

Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi pentru pârâta Direcţia Instanţelor Militare, a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, având ca obiect cele două întrebări preluate în sesizare. IV. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, corelată cu art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: – sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – există o cauză în curs de judecată, în primă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; – litigiul pendinte este început după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă actual, acţiunea fiind înregistrată pe rolul instanţei la data de 15 mai 2023; – chestiunile de drept ce necesită a fi lămurite privesc interpretarea dispoziţiilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, cu referire la art. 70 coroborat cu art. 69 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă drepturile materiale şi băneşti specifice calităţii de cadru militar activ şi dreptul de opţiune al judecătorilor militari la care se face referire în acest text de lege privesc inclusiv drepturile de natură salarială, în condiţiile în care, potrivit legii-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pentru calitatea de cadru militar în activitate, judecătorii militari mai beneficiază doar de solda de grad specifică acesteia; – chestiunea de drept ce necesită intervenţia instanţei supreme este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor menţionate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât pretenţiile reclamanţilor vizează recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la prevederile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, luând în considerare drepturile acordate prin legislaţia incidentă din sistemul justiţiei, precum şi drepturile acordate prin legislaţia specifică cadrelor militare în activitate; – în urma consultării jurisprudenţei instanţei supreme, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii.

Opinia cu privire la dezlegarea chestiunii de drept a completului de judecată al instanţei de trimitere este că norma în discuţie nu permite cumularea aceluiaşi element salarial în situaţia în care este prevăzut de ambele sisteme salariale (sistemul justiţiei şi cel aplicabil cadrelor militare), ci permite libertatea de alegere a celui mai favorabil şi obţinerea în plus a celorlalte elemente salariale care nu sunt prevăzute decât de unul dintre sisteme. Textul art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 nu face o distincţie în privinţa drepturilor specifice calităţii de militar activ, astfel că opţiunea judecătorilor militari vizează inclusiv drepturile salariale specifice cadrelor militare în activitate.

Având în vedere scopul pentru care au fost recunoscute (nediminuarea veniturilor la data de 1 ianuarie 2010, conform art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009) şi aplicarea lor temporară, elementele care se regăseau în salarizarea celor care nu au ajuns la valoarea indemnizaţiei de încadrare prevăzută în Legea-cadru nr. 330/2009 nu pot forma obiectul opţiunii judecătorilor militari.

Articolul 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 este o normă de bază care stabileşte cadrul legal privind modul în care judecătorii şi procurorii militari pot fi salarizaţi, astfel că orice dispoziţie legală contrară se abrogă, după cum prevede expres art. 294 alin. (5) lit. c) din acelaşi act normativ.

Identificarea elementelor salariale echivalente, care se regăsesc atât în anexa nr. V, cât şi în anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 şi pentru care judecătorii militari au un drept de opţiune, se face pentru fiecare element în parte, în funcţie de scopul şi natura dreptului recunoscut, prioritatea funcţiilor şi a responsabilităţilor etc. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Unul dintre reclamanţi a solicitat să fie respinsă ca inadmisibilă solicitarea pârâţilor de a fi sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că nu sunt incidente dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, consideră că dispoziţiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 sunt suficient de clare şi predictibile, în condiţiile în care, spre deosebire de textul art. 74 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul din anul 2022 a înţeles să revină la cadrul normativ anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, extinzând elementele salariale specifice calităţii de cadru militar activ care se cuvin judecătorilor şi procurorilor militari.

Analizând normele juridice prin care legiuitorul a reglementat salarizarea judecătorilor şi procurorilor militari din anul 1999 până în prezent, se poate constata, fără nicio dificultate, că drepturile salariale în litigiu au fost acordate acestor magistraţi până la intrarea, în integralitate, în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, respectiv ca sume compensatorii după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, iar după data de 1 ianuarie 2018, în temeiul art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi pentru pârâta Direcţia Instanţelor Militare, a apreciat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu cererea pe care au formulat-o în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Aceasta pentru că, analizând dispoziţiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, se observă că legiuitorul prezintă, succint, drepturile judecătorilor şi procurorilor militari, scoţând în evidenţă, pe de o parte, salarizarea acestora (stabilită potrivit familiei ocupaţionale căreia magistratul îi aparţine), iar, pe de altă parte, celelalte drepturi cuvenite judecătorilor şi procurorilor militari, fără a le enumera pe cele din urmă.

În acest context, consideră că teza întâi a art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 este similară cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru 153/2017 şi ale art. 74 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, în prezent abrogată.

Or, fără a exclude salarizarea din categoria drepturilor recunoscute judecătorilor şi procurorilor militari, maniera în care ipoteza juridică conţinută în teza a doua a art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 este expusă conduce la concluzia că anumite drepturi din categoria celorlalte drepturi cuvenite judecătorilor şi procurorilor militari pot face obiectul opţiunii, nu şi salarizarea acestora.

Prin urmare, în accepţiunea instituţiei militare, spiritul legii este acela de a permite magistratului militar să opteze asupra dreptului, altul decât cel salarial, consacrat în acte normative distincte, aplicabile unor categorii profesionale diferite.

În justificarea acestei opinii a invocat inclusiv dispoziţiile art. 69 alin. (1) şi ale art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, care stipulează că, în materia salarizării, „Pentru judecătorii şi procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiţie”, iar „Pentru calitatea de cadru militar în activitate, (…) mai beneficiază de solda de grad”.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au formulat puncte de vedere după cum urmează: – reclamanţii au achiesat parţial la raport, arătând că, într-adevăr, textele de lege în discuţie sunt suficient de clare, nefiind susceptibile de interpretări contradictorii. Au apreciat însă că cele două decizii ale Curţii Constituţionale menţionate în raport, pronunţate în anii 2020 şi 2021, şi-au pierdut aplicabilitatea după intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022; – pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a arătat că dispoziţiile art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 se interpretează coroborat cu cele ale art. 69 alin. (1) şi art. 70 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 şi ipoteza juridică din teza a doua a art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 conduce la concluzia că anumite drepturi din categoria celorlalte drepturi cuvenite judecătorilor şi procurorilor militari pot face obiectul opţiunii, nu şi salarizarea acestora. A apreciat că, deşi sesizarea de faţă nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, pentru evitarea apariţiei unei practici judiciare neunitare, ar putea fi dată o îndrumare asupra interpretării dispoziţiilor art. 205 alin. (4) din Legea nr. 303/2022. VI. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul celor două întrebări adresate instanţei supreme, s-a apreciat că nu este necesară consultarea instanţelor pentru comunicarea practicii judiciare. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

În procedurile de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care să prezinte relevanţă în lămurirea chestiunilor ce fac obiectul prezentei sesizări.

Din verificările efectuate s-au identificat deciziile Curţii Constituţionale nr. 324 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1270 din 21 decembrie 2020, şi nr. 7 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 21 aprilie 2021, ale căror considerente sunt relevante, după cum se va arăta în continuare.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 324 din 11 iunie 2020 s-au reţinut următoarele: ” 62. Referitor la critica potrivit căreia lit. B a capitolului 1 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 nu reglementează niciun nivel de salarizare pentru procurorii militari, aceasta este neîntemeiată, întrucât regimul salarizării acestora poate fi dedus cu uşurinţă din punctul 3 al anexei nr. V coroborat cu art. 69 alin. (1) al anexei nr. VI la aceeaşi lege care prevede că pentru judecătorii şi procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiţiei. 63. Astfel, art. 69 alin. (1) din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede clar: «(1) Pentru judecătorii şi procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiţiei.» Aşadar, procurorii militari nu beneficiază de un regim dublu de salarizare, respectiv de personal din sistemul justiţiei şi de personal din domeniul apărării, ci numai de cel care îi priveşte pe procurori ca parte a sistemului justiţiei.” 37. Şi la paragraful 35 al Deciziei nr. 7 din 14 ianuarie 2021, Curtea Constituţională a arătat că „regimul salarizării procurorilor militari poate fi dedus din punctul 3 al anexei nr. V coroborat cu art. 69 alin. (1) al anexei nr. VI la aceeaşi lege care prevede că pentru judecătorii şi procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiţiei. Astfel, art. 69 alin. (1) din anexa nr. VI din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede clar: «(1) Pentru judecătorii şi procurorii militari se aplică, în mod corespunzător, reglementările specifice personalului din sistemul justiţiei.» Aşadar, procurorii militari nu beneficiază de un regim dublu de salarizare, respectiv de personal din sistemul justiţiei şi de personal din domeniul apărării, ci numai de cel care îi priveşte pe procurori ca parte a sistemului justiţiei”. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul sesizării este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă şi cea de contencios administrativ ce vizează raporturile de serviciu ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „(…) prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

În conformitate cu art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept; d) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; e) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate referitoare la obiectul cauzei în care a fost formulată cererea de pronunţare a hotărârii prealabile şi stadiul procedurii, întrucât instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea cauzei în contencios administrativ şi fiscal având ca obiect anularea actelor administrative constând în deciziile prin care s-au respins contestaţiile formulate de reclamanţii judecători militari împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariale.

Aşadar, litigiul în cadrul căruia s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să genereze, prin interpretări diferite, practică judiciară neunitară şi asupra căreia instanţa supremă să nu se fi pronunţat, se constată că aceasta nu este îndeplinită, în raport cu cele două întrebări ale sesizării, pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept”, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul hotărârii prealabile reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă în care, în mod constant, s-a subliniat că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii judiciare neunitare.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite în practică, semnalând complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.

În cauza de faţă această condiţie nu este îndeplinită întrucât analiza încheierii de sesizare cu privire la ambele întrebări formulate demonstrează că instanţa de trimitere nu are nicio dificultate în a determina sensul normelor de drept în discuţie, expunând un punct de vedere clar şi argumentat cu privire la modul de interpretare a acestora, fără a prezenta şi alte posibile interpretări ori elemente care să conducă la concluzia că textele de lege vizate ar fi neclare ori susceptibile de interpretări contradictorii.

Or, în lipsa unei dificultăţi reale, interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin în exclusivitate instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizate în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Altfel spus, raţionamentul judiciar aparţine judecătorului cauzei şi impune aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a situaţiilor de fapt concrete, operaţiune ce nu poate fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţa de trimitere a ignorat, însă, în mod nepermis procedural ipoteza normei stipulate în art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dând prevalenţă obligativităţii sesizării, fără însă a realiza cuvenita şi prealabila verificare şi constatare a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate care îi îngăduiau un atare demers, inclusiv cea referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, pentru că numai atunci ar putea intra în acţiune dispoziţia normei juridice anterior menţionate, potrivit cu care completul de judecată învestit cu soluţionarea procesului „va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

De asemenea, se reţine, cât priveşte cea de-a doua întrebare adresată, că formularea nu se circumscrie exigenţelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu se urmăreşte o interpretare şi dezlegare de principiu asupra unor norme juridice, ci se solicită instanţei a răspunde, după efectuarea unor verificări, dacă se identifică sau nu elementele necesare instanţei de fond pentru a soluţiona însăşi pretenţia reclamanţilor ce formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Or, este atributul instanţei de trimitere, în virtutea plenitudinii funcţiei sale jurisdicţionale, de a da calificare raportului juridic individual litigios, pe baza elementelor rezultate punctual din situaţia de fapt a pricinii, în funcţie de care să facă aplicarea cadrului normativ incident în materie de drepturi de salarizare, printr-o interpretare corelată şi adecvată a tuturor normelor de drept relevante.

În plus, lipsa dificultăţii problemei de drept ce face obiectul prezentei trimiteri este reliefată şi de dezlegările oferite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 324 din 11 iunie 2020 şi Decizia nr. 7 din 14 ianuarie 2021, aşa cum au fost prezentate la capitolul VII al prezentei decizii, paragrafele 35-37.

Ca atare, rămân valabile statuările obligatorii, conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept atunci când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, cum art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din actul normativ menţionat obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice ipoteză în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, astfel cum greşit a considerat instanţa de trimitere, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat, în mod constant, în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă, cu care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se completează, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a sesizării.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,