Decizia nr. 11 din 26 ianuarie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.045/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.636/99/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulat punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 mai 2025, în Dosarul nr. 1.636/99/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind: Dacă în interpretarea art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023, pentru un funcţionar public din cadrul Casei Judeţene de Pensii Iaşi, având funcţia publică de şef serviciu comunicare şi relaţii publice, informatică, resurse umane, diferenţele salariale acordate ar trebui să aibă în vedere, ca bază de calcul, valoarea salariului funcţiei de stat corespunzătoare din structura Casei Naţionale de Pensii Publice. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învăţământ şi alte sectoare de activitate bugetară, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023: ” Art. V. – (1) Diferenţele salariale pentru funcţiile din cadrul structurilor subordonate ale Casei Naţionale de Pensii Publice, Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Inspecţiei Muncii, Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Institutului Naţional de Statistică, precum şi din cadrul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, direcţiilor pentru cultură judeţene şi a municipiului Bucureşti şi instituţiilor prefectului, rezultate din prevederile art. III pct. 3 şi 4 şi ale art. IV, se aplică în două tranşe egale, începând cu 1 ianuarie 2024 şi 1 iunie 2024, la salariul de bază aferent lunii decembrie 2023, fără a depăşi salariile aflate în plată la structurile supraordonate. (2) Pentru funcţiile care nu se regăsesc în capitolul I lit. A pct. I din anexa nr. VIII şi capitolul II lit. A pct. I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, din cadrul instituţiilor subordonate ale Casei Naţionale de Pensii Publice, Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Inspecţiei Muncii, Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Institutului Naţional de Statistică, precum şi din cadrul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, direcţiilor pentru cultură judeţene şi a municipiului Bucureşti şi instituţiilor prefectului, salariul de bază se stabileşte prin asimilare cu funcţiile şi salariile de bază ale funcţiilor din aceste instituţii care intră sub incidenţa art. III pct. 3 şi 4 din prezenta ordonanţă de urgenţă, prin ordin comun al ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ordonatorilor principali de credite.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi cu număr de dosar 1.636/99/2024, reclamanta AB a formulat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, contestaţie împotriva Deciziei nr. aa din 5 ianuarie 2024 şi a adreselor nr. (…) din 28 februarie 2024 şi nr. (…) din 28 februarie 2024 emise de pârâtă, solicitând obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de salarizare.

În motivare, reclamanta a arătat că are calitatea de funcţionar public în cadrul Casei Judeţene de Pensii Iaşi, în funcţia publică de şef serviciu comunicare şi relaţii publice, informatică, resurse umane.

A mai arătat reclamanta că a contestat Decizia nr. aa/2024, emisă în stabilirea drepturilor salariale aplicabile începând cu 1 ianuarie 2024, pentru greşita aplicare a valorii sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare. Astfel, art. 1 alin. (2) din decizie stabileşte un spor pentru condiţii periculoase în cuantum de 1.358 lei, cu precizarea că acesta este determinat conform cap. I art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene.

A învederat reclamanta că în anul 2020 a fost emisă de către pârâtă Decizia nr. x/2020, prin care a stabilit valoarea sporului de condiţii periculoase la suma de 1.358 lei, ca urmare a aplicării procentului de 15% la valoarea salariului de bază lunar de 9.052 lei, astfel cum a fost obligată prin sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 7.977/99/2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi. Astfel, Decizia nr. aa/2024 a stabilit noul salariu de bază, însă valoarea sporului pentru condiţii periculoase a rămas în cuantum de 1.358 lei.

Consideră reclamanta că valoarea corectă ce ar fi trebuit stabilită pentru acest spor ar fi rezultat din aplicarea procentului de 15% la noul salariu, şi nu menţinerea sumei determinate pentru vechiul salariu.

În opinia reclamantei, valoarea salariului aferent funcţiei pe care îşi desfăşoară activitatea trebuie să fie egală cu valoarea aceleiaşi funcţii de la data de 1 ianuarie 2024 din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice. Invocă în acest sens Decizia nr. 80/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi încălcarea de către angajator a principiilor nediscriminării şi egalităţii, principii stabilite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că a stabilit drepturile salariale ale reclamantei în mod corect, în conformitate cu actele normative în vigoare.

În ceea ce priveşte sporul de condiţii vătămătoare, pârâta precizează că actele normative incidente prevăd plafonarea tuturor categoriilor de sporuri ale personalului plătit din fonduri publice, astfel că nu putea decât să menţină sporul de condiţii vătămătoare în cuantum de 1.358 lei aferent lunii decembrie 2023, chiar dacă salariul de bază s-a majorat începând cu 1 ianuarie 2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Punctul de vedere al completului de judecată asupra sesizării este în sensul că diferenţele salariale acordate ar trebui să aibă în vedere ca bază de calcul valoarea salariului corespunzător funcţiei publice îndeplinite în cadrul caselor judeţene de pensii, iar nu în cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice. VI. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în legătură cu modalitatea de determinare a majorării salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2024. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Faţă de obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a mai fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanţă cu privire la soluţionarea sesizării.

Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanţa supremă a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 20.154/3/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea art. I alin. (1) şi (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, personalul din familia ocupaţională «Justiţie», ale cărui drepturi salariale au fost calculate, prin acte administrative ale ordonatorilor principali de credite, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 lei, fără a se ţine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu beneficiază de majorarea de 5% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, începând cu 1 ianuarie 2024.”

Totodată, au fost admise sesizările formulate de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 1.325/90/2024, de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.618/102/2024, de Tribunalul Alba – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă în dosarele nr. 1.766/107/2024, nr. 1.778/107/2024, nr. 1.771/107/2024, nr. 1.772/107/2024, nr. 1.777/107/2024 şi nr. 1.768/107/2024 şi de Tribunalul Mureş – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.952/102/2024 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, stabilindu-se că: „În interpretarea şi aplicarea art. III pct. 3 şi art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023, cu trimitere la art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, structurile subordonate ale A.P.I.A. şi Inspecţiei Muncii nu beneficiază de dreptul la majorare cu 5% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2023 a salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare brute lunare cuvenite de la 1 ianuarie 2024, cu excepţia situaţiei în care din aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023 ar rezulta o majorare a salariilor de bază mai mică decât procentul prevăzut la art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, situaţie în care se aplică procentul de 5% la salariul de bază aferent lunii decembrie 2023.”

Decizia nr. 240 din 16 iunie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 26 august 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitor la interpretarea dispoziţiilor art. III pct. 3 şi 4, art. IV, art. V şi art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023.

Decizia nr. 345 din 6 octombrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1140 din 10 decembrie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.403/99/2024, privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: „Dacă majorarea de 5% rezultată din aplicarea art. III pct. 3 şi 4 şi art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 128/2023 se aplică în cazul funcţionarilor angajaţi ai caselor judeţene de pensii raportat la salariul de bază la nivel central aflat în plată în luna decembrie 2023 sau la salariul de bază la nivel central aflat în plată la 1.01.2024.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu ale cărei dispoziţii arată că se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – sesizarea să privească o chestiune de drept; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condiţiilor de admisibilitate mai sus enunţate.

Referitor la prima condiţie legală se reţine că aceasta este îndeplinită, întrucât cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, care judecă în primă instanţă, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererii formulate de un funcţionar public, iar obiectul cauzei vizează stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale angajaţilor caselor de pensii, o categorie de angajaţi cuprinsă în sfera personalului plătit din fonduri publice.

Chestiunea sesizată, conform conţinutului întrebării adresate de instanţa de trimitere, este chiar cea dedusă judecăţii, verificându-se astfel şi condiţia de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluţionarea cauzei pe fond.

Este îndeplinită şi ultima condiţie legală enunţată, întrucât, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o altă hotărâre prealabilă şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate în rândul celor anterior enunţate, ca sesizarea să privească o „chestiune de drept”, aceasta nu este îndeplinită.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei „chestiuni de drept” apte să declanşeze acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate şi al cărei răspuns se impune cu evidenţă şi fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanşat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanţei supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94/2024).

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, contrar celor reţinute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori a art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret, din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, ţinând seama şi de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum şi de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente şi previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; f) când există dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunţată de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcţie de specificul speţei. Considerentele expuse de instanţa de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât şi acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanţei fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de actul normativ.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiţia existenţei unei chestiuni reale de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigenţe, în opinia instanţei supreme, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

În cauză, întrebarea adresată instanţei supreme vizează chestiunea de drept referitoare la calculul sporului de condiţii vătămătoare acordat unui angajat la un serviciu teritorial, la nivelul salariului de bază corespunzător funcţiei şi gradului din administraţia publică centrală.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condiţiile în care dispoziţiile legale invocate în cauză nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanţa de trimitere însăşi a făcut trimitere la succesiunea de acte normative incidente speţei şi la considerentele a două decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 52/2024, Decizia nr. 80/2023).

În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 62/2014, Decizia nr. 80/2024, Decizia nr. 84/2024).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale şi nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuţie este susceptibilă a da naştere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanţei de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal şi nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligaţiei de a interpreta şi aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme.

Aşadar, instanţa supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii.

Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme, întrucât ar fi afectată independenţa judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiţii sesizarea instanţei supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situaţiei factuale specifice reclamantei, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării şi în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal.