ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 11/2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.045/1/2025, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Ana Hermina Iancu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Georgiana Toader, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.636/99/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulat punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 mai 2025, în Dosarul nr. 1.636/99/2024, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept privind: Dacă în interpretarea art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023, pentru un funcționar public din cadrul Casei Județene de Pensii Iași, având funcția publică de șef serviciu comunicare și relații publice, informatică, resurse umane, diferențele salariale acordate ar trebui să aibă în vedere, ca bază de calcul, valoarea salariului funcției de stat corespunzătoare din structura Casei Naționale de Pensii Publice. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învățământ și alte sectoare de activitate bugetară, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023: " Art. V. - (1) Diferențele salariale pentru funcțiile din cadrul structurilor subordonate ale Casei Naționale de Pensii Publice, Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, Inspecției Muncii, Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială, Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Institutului Național de Statistică, precum și din cadrul direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București, direcțiilor pentru cultură județene și a municipiului București și instituțiilor prefectului, rezultate din prevederile art. III pct. 3 și 4 și ale art. IV, se aplică în două tranșe egale, începând cu 1 ianuarie 2024 și 1 iunie 2024, la salariul de bază aferent lunii decembrie 2023, fără a depăși salariile aflate în plată la structurile supraordonate. (2) Pentru funcțiile care nu se regăsesc în capitolul I lit. A pct. I din anexa nr. VIII și capitolul II lit. A pct. I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, din cadrul instituțiilor subordonate ale Casei Naționale de Pensii Publice, Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, Inspecției Muncii, Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială, Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, Institutului Național de Statistică, precum și din cadrul direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București, direcțiilor pentru cultură județene și a municipiului București și instituțiilor prefectului, salariul de bază se stabilește prin asimilare cu funcțiile și salariile de bază ale funcțiilor din aceste instituții care intră sub incidența art. III pct. 3 și 4 din prezenta ordonanță de urgență, prin ordin comun al ministrului muncii și solidarității sociale și al ordonatorilor principali de credite." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași cu număr de dosar 1.636/99/2024, reclamanta AB a formulat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, contestație împotriva Deciziei nr. aa din 5 ianuarie 2024 și a adreselor nr. (...) din 28 februarie 2024 și nr. (...) din 28 februarie 2024 emise de pârâtă, solicitând obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de salarizare.

În motivare, reclamanta a arătat că are calitatea de funcționar public în cadrul Casei Județene de Pensii Iași, în funcția publică de șef serviciu comunicare și relații publice, informatică, resurse umane.

A mai arătat reclamanta că a contestat Decizia nr. aa/2024, emisă în stabilirea drepturilor salariale aplicabile începând cu 1 ianuarie 2024, pentru greșita aplicare a valorii sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare. Astfel, art. 1 alin. (2) din decizie stabilește un spor pentru condiții periculoase în cuantum de 1.358 lei, cu precizarea că acesta este determinat conform cap. I art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru prorogarea unor termene.

A învederat reclamanta că în anul 2020 a fost emisă de către pârâtă Decizia nr. x/2020, prin care a stabilit valoarea sporului de condiții periculoase la suma de 1.358 lei, ca urmare a aplicării procentului de 15% la valoarea salariului de bază lunar de 9.052 lei, astfel cum a fost obligată prin sentința pronunțată în Dosarul nr. 7.977/99/2018, pronunțată de Tribunalul Iași. Astfel, Decizia nr. aa/2024 a stabilit noul salariu de bază, însă valoarea sporului pentru condiții periculoase a rămas în cuantum de 1.358 lei.

Consideră reclamanta că valoarea corectă ce ar fi trebuit stabilită pentru acest spor ar fi rezultat din aplicarea procentului de 15% la noul salariu, și nu menținerea sumei determinate pentru vechiul salariu.

În opinia reclamantei, valoarea salariului aferent funcției pe care își desfășoară activitatea trebuie să fie egală cu valoarea aceleiași funcții de la data de 1 ianuarie 2024 din cadrul Casei Naționale de Pensii Publice. Invocă în acest sens Decizia nr. 80/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și încălcarea de către angajator a principiilor nediscriminării și egalității, principii stabilite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că a stabilit drepturile salariale ale reclamantei în mod corect, în conformitate cu actele normative în vigoare.

În ceea ce privește sporul de condiții vătămătoare, pârâta precizează că actele normative incidente prevăd plafonarea tuturor categoriilor de sporuri ale personalului plătit din fonduri publice, astfel că nu putea decât să mențină sporul de condiții vătămătoare în cuantum de 1.358 lei aferent lunii decembrie 2023, chiar dacă salariul de bază s-a majorat începând cu 1 ianuarie 2024. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Punctul de vedere al completului de judecată asupra sesizării este în sensul că diferențele salariale acordate ar trebui să aibă în vedere ca bază de calcul valoarea salariului corespunzător funcției publice îndeplinite în cadrul caselor județene de pensii, iar nu în cadrul Casei Naționale de Pensii Publice. VI. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în legătură cu modalitatea de determinare a majorării salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2024. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Față de obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanța supremă nu a mai fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate mai multe decizii care prezintă relevanță cu privire la soluționarea sesizării.

Decizia nr. 70 din 11 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1275 din 18 decembrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanța supremă a admis sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 20.154/3/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, și a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea art. I alin. (1) și (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 115/2023, personalul din familia ocupațională «Justiție», ale cărui drepturi salariale au fost calculate, prin acte administrative ale ordonatorilor principali de credite, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, fără a se ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu beneficiază de majorarea de 5% a indemnizației de încadrare brute lunare, începând cu 1 ianuarie 2024."

Totodată, au fost admise sesizările formulate de Tribunalul Vâlcea - Secția a II-a civilă în Dosarul nr. 1.325/90/2024, de Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.618/102/2024, de Tribunalul Alba - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență în dosarele nr. 1.766/107/2024, nr. 1.778/107/2024, nr. 1.771/107/2024, nr. 1.772/107/2024, nr. 1.777/107/2024 și nr. 1.768/107/2024 și de Tribunalul Mureș - Secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.952/102/2024 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, stabilindu-se că: "În interpretarea și aplicarea art. III pct. 3 și art. VI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023, cu trimitere la art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 115/2023, structurile subordonate ale A.P.I.A. și Inspecției Muncii nu beneficiază de dreptul la majorare cu 5% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2023 a salariului de bază/indemnizației de încadrare brute lunare cuvenite de la 1 ianuarie 2024, cu excepția situației în care din aplicarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 128/2023 ar rezulta o majorare a salariilor de bază mai mică decât procentul prevăzut la art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 115/2023, situație în care se aplică procentul de 5% la salariul de bază aferent lunii decembrie 2023."

Decizia nr. 240 din 16 iunie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 26 august 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitor la interpretarea dispozițiilor art. III pct. 3 și 4, art. IV, art. V și art. VI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023.

Decizia nr. 345 din 6 octombrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1140 din 10 decembrie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.403/99/2024, privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: "Dacă majorarea de 5% rezultată din aplicarea art. III pct. 3 și 4 și art. IV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023 se aplică în cazul funcționarilor angajați ai caselor județene de pensii raportat la salariul de bază la nivel central aflat în plată în luna decembrie 2023 sau la salariul de bază la nivel central aflat în plată la 1.01.2024." IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condițiilor speciale instituite prin art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cât și celor ce decurg din cuprinsul art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidență este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al Ordonanței de urgență a Guvernului la prevederile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu ale cărei dispoziții arată că se completează.

În lumina acestor dispoziții legale, condițiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: - existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță ori în calea de atac, dintre cele la care se referă art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024; - sesizarea să privească o chestiune de drept; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Evaluarea elementelor sesizării relevă întrunirea doar în parte a condițiilor de admisibilitate mai sus enunțate.

Referitor la prima condiție legală se reține că aceasta este îndeplinită, întrucât cauza se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, care judecă în primă instanță, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar litigiul se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, tribunalul fiind învestit cu judecarea cererii formulate de un funcționar public, iar obiectul cauzei vizează stabilirea și plata unor drepturi salariale ale angajaților caselor de pensii, o categorie de angajați cuprinsă în sfera personalului plătit din fonduri publice.

Chestiunea sesizată, conform conținutului întrebării adresate de instanța de trimitere, este chiar cea dedusă judecății, verificându-se astfel și condiția de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluționarea cauzei pe fond.

Este îndeplinită și ultima condiție legală enunțată, întrucât, în urma consultării evidențelor întocmite la nivelul instanței supreme, rezultă că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție printr-o altă hotărâre prealabilă și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Cât privește cea de-a doua condiție de admisibilitate în rândul celor anterior enunțate, ca sesizarea să privească o "chestiune de drept", aceasta nu este îndeplinită.

Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile existența unei "chestiuni de drept" apte să declanșeze acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noțiunea de "chestiune de drept" are înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Totodată, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020 etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate și al cărei răspuns se impune cu evidență și fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanșat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94/2024).

Rațiunea instituirii condițiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, contrar celor reținute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanță obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

În absența definirii în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ori a art. 519 din Codul de procedură civilă a noțiunii de "chestiune de drept dificilă", această cerință este supusă unei evaluări în concret, din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanței de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile, ținând seama și de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum și de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente și previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; b) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit aceeași interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.), a Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție; f) când există dezlegări anterioare date de instanța supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunțată de instanța de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluționarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcție de specificul speței. Considerentele expuse de instanța de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât și acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conținutului unor dispoziții legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanței fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de actul normativ.

Astfel, admisibilitatea învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi desprinsă de condiția existenței unei chestiuni reale de drept care să necesite recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile.

Prin raportare la aceste exigențe, în opinia instanței supreme, sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o "chestiune de drept" care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, apte să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

În cauză, întrebarea adresată instanței supreme vizează chestiunea de drept referitoare la calculul sporului de condiții vătămătoare acordat unui angajat la un serviciu teritorial, la nivelul salariului de bază corespunzător funcției și gradului din administrația publică centrală.

Problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, în condițiile în care dispozițiile legale invocate în cauză nu sunt lacunare, incomplete sau neclare, aspect ce reiese inclusiv din încheierea de sesizare, în care instanța de trimitere însăși a făcut trimitere la succesiunea de acte normative incidente speței și la considerentele a două decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 52/2024, Decizia nr. 80/2023).

În conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care, astfel, este primul ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practică.

Această exigență legală, subsumată condiției privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecția judecătorilor din completul învestit cu soluționarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile și asupra argumentelor de natură să le susțină, pentru a da temei inițierii mecanismului de unificare jurisprudențială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 62/2014, Decizia nr. 80/2024, Decizia nr. 84/2024).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de trimitere nu a avut nicio dificultate în interpretarea normelor legale și nici nu a arătat argumentele pentru care consideră că problema de drept în discuție este susceptibilă a da naștere unor interpretări diferite. În contextul în care din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă care ar fi dilema instanței de trimitere cu privire la posibile interpretări diferite ale cadrului legal și nici obstacolele întâmpinate în îndeplinirea obligației de a interpreta și aplica norma legală în litigiul cu care este învestită, se impune concluzia că problema de drept supusă interpretării nu ridică o reală dificultate, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, de natură să justifice intervenția instanței supreme.

Așadar, instanța supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății.

Or, aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară și nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situația de fapt este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei, această competență neputând fi delegată instanței supreme, întrucât ar fi afectată independența judecătorului fondului cauzei.

În aceste condiții sesizarea instanței supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situației factuale specifice reclamantei, nu întrunește condițiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluție de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenței prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluției ce urmează a fi adoptată de instanța de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reținând, în condițiile expuse, neconformitatea sesizării și în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia rațiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată, rolul instanței supreme neputând deveni astfel unul de soluționare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal.