Decizia nr. 147/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2564/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.564/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.629/89/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 24 octombrie 2024, în Dosarul nr. 1.629/89/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 448/2006), raportat la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009), asistentul personal are dreptul la acordarea de vouchere de vacanţă.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 14 noiembrie 2024, cu nr. 2.564/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 5 mai 2025. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ” Art. 37. – (1) Pe perioada îngrijirii şi protecţiei persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are următoarele drepturi: a) salariu stabilit potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; (…) c) concediu anual de odihnă, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituţii publice; (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare – forma în vigoare la data introducerii acţiunii – 31 august 2022 ” Art. 1. – (…) (2) Instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, acordă, anual, în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2026, vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 31 august 2022 pe rolul Tribunalului Vaslui – Secţia civilă, cu nr. 1.629/89/2022, reclamanta A a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei C, să dispună obligarea acesteia la plata drepturilor salariale restante în cuantum de 15.570 lei, reprezentând indemnizaţie de hrană neachitată în perioada 1 decembrie 2018 şi până în prezent, precum şi vouchere de vacanţă pentru anii 2019, 2021 şi 2022, în sumă de 4.350 lei.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pe fondul cauzei, a susţinut că reclamanta a fost angajată, în anul 2016, pe o perioadă determinată de 12 luni, ca asistent personal al minorului M, iar contractul său de muncă a expirat la data de 14 noiembrie 2017, sens în care s-a emis o decizie. La 31 august 2019, la cererea sa, a fost reangajată ca asistent personal al persoanei cu handicap, fără gradaţie de vechime, renunţând totodată la acordarea dreptului la indemnizaţie al persoanei cu handicap, de care a beneficiat în perioada 14 noiembrie 2017-31 august 2019, cu menţiunea că legiuitorul a lăsat la latitudinea tutorelui/titularului dreptului să opteze fie pentru indemnizaţie, fie pentru angajarea ca asistent personal al persoanei cu handicap, acestea neputându-se cumula.

Prin Sentinţa civilă nr. 591 din 12 mai 2023, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 1 decembrie 2018-31 august 2019, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele aferente indemnizaţiei de hrană pentru perioada cuprinsă între data de 1 septembrie 2019 şi până la data pronunţării hotărârii, precum şi contravaloarea voucherelor de vacanţă pentru perioada 1 august 2019-31 decembrie 2020 şi să acorde vouchere de vacanţă pentru anul 2022.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în ceea ce priveşte voucherele de vacanţă, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2021 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, aprobată cu modificări prin Legea nr. 130/2023, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2021).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu motivarea că beneficiile solicitate de reclamantă nu au fost negociate între părţi şi nici stipulate în contractul individual de muncă, iar sumele aferente nu au fost prevăzute în bugetul local. A reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de fond.

La termenul din 10 octombrie 2024, instanţa a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu interpretarea problemei de drept arătate.

Prin Încheierea pronunţată la data de 24 octombrie 2024 s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. Suspendarea s-a dispus până la dezlegarea de către instanţa supremă a acestei chestiuni de drept, dar şi până la soluţionarea Dosarului nr. 1.982/1/2024 al Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât reclamanta face parte din personalul plătit din fonduri publice – asistent personal angajat de o unitate administrativ-teritorială, iar cauza vizează obligarea angajatorului – instituţie publică la plata unor drepturi de natură salarială, respectiv vouchere de vacanţă prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009.

Potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016, cu modificările şi completările ulterioare (Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015), în sensul art. 76 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal, „veniturile brute din salarii sau considerate asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ( ), ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă (…), precum şi orice sume de natură salarială primite în baza unor statute speciale prevăzute de lege, indiferent de perioada la care se referă, şi care sunt realizate din: a) sume primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum şi pe baza actului de numire: (…) (viii) valoarea nominală a tichetelor de masă, tichetelor de creşă, voucherelor de vacanţă, acordate potrivit legii (…)”.

Instanţa de trimitere a reţinut că soluţionarea pe fond a cauzei depinde în mod direct de lămurirea chestiunii referitoare la dreptul acestei categorii de salariaţi la acordarea voucherelor de vacanţă, acesta fiind obiectul învestirii.

Din cercetarea deciziilor şi a listei de sesizări adresate instanţei supreme rezultă că aceasta nu s-a pronunţat într-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre în dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la problemele de drept expuse.

Curtea a constatat că este obligată să solicite instanţei supreme dezlegarea chestiunii de drept, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indiferent de complexitatea chestiunii şi de (in)existenţa vreunei dificultăţi în stabilirea modalităţii de interpretare şi aplicare a normelor de drept deduse judecăţii, V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept, altfel decât prin poziţiile procesuale rezultate din cererile depuse la dosar. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

În ceea ce priveşte fondul chestiunii deduse interpretării, instanţa de trimitere a arătat că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu par a exclude această categorie de angajaţi de la beneficiul voucherelor de vacanţă, însă faţă de modalitatea de reglementare a drepturilor asistentului personal, prin art. 37 din Legea nr. 448/2006, această chestiune poate suscita interpretări diferite, în special având în vedere dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în privinţa altor drepturi salariale solicitate de persoane angajate ca asistenţi personali, prin Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 31 ianuarie 2024 (Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au depus hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice, care au evidenţiat existenţa unei orientări jurisprudenţiale unanime.

Astfel, s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 448/2006, raportat la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, asistentul personal are dreptul la acordarea de vouchere de vacanţă. În măsura în care angajatorul îşi asumă acordarea voucherelor de vacanţă în condiţiile art. 1 alin. (2 4 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, atunci acordarea acestora către salariaţi devine obligatorie.

În acelaşi sens este şi Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 31 iulie 2017 (Decizia nr. 39 din 29 mai 2017). Prin urmare, instituţiile publice locale acordă vouchere de vacanţă fiecărui salariat, inclusiv asistenţilor personali, în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul local.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept în discuţie. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 31 iulie 2017, s-a statuat că: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, aprobată prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanţă este condiţionat de alocările bugetare prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale instituţiilor publice.”

Prin Decizia nr. 23 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 24 mai 2021, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare – forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, se interpretează în sensul că instituţiile şi autorităţile publice la care se referă această normă legală acordă, sub condiţia de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinaţie, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, exclusiv o indemnizaţie de vacanţă sau o primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat sau pot acorda o indemnizaţie de vacanţă sau primă de vacanţă, sub formă de vouchere, în cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat, dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinaţie, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că: „79. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017 cu privire la natura juridică a beneficiilor la care se referă dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 poate fi avută în vedere pentru determinarea condiţiilor legale în care se acordă indemnizaţia de vacanţă/prima de vacanţă.”

Prin Decizia nr. 94 din 25 noiembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 17 ianuarie 2025, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 (…), se acordă şi asistenţilor personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav, angajaţi cu contract individual de muncă încheiat cu unităţile administrativ-teritoriale, prin primar/primărie, şi, în caz afirmativ, dacă această indemnizaţie se acordă începând cu data de 1 ianuarie 2019.”

S-a reţinut că dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită sunt limpezi şi univoce şi nu au aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia exprimate de instanţele naţionale, în sensul că indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 se acordă şi asistenţilor personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav (paragraful 62).

Prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 17 februarie 2025, s-a statuat că: ” (…) În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), (2 4 ) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 (…), astfel cum a fost modificată şi completată prin art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018 privind modificarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din sistemul bugetar. (…)”

Prin Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 31 ianuarie 2024, s-a statuat că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 448/2006 şi a prevederilor anexei nr. 9 pct. IV lit. A subpct. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, stabileşte că asistentul personal nu beneficiază de sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 143 din 12 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 26 iunie 2020, instanţa de contencios constituţional, respingând excepţia de neconstituţionalitate invocată, a reţinut că: ” 15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, a statuat că statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006).”

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 448/2006. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în sensul că lipseşte cerinţa existenţei unei chestiuni de drept dificile, necesar a fi dezlegată prin mecanismul de unificare a practicii reprezentat de hotărârea prealabilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul sesizării îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificându-se întrunirea acestor cerinţe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că ele se regăsesc doar parţial.

Astfel, cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, care judecă în ultimă instanţă, conform art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 275 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; reclamanta face parte din personalul plătit din fonduri publice – asistent personal angajat de o unitate administrativ-teritorială, iar cauza vizează obligarea angajatorului – instituţie publică la plata unor drepturi de natură salarială, respectiv vouchere de vacanţă prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009.

În schimb, în cauză nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, completată cu dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate rămâne de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”. Pe de altă parte, în măsura în care prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu s-a derogat de la dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, acestea rămân aplicabile, ca drept comun în materia sesizării pentru dezlegarea în prealabil a unei chestiuni de drept.

În cauza de faţă, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă chestiune de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile. Textele de lege a căror interpretare se solicită sunt cele ale art. 37 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 448/2006 şi ale art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, redate la paragrafele 10 şi 11 din prezenta decizie.

Exprimându-şi punctul de vedere, instanţa de trimitere a arătat că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu par a exclude categoria asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap de la beneficiul voucherelor de vacanţă, însă faţă de modalitatea de reglementare a drepturilor asistentului personal, prin art. 37 din Legea nr. 448/2006, această chestiune poate suscita interpretări diferite, în special având în vedere dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în privinţa altor drepturi salariale solicitate de persoane angajate ca asistenţi personali, prin Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023.

Or, această dilemă a instanţei nu se verifică. Pe de o parte, art. 37 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 448/2006 stabileşte în mod clar că, pe perioada îngrijirii şi protecţiei persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are dreptul la salariu stabilit potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, precum şi la concediu anual de odihnă, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituţii publice. Pe de altă parte, art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 prevede modul de acordare a voucherelor de vacanţă şi categoriile de personal cărora li se acordă aceste vouchere.

Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023, prin care se interpretează dispoziţii legale având ca obiect alte drepturi salariale solicitate de persoane angajate ca asistenţi personali, nu poate conduce la existenţa unor interpretări diferite în ceea ce priveşte dreptul categoriei de personal din care face parte reclamanta de a obţine, în condiţiile legii, vouchere de vacanţă.

Prin decizia indicată s-a statuat că dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 448/2006 şi pct. IV lit. A subpct. 2 din anexa nr. 9 la Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate şi asistenţă socială”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 153/2018, cu modificările şi completările ulterioare, nu conferă dreptul asistentului personal de a beneficia de sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare.

Instanţa de trimitere, analizând dispoziţiile legale incidente prin metodele uzuale de interpretare a legii, precum şi prin observarea criteriilor reţinute de instanţa supremă în deciziile de unificare a practicii în această materie, trebuie să distingă între categoriile de drepturi solicitate, voucherele de vacanţă şi sporurile pentru condiţii periculoase sau vătămătoare neavând aceeaşi natură.

Spre exemplu, prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2025, menţionată la paragraful 35 din prezenta decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut: „90. Tichetele/Voucherele de vacanţă reprezintă drepturi salariale suplimentare, ce se acordă în conformitate cu cele arătate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, alături de salariu, cu rol de recuperare a capacităţii de muncă, de creştere a productivităţii muncii salariatului şi de motivare a acestuia.”

Sporurile însă, definite de art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017, reprezintă „un element al salariului lunar/soldei lunare, acordat ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal”.

Aşadar, împrejurarea că prin Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023 s-a decis că un spor salarial nu se cuvine asistenţilor personali nu poate conduce la concluzia că, pentru acelaşi raţionament, acestora nu li se cuvin voucherele vacanţă.

În acelaşi timp, instanţa supremă a reţinut, prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017: ” 66. Aşadar, existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de prime de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie. 67. Ori de câte ori, prin legile de salarizare din sectorul bugetar ori de instituire a unor măsuri în domeniul bugetar s-a dispus (…) că, în bugetele pe anii respectivi ale instituţiilor publice centrale şi locale, nu se prevăd sume pentru acordarea tichetelor de vacanţă personalului din cadrul acestora se înţelege că cerinţa legală a existenţei alocării bugetare nu a fost îndeplinită. 68. Or, în absenţa condiţiei legale, nu se poate vorbi despre existenţa dreptului angajatului instituţiei publice la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă şi nici despre existenţa obligaţiei corelative a angajatorului – instituţie publică centrală sau locală, de a acorda astfel de beneficii sau drepturi suplimentare.”

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2025 s-a statuat că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), (24) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din sistemul bugetar.”

Toate aceste criterii, oferite prin deciziile de interpretare pronunţate de instanţa supremă, se află la dispoziţia instanţelor în vederea stabilirii, în concret, dacă aceste drepturi salariale suplimentare se cuvin categoriei asistenţilor personali, contribuind la eliminarea oricărei dificultăţi în procesul de interpretare şi aplicare a legii.

Lipsa de dificultate este subliniată şi de împrejurarea că exemplele jurisprudenţiale transmise şi opiniile teoretice exprimate de instanţele consultate sunt unanime în sensul că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu exclud asistentul personal plătit din fonduri publice de la beneficiul voucherelor de vacanţă, însă, din coroborarea acestora cu prevederile art. 37 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 448/2006, faţă de modalitatea de reglementare a drepturilor asistentului personal din această lege, existenţa dreptului angajatului de a beneficia de vouchere de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei publice respective de sume cu această destinaţie.

În acest context este necesar a se sublinia că rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, de fapt, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile sau a unei hotărâri în interesul legii trebuie văzută nu doar ca un argument de forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ci şi ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării (Decizia nr. 106 din 9 decembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 21 ianuarie 2025).

Aşadar, devine evident că sesizarea prezentă nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită şi care să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu, pentru preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare.

Pentru toate aceste considerente,