Decizia nr. 94/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.982/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanța - Secția I civilă, în Dosarul nr. 5.164/118/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Constanța - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 14 august 2024, în Dosarul nr. 5.164/118/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: Dacă indemnizația de hrană reglementată de art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se acordă și asistenților personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav, angajați cu contract individual de muncă încheiat cu unitățile administrativ-teritoriale, prin primar/primărie, și, în caz afirmativ, dacă această indemnizație se acordă începând cu data de 1 ianuarie 2019. II. Dispozițiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): Art. 18. - Indemnizația de hrană (forma inițială de la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017): " (1) Începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizații de hrană la nivelul anual a două salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, cu excepția personalului Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază și Serviciului de Telecomunicații Speciale, precum și a personalului poliției locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Art. 18. - astfel cum a fost modificat prin pct. 5 al articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 79/2018 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 91/2017): " (1) Începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizații de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, cu excepția personalului Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază și Serviciului de Telecomunicații Speciale, precum și a personalului poliției locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, republicată, cu modificările și completările ulterioare." Art. 18. - astfel cum a fost modificat prin art. XXVI din Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung, cu modificările și completările ulterioare: " (1) Începând cu 1 octombrie 2023, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, pentru personalul încadrat ale cărui salarii lunare nete sunt de până la 8.000 lei inclusiv, indemnizații de hrană la nivelul anual a două salarii minime pe economie în vigoare la data de 1 ianuarie 2019, actualizat anual cu indicele prețului de consum comunicat anual de Institutul Național de Statistică, începând cu 2025, cu excepția personalului Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției, Administrației Naționale a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale, Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, precum și a personalului poliției locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, republicată, cu modificările și completările ulterioare." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă la data de 25 iulie 2023, cu nr. 5.164/118/2023, reclamantul, în numele și pentru membrii de sindicat, a solicitat obligarea pârâtei comuna Nicolae Bălcescu din județul Constanța la plata contravalorii indemnizației de hrană începând cu 1 ianuarie 2019 și până la 1 octombrie 2023, în raport cu contractele individuale de muncă perfectate de membrii de sindicat cu pârâta, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.

În motivarea cererii s-a arătat că membrii de sindicat reprezentați au calitatea de asistenți personali ai persoanelor cu handicap grav, în baza contractelor de muncă încheiate cu pârâta comuna Nicolae Bălcescu, care are calitatea de angajator. S-a indicat faptul că, potrivit art. 37 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 448/2006), pe perioada îngrijirii și protecției persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are dreptul la salariu stabilit potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017.

Într-un asemenea context s-a invocat aplicabilitatea dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Reclamanții au menționat că, deși prin art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017), nu s-a acordat indemnizația de hrană de care ar fi trebuit să se beneficieze începând cu 1 decembrie 2018, însă prin art. 36 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018) această indemnizație a intrat în plată începând cu anul 2019. În pofida faptului că în perioadele în care reclamanții au desfășurat raporturile de muncă în calitate de asistenți personali ai persoanelor cu handicap erau incidente dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum și cele ale art. 36 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, fiind încetată perioada de suspendare instituită de dispozițiile art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, în mod nejustificat pârâta a refuzat acordarea indemnizației de hrană, proporțional cu timpul lucrat de către reclamanți, în temeiul contractelor individuale de muncă.

În speță, reclamanții consideră că refuzul pârâtei de acordare a acestor drepturi este unul nejustificat, câtă vreme acestea sunt născute în favoarea reclamanților ope legis, reprezentând drepturi salariale acordate tuturor angajaților plătiți din fonduri publice, astfel că acest refuz se impune a fi sancționat prin admiterea prezentei cereri și obligarea pârâtei la plata indemnizației de hrană.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 1.01.2019-30.06.2020 și a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, fără a detalia poziția procesuală. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de sesizare a apreciat că, deși dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, față de scopul declarat al legiuitorului avut în vedere la adoptarea actului normativ, precum și față de modalitatea de reglementare, în concepția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 diferă condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept față de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, instanța de trimitere a apreciat că singura condiție de admisibilitate a unei astfel de sesizări, în materia litigiilor privind stabilirea și/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice, este ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea procesului, iar această chestiune de drept să nici nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Odată verificată îndeplinirea acestei condiții, sesizarea este obligatorie, având în vedere modalitatea de formulare a textului art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac (...) va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Instanța de sesizare a considerat că nu se mai impune stabilirea existenței unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție că este necesar potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât din preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 reiese cu evidență că ceea ce a intenționat legiuitorul delegat a fost ca instanța supremă să asigure o interpretare unitară a dispozițiilor legale supuse analizei în litigii privind salarizarea/dreptul la pensie al personalului plătit din fonduri publice. Cât timp sesizarea se dispune cu titlu imperativ, nu este lăsată la latitudinea instanței care judecă procesul examinarea chestiunii privind dificultatea interpretării chestiunii de drept.

Totodată, nu s-a identificat nicio hotărâre prealabilă sau decizie de recurs în interesul legii pronunțate de instanța supremă privind exact chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanții au lăsat la aprecierea instanței admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, iar pârâta nu a exprimat un punct de vedere.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanței de trimitere a reținut că, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizații de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, cu excepția personalului Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază și Serviciului de Telecomunicații Speciale, precum și a personalului poliției locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, indemnizațiile de hrană prevăzute la alin. (1) se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară, cu încadrarea în prevederile art. 25 alin. (1) din aceeași lege-cadru.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 43 din Legea nr. 448/2006, indemnizația lunară prevăzută la art. 42 alin. (4) din aceeași lege este în cuantum egal cu salariul net al asistentului personal gradația 0, stabilit potrivit prevederilor legale care reglementează nivelul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, iar plata acestei indemnizații se asigură de primăriile în a căror rază teritorială își are domiciliul sau reședința persoana cu handicap grav.

Față de aceste dispoziții legale, instanța de sesizare a considerat că, sub imperiul Legii-cadru nr. 153/2017, de dispozițiile art. 18 alin. (1) din legea-cadru trebuie să beneficieze și asistenții personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav, angajați cu contract individual de muncă încheiat cu unitățile administrativ-teritoriale, prin primar/primărie. VII. Practica judiciară a instanțelor naționale în materie

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, a rezultat o opinie cvasiunanimă în sensul că indemnizația de hrană reglementată de art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 se acordă și asistenților personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav, angajați cu contract individual de muncă încheiat cu unitățile administrativ-teritoriale, prin primar, începând cu data de 1 ianuarie 2019.

În sprijinul acestei opinii s-a arătat că plata indemnizației de hrană prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost suspendată în anul 2018, conform art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017.

Potrivit art. 36 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, "În perioada 2019-2020, personalul din cadrul instituțiilor și autorităților publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, beneficiază de vouchere de vacanță în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare, precum și de indemnizația de hrană prevăzută la art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare".

Având în vedere că dispozițiile legale menționate nu exclud de la aplicarea acestora asistenții personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav, angajați cu contract individual de muncă, s-a apreciat că, începând cu 1 ianuarie 2019, aceștia beneficiază de indemnizația de hrană.

În sensul acestei opinii au fost identificate și transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești, fiind formulate și puncte de vedere teoretice de către judecători.

Cu titlu singular, a fost identificată o sentință definitivă, prin care a fost respinsă acțiunea ca nefondată, instanța reținând că pentru acordarea indemnizației de hrană se impune prezența angajatului la locul de muncă și nu se acordă în cazul muncii la domiciliu.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În procedurile de unificare a practicii judiciare nu au fost identificate decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care să prezinte relevanță în dezlegarea chestiunii de drept sesizate. IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu s-au identificat decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la chestiunea de drept sesizată. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, "(1) Prezenta ordonanță de urgență se aplică în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal. (...) (3) Prezenta ordonanță de urgență se aplică indiferent de natura și obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) și (2), de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze".

Conform art. 2 alin. (1) din același act normativ "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată", iar, potrivit art. 4, "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiții de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Spre deosebire de condițiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiția noutății chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, iar Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi sesizată și de către completele de judecată învestite cu soluționarea cauzelor în primă instanță sau în calea de atac, fiind eliminată condiția sesizării doar de către completele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale curților de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluționarea cauzelor în ultimă instanță.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, în sesizările formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

În sesizările formulate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 trebuie avut în vedere preambulul acestui act normativ în care s-a ținut seama de "faptul că măsurile legislative propuse pot influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept".

Se constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu cuprinde o derogare explicită de la condiția dificultății; dimpotrivă, este utilizată aceeași sintagmă - "chestiune de drept" - căreia nu i se poate da o altă definiție decât cea conturată anterior în jurisprudența instanței supreme, întrucât însăși noțiunea de "chestiune" implică ideea unei probleme care necesită a fi lămurită, ceea ce presupune un anumit grad de neclaritate sau dificultate - premisa dificultății chestiunii de clarificat fiind menționată, așa cum s-a arătat, în însuși preambulul actului normativ; absența unui grad minimal de dificultate, lipsa completă a oricărei probleme de interpretare echivalează cu inexistența unei chestiuni de drept.

Instanța de trimitere a dedus renunțarea implicită a legiuitorului la condiția dificultății în cazul sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile în privința chestiunilor de drept cuprinse în aria reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, din împrejurarea că sesizarea trebuie cu titlu imperativ dispusă de instanța ce judecă procesul atunci când constată că de o astfel de chestiune de drept depinde soluționarea cauzei, nefiind lăsată la latitudinea acestei instanțe evaluarea dificultății interpretării chestiunii de drept.

Cu alte cuvinte, în opinia instanței de trimitere, natura obligatorie a sesizării instanței supreme în cazul ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea litigiului implică fie faptul că legiuitorul prezumă în mod absolut caracterul veritabil al chestiunilor de drept din aria reglementată de actul normativ menționat, fie faptul că legiuitorul a înțeles să elimine dificultatea chestiunii de drept dintre condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Interpretarea dată de instanța de trimitere textului ce reglementează condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul special al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu poate fi primită.

Este adevărat că art. 2 din ordonanța de urgență obligă instanța care judecă procesul să sesizeze instanța supremă în vederea dezlegării chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, atunci când constată că asupra chestiunii Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, în timp ce, în reglementarea de drept comun, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, completul de judecată nu este obligat la o atare sesizare, ci are doar posibilitatea de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea o dezlegare de principiu chestiunii de drept, însă această diferență de regim juridic nu echivalează cu renunțarea la cerința caracterului real și veritabil al chestiunii de drept.

Semnificația diferenței de regim juridic dintre cele două proceduri de sesizare a instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - cea de drept comun, reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, și cea specială, prevăzută de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 - este cu totul alta: în procedura de drept comun, completul de judecată din ultimă instanță, atunci când constată existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, de care depinde soluționarea pricinii, are posibilitatea de a sesiza instanța supremă pentru o dezlegare de principiu - adică are un drept de opțiune, putând, însă, la fel de bine să aleagă să nu solicite o dezlegare de principiu prin mecanismul hotărârii prealabile, chiar dacă problema este una dificilă. Dimpotrivă, în procedura specială a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, atunci când instanța de judecată constată existența unei chestiuni de drept - reale și veritabile - de care depinde soluționarea pricinii, este obligată să sesizeze instanța supremă prin mecanismul hotărârii prealabile, fără a mai avea un drept de opțiune; însă condiția existenței unei chestiuni de drept - adică a unei chestiuni reale și veritabile de drept, cu un anume grad de dificultate - de care să depindă soluționarea pe fond a litigiului, rămâne în continuare aplicabilă.

Cu alte cuvinte, faptul că instanța care judecă procesul nu mai are un drept de opțiune în a sesiza sau nu instanța supremă prin mecanismul hotărârii prealabile nu înseamnă că nu ar mai fi îndreptățită - și, totodată, obligată - la examinarea caracterului veritabil al chestiunii de drept, cum a apreciat instanța de trimitere, ci înseamnă doar că, atunci când constată în prealabil că respectiva chestiune de drept este una reală și veritabilă, nu mai are la îndemână și opțiunea de a nu solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție o rezolvare de principiu a problemei, ci este obligată să o sesizeze.

Când, însă, chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate și al cărei răspuns se impune cu evidență și fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanșat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri.

Așadar, concluzionând, natura imperativă a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prin mecanismul prevăzut de art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 trebuie înțeleasă ca obligând instanța care judecă procesul să ceară instanței supreme rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ivite, atunci când verifică și constată, în urma propriei analize, că aceasta este una reală și veritabilă, fără posibilitatea de a opta pentru a nu formula o atare sesizare, dar totodată fără a obliga instanța să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție cu întrebări care nu constituie reale chestiuni de drept.

Îndeplinirea condițiilor de sesizare, inclusiv cerința unui anume grad de dificultate, este ceea ce face ca sesizarea să devină obligatorie conform art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, iar nu obligativitatea sesizării este cea aptă să facă nenecesară condiția caracterului real și veritabil al chestiunii de drept ridicate.

Pe de altă parte, însă, trebuie stabilit, tot de principiu, că analiza condiției dificultății trebuie adaptată specificului domeniului în care aceasta s-a ivit și cu privire la care legiuitorul a apreciat că se impune o reglementare specială, materializată în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, al cărei preambul indică acel context care a făcut-o necesară și care trebuie luat în considerare cu prilejul evaluării chestiunilor de drept ridicate, pentru asigurarea atingerii scopului pentru care actul normativ a fost edictat.

În sensul celor de mai sus, un criteriu important de testare a dificultății chestiunii de drept este aptitudinea normei de analizat de a genera neclarități sau interpretări multiple, materializate prin practică judiciară neunitară la nivelul instanțelor sau opinii teoretice divergente, riscul și impactul fiind mai mari în domeniul litigiilor cu potențial repetitiv, privitoare la drepturi salariale aplicabile unor categorii largi de destinatari.

În lumina celor dezvoltate, examinând, în continuare, caracterul real și veritabil al chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită în sesizarea de față, se constată, așa cum se va arăta mai jos, că sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească "o chestiune de drept" care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

Astfel, instanța de trimitere întreabă dacă indemnizația de hrană reglementată de art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 se acordă și asistenților personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav, angajați cu contract individual de muncă încheiat cu unitățile administrativ-teritoriale, prin primar/primărie, și, în caz afirmativ, dacă această indemnizație se acordă începând cu data de 1 ianuarie 2019.

În conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 448/2006, persoana adultă cu handicap grav, în baza evaluării sociopsihomedicale, precum și copilul cu handicap grav au dreptul la un asistent personal, iar potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, contractul individual de muncă al asistentului personal se încheie cu primăria localității de domiciliu sau reședință a persoanei cu handicap grav; în conformitate cu dispozițiile art. 37 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat, pe perioada îngrijirii și protecției persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are dreptul la salariu stabilit potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 - autoritățile administrației publice locale având, conform art. 40 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, obligația să prevadă în bugetul local sumele necesare din care se suportă salarizarea, precum și celelalte drepturi cuvenite asistentului personal, potrivit legii.

Prin urmare, asistenților personali ai persoanelor încadrate cu grad de handicap grav, angajați cu contract individual de muncă încheiat cu unitățile administrativ-teritoriale, prin primar/primărie, li se aplică prevederile Legii-cadru nr. 153/2017.

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017, în forma modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 91/2017, în vigoare pe perioada de referință, "Începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizații de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, cu excepția personalului Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază și Serviciului de Telecomunicații Speciale, precum și a personalului poliției locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Indemnizația de hrană este unul dintre celelalte drepturi salariale, prevăzute în secțiunea a 2-a "Alte drepturi salariale" a capitolului II referitor la salarizare din Legea-cadru nr. 153/2017, și, potrivit textului de lege anterior menționat, se acordă obligatoriu personalului plătit din fonduri publice, cu excepțiile acolo prevăzute, deci și asistenților personali ai persoanelor încadrate cu grad de handicap grav, angajați cu contract individual de muncă încheiat cu unitățile administrativ-teritoriale, prin primar/primărie, care nu se numără între categoriile exceptate.

În ceea ce privește momentul de la care asistenții personali sunt îndreptățiți la acordarea indemnizației de hrană se observă că prin art. 9 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 s-a prevăzut că "În anul 2018, instituțiile și autoritățile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare (...) nu acordă personalului din cadrul acestora (...) indemnizația de hrană (...) prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017".

Ulterior, prin art. 36 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, s-a prevăzut că "În perioada 2019-2020, personalul din cadrul instituțiilor și autorităților publice (...) beneficiază (...) de indemnizația de hrană prevăzută la art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare."

În ceea ce privește anii următori, 2021-2023, art. I alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, aprobată prin Legea nr. 274/2022, art. I alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, și art. I alin. (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, au stabilit doar menținerea cuantumului indemnizației de hrană la nivelul anului precedent.

Prin urmare, se constată că dispozițiile legale incidente sunt limpezi și univoce și nu au aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidență și care a fost exprimată atât de instanța de trimitere prin încheierea de sesizare, cât și de instanțele naționale prin hotărârile judecătorești pronunțate ori prin opiniile teoretice transmise de acestea la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că indemnizația de hrană reglementată de art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 se acordă și asistenților personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav, angajați cu contract individual de muncă încheiat cu unitățile administrativ-teritoriale, fiind datorată începând cu data de 1 ianuarie 2019, sub rezerva regulilor referitoare la prescripția extinctivă.

Nefiind identificată o problemă de interpretare a normelor de drept, e suficientă aplicarea acestora în sensul clar și evident al dispozițiilor legale, care transpare din simpla lor edictare.

Apoi, unanimitatea opiniilor exprimate atât teoretic, cât și în practica judiciară comunicată scoate în evidență nu doar claritatea legii și lipsa oricărei dificultăți de interpretare, ci și împrejurarea că nu există niciun risc de jurisprudență neunitară în materie.

În consecință, constatând că sesizarea pendinte nu îndeplinește cerința de a supune dezlegării o chestiune de drept reală și veritabilă, potrivit art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024,