Decizia nr. 134 din 7 aprilie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.061/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă – Conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 1.023/90/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă – Conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din data de 15 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 1.023/90/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: 1. Dacă în urma declarării neconstituţionalităţii în ansamblul său a Legii nr. 11/2024 privind statutul grefierilor şi al altor categorii de personal care ocupă funcţii de specialitate în cadrul instanţelor judecătoreşti, al parchetelor de pe lângă acestea şi al Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi a reintrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul subiectiv prevăzut de art. 69 alin. (1) din acest ultim act normativ a redevenit sau nu actual pentru beneficiarii pensiei de serviciu şi dacă măsura suspendării prevăzută de actele normative prin care s-a dispus, în mod succesiv, neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 redevine sau nu aplicabilă; 2. Dacă prin măsura suspendării succesive a dreptului prevăzut de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 până în momentul abrogării acestuia, cu consecinţa neacordării lui, s-au încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; 3. Dacă, în acordarea dreptului prevăzut de art. 69 din Legea nr. 567/2004, există discriminare între personalul auxiliar de specialitate beneficiar al pensiei de serviciu şi moştenitorii personalului auxiliar de specialitate decedat. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 567/2004) ” Art. 69. – (1) Personalul auxiliar de specialitate cu o vechime continuă în justiţie de 25 de ani la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru motive neimputabile beneficiază de o indemnizaţie egală cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă – Conflicte de muncă şi asigurări sociale la 27 martie 2024, reclamanta X – grefier pensionat a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului Tribunalul Y la plata unei indemnizaţii egale cu 3 indemnizaţii de încadrare lunare brute, în temeiul dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare până la data plăţii efective; recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punctul de vedere al refuzului plăţii indemnizaţiei egale cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute la eliberarea din funcţie din motive neimputabile, prevăzută de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, faţă de moştenitorii aflaţi în întreţinerea personalului auxiliar de specialitate la data decesului; obligarea pârâtului Tribunalul Y la plata unei despăgubiri constând într-o indemnizaţie egală cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute, prevăzută de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004; actualizarea cuantumului indemnizaţiei la eliberarea din funcţie cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestei obligaţii, începând cu data de la care dreptul era datorat, respectiv data solicitării dreptului şi până la data plăţii efective. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta nu a formulat un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

Pârâtul Tribunalul Y a considerat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nefiind aplicabile în prezenta cauză. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În ceea ce priveşte prima întrebare, instanţa de trimitere a apreciat că, deşi dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 vor reintra în vigoare, aplicarea lor continuă să fie suspendată.

În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept, instanţa de trimitere a apreciat că nu poate fi reţinută o astfel de încălcare, indicând, în acest sens, relevanţa practicii exprimate în mod constant de Curtea Constituţională prin mai multe decizii, cum ar fi, de exemplu, Decizia nr. 326 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iulie 2013 şi Decizia nr. 334 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014.

În fine, cu privire la cea de-a treia problemă a cărei lămurire se cere, instanţa de trimitere a apreciat că reclamanta nu se află într-o situaţie similară cu moştenitorii personalului auxiliar de specialitate decedat, care beneficiază de dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Legea nr. 567/2004. Nefiind vorba de situaţii similare, nu este necesară aplicarea aceleiaşi soluţii legislative cu privire la acordarea indemnizaţiei menţionate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

La nivelul Curţii Constituţionale prezintă relevanţă Decizia nr. 170 din 19 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Au fost identificate mai multe decizii relevante ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după cum urmează: Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015; Decizia nr. 11 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017; Decizia nr. 79 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 23 ianuarie 2018; Decizia nr. 22 din 20 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 18 iulie 2024. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Domeniul de aplicare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, iar prin art. 2 s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând condiţiile de admisibilitate, se constată că acestea sunt doar parţial îndeplinite. Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea reclamantei persoană fizică, care face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, privind obligarea pârâtei, instanţa la care şi-a desfăşurat activitatea, la plata indemnizaţiei egale cu 3 indemnizaţii de încadrare lunare brute, în temeiul dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare până la data plăţii efective.

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, titularul cererii de chemare în judecată făcând parte din categoria personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă – Conflicte de muncă şi asigurări sociale, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Chestiunea sesizată, conform conţinutului primei întrebări adresate de instanţa de trimitere, este chiar cea dedusă judecăţii, verificându-se astfel şi condiţia de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluţionarea cauzei pe fond.

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei „chestiuni de drept” veritabile, aptă a declanşa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noţiunea de „chestiune de drept” are înţelesul dat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (spre exemplu, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020, etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate şi al cărei răspuns se impune cu evidenţă şi fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanşat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanţei supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94 din 25 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 17 ianuarie 2025).

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În absenţa definirii în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept dificilă”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţelor de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile, ţinând seama şi de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum şi de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente şi previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; b) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit aceeaşi interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („C.J.U.E.”), a Curţii Europene a Drepturilor Omului („C.E.D.O.”), a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; f) când există dezlegări anterioare date de instanţa supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunţată de instanţa de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcţie de specificul speţei.

Prin raportare la aceste exigenţe se constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Astfel, se constată că aspectele sesizate de instanţa de trimitere au fost, pe de o parte, lămurite prin decizii interpretative anterioare ale instanţei supreme (cu referire la interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale cu caracter similar vizând alte categorii de personal plătit din fonduri publice), iar, pe de altă parte, au fost tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii Constituţionale (cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ca urmare a măsurilor de suspendare a acordării indemnizaţiilor).

Aşadar, instanţa supremă reţine că obiectul sesizării nu priveşte o veritabilă chestiune de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, ci mai degrabă aplicarea dispoziţiilor legale incidente într-un caz concret, în raport cu interpretarea deja oferită de Înalta Curte prin deciziile anterioare pronunţate în mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept şi cu statuările obligatorii ale Curţii Constituţionale.

Analizând normele legale invocate de Tribunalul Vâlcea, se observă că ele dispun asupra unor beneficii de natură pecuniară, cu referire în speţă la indemnizaţii la ieşirea la pensie cuvenite personalului auxiliar de specialitate, în legătură cu care, pentru raţionamente identice, aplicabile unor beneficii similare, reglementate în favoarea altor categorii socioprofesionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 11 din 20 februarie 2017 ori Decizia nr. 22 din 20 mai 2024. Or, în acest context, dată fiind analiza anterioară făcută de instanţa supremă asupra aceleiaşi norme juridice, dar fie cu aplicare la un alt tip de beneficiu acordat de legiuitor [ajutoarele prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din anexa nr. IV/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi conferirea Ordinului „Meritul Militar” clasa a III-a, în condiţiile Legii nr. 238/1998 privind conferirea Ordinului „Meritul Militar” pensionarilor militari, veterani de război], fie cu privire la o altă categorie de personal plătit din fonduri publice [indemnizaţia de pensionare prevăzută în favoarea magistraţilor potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor], este inutil a da o dezlegare în acelaşi sens chiar şi în condiţiile impuse de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens, judecătorii-raportori au în vedere faptul că prima întrebare a instanţei de trimitere vizează clarificarea efectelor juridice ale declarării neconstituţionalităţii Legii nr. 11/2024 privind statutul grefierilor şi al altor categorii de personal care ocupă funcţii de specialitate în cadrul instanţelor judecătoreşti, al parchetelor de pe lângă acestea şi al Institutului Naţional de Expertize Criminalistice asupra drepturilor foştilor grefieri şi altor categorii de personal auxiliar care beneficiază de pensie de serviciu, în special în ceea ce priveşte indemnizaţia de pensionare prevăzută de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004. Astfel, se urmăreşte a se determina dacă dreptul la indemnizaţia de pensionare reglementat de Legea nr. 567/2004 a redevenit actual şi opozabil după ce această lege a reintrat în vigoare şi dacă măsura suspendării acordării indemnizaţiei prevăzută de acte normative succesive (care au blocat plata acestui drept) continuă să se aplice sau nu.

Din această perspectivă, instanţa supremă notează, în primul rând, faptul că aspectul privind aplicarea în timp a Legii nr. 567/2004 a fost tranşat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 402 din 19 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 10 ianuarie 2025, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea nr. 11/2024 este neconstituţională, în ansamblul său. În cadrul acestei decizii s-a reţinut că: „49. Având în vedere cele expuse, reglementările legale abrogate prin Legea nr. 11/2024 reintră în vigoare la data publicării deciziei de neconstituţionalitate. Prin urmare, Legea nr. 567/2004, precum şi celelalte acte normative abrogate prin Legea nr. 11/2024 reintră în vigoare la data publicării prezentei decizii.”

În al doilea rând se constată că dispoziţiile legale prin care s-a instituit, în mod succesiv, măsura suspendării acordării indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 nu au făcut obiectul vreunei abrogări, astfel încât nu se pune problema aplicării în timp a actelor normative ce cuprind respectivele prevederi.

Aşadar, chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate şi al cărei răspuns se impune cu evidenţă şi fără cel mai mic dubiu, astfel că mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanşat. Nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanţei supreme pe calea acestei proceduri.

În ceea ce priveşte a doua întrebare din cadrul sesizării, examenul deciziilor interpretative obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al jurisprudenţei Curţii Constituţionale relevă faptul că, în mecanismul hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, problema de drept a fost analizată în interpretarea unei dispoziţii legale cu conţinut similar ce reglementa indemnizaţiile stabilite în favoarea unei alte categorii de personal plătit din fonduri publice, chiar printr-o hotărâre menţionată de către instanţa de trimitere, în cuprinsul Deciziei nr. 22 din 20 mai 2024 făcându-se referire inclusiv la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale.

Astfel, în privinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aplicarea măsurii suspendării succesive a unui drept la indemnizaţie salarială, dezlegările anterioare, date prin mecanismul hotărârii prealabile, se impun, mutatis mutandis.

Conchizând, cu privire la primele două întrebări, chiar dacă nu a fost dezlegată explicit o chestiune identică celei ce face obiectul sesizării de faţă, dezlegările anterioare au relevanţă pentru condiţia de admisibilitate a existenţei unei chestiuni de drept veritabile, întrucât nu poate fi exclus de plano ca problema de drept în discuţie să prezinte un grad de dificultate ridicat, de natură a justifica intervenţia instanţei supreme, chiar şi atunci când au fost pronunţate decizii în procedura hotărârii prealabile şi/sau a recursului în interesul legii, dar soluţiile adoptate şi considerentele ce le-au fundamentat trebuie corelate (în acest sens, Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, paragraful 65).

În considerarea argumentelor expuse, corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin mecanismul hotărârii prealabile nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante şi de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanţele particulare ale cauzei.

În ceea ce priveşte cea de-a treia întrebare formulată de instanţa de trimitere, chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită este aceea dacă, în acordarea dreptului prevăzut de art. 69 din Legea nr. 567/2004, există discriminare între personalul auxiliar de specialitate beneficiar al pensiei de serviciu şi moştenitorii personalului auxiliar de specialitate decedat.

În acest context, chiar instanţa de trimitere, prin încheierea de sesizare, a arătat că reclamanta nu se află într-o situaţie similară cu moştenitorii personalului auxiliar de specialitate decedat, care beneficiază de art. 69 alin. (3) din Legea nr. 567/2004, astfel că, nefiind vorba de situaţii similare, nu este necesară aplicarea aceleiaşi soluţii legislative cu privire la acordarea indemnizaţiei menţionate.

Prin urmare, astfel cum s-a stabilit deja în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acesta ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022, Decizia nr. 99 din 25 noiembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 6 martie 2025).

Devine astfel evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenţei unei dificultăţi de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o chestiune de drept reală.

Reţinând, în condiţiile expuse, neconformitatea sesizării şi în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia raţiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme neputând deveni astfel unul de soluţionare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă – Conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,