ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 134/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 3.061/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă - Conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 1.023/90/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților, nefiind formulate puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă - Conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din data de 15 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 1.023/90/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: 1. Dacă în urma declarării neconstituționalității în ansamblul său a Legii nr. 11/2024 privind statutul grefierilor și al altor categorii de personal care ocupă funcții de specialitate în cadrul instanțelor judecătorești, al parchetelor de pe lângă acestea și al Institutului Național de Expertize Criminalistice și a reintrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare, dreptul subiectiv prevăzut de art. 69 alin. (1) din acest ultim act normativ a redevenit sau nu actual pentru beneficiarii pensiei de serviciu și dacă măsura suspendării prevăzută de actele normative prin care s-a dispus, în mod succesiv, neacordarea indemnizației de pensionare prevăzute de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 redevine sau nu aplicabilă; 2. Dacă prin măsura suspendării succesive a dreptului prevăzut de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 până în momentul abrogării acestuia, cu consecința neacordării lui, s-au încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; 3. Dacă, în acordarea dreptului prevăzut de art. 69 din Legea nr. 567/2004, există discriminare între personalul auxiliar de specialitate beneficiar al pensiei de serviciu și moștenitorii personalului auxiliar de specialitate decedat. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 567/2004) " Art. 69. - (1) Personalul auxiliar de specialitate cu o vechime continuă în justiție de 25 de ani la data pensionării sau a eliberării din funcție pentru motive neimputabile beneficiază de o indemnizație egală cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă - Conflicte de muncă și asigurări sociale la 27 martie 2024, reclamanta X - grefier pensionat a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului Tribunalul Y la plata unei indemnizații egale cu 3 indemnizații de încadrare lunare brute, în temeiul dispozițiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare până la data plății efective; recunoașterea stării de discriminare în care se află din punctul de vedere al refuzului plății indemnizației egale cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute la eliberarea din funcție din motive neimputabile, prevăzută de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, față de moștenitorii aflați în întreținerea personalului auxiliar de specialitate la data decesului; obligarea pârâtului Tribunalul Y la plata unei despăgubiri constând într-o indemnizație egală cu 3 salarii de bază de încadrare lunare brute, prevăzută de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004; actualizarea cuantumului indemnizației la eliberarea din funcție cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestei obligații, începând cu data de la care dreptul era datorat, respectiv data solicitării dreptului și până la data plății efective. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta nu a formulat un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

Pârâtul Tribunalul Y a considerat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept, dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nefiind aplicabile în prezenta cauză. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În ceea ce privește prima întrebare, instanța de trimitere a apreciat că, deși dispozițiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 vor reintra în vigoare, aplicarea lor continuă să fie suspendată.

În ceea ce privește cea de-a doua problemă de drept, instanța de trimitere a apreciat că nu poate fi reținută o astfel de încălcare, indicând, în acest sens, relevanța practicii exprimate în mod constant de Curtea Constituțională prin mai multe decizii, cum ar fi, de exemplu, Decizia nr. 326 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iulie 2013 și Decizia nr. 334 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014.

În fine, cu privire la cea de-a treia problemă a cărei lămurire se cere, instanța de trimitere a apreciat că reclamanta nu se află într-o situație similară cu moștenitorii personalului auxiliar de specialitate decedat, care beneficiază de dispozițiile art. 69 alin. (3) din Legea nr. 567/2004. Nefiind vorba de situații similare, nu este necesară aplicarea aceleiași soluții legislative cu privire la acordarea indemnizației menționate. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanța supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenței instanțelor naționale. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

La nivelul Curții Constituționale prezintă relevanță Decizia nr. 170 din 19 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Au fost identificate mai multe decizii relevante ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după cum urmează: Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015; Decizia nr. 11 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017; Decizia nr. 79 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 23 ianuarie 2018; Decizia nr. 22 din 20 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 18 iulie 2024. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024. Domeniul de aplicare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispozițiile art. 1, iar prin art. 2 s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificând condițiile de admisibilitate, se constată că acestea sunt doar parțial îndeplinite. Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea reclamantei persoană fizică, care face parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, privind obligarea pârâtei, instanța la care și-a desfășurat activitatea, la plata indemnizației egale cu 3 indemnizații de încadrare lunare brute, în temeiul dispozițiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare până la data plății efective.

Așadar, instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat, titularul cererii de chemare în judecată făcând parte din categoria personalului plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă - Conflicte de muncă și asigurări sociale, în virtutea competenței legale conturate prin dispozițiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Chestiunea sesizată, conform conținutului primei întrebări adresate de instanța de trimitere, este chiar cea dedusă judecății, verificându-se astfel și condiția de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluționarea cauzei pe fond.

Prevederile art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 impun ca o condiție de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile existența unei "chestiuni de drept" veritabile, aptă a declanșa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, iar noțiunea de "chestiune de drept" are înțelesul dat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiți de legiuitor sunt aceiași, iar art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 prevede că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Totodată, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință, s-a statuat că, în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (spre exemplu, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020, etc.).

Când însă chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate și al cărei răspuns se impune cu evidență și fără cel mai mic dubiu, mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanșat, pentru că nu există o reală chestiune de drept care să necesite a fi rezolvată de principiu; nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri (Decizia nr. 94 din 25 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 17 ianuarie 2025).

Rațiunea instituirii condițiilor formale anterior arătate constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeași ordonanță de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice situație în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanța de urgență se completează.

În absența definirii în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 ori al art. 519 din Codul de procedură civilă a noțiunii de "chestiune de drept dificilă", această cerință este supusă unei evaluări în concret din partea instanței supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanțelor de trimitere, declanșarea mecanismului pronunțării hotărârii prealabile, ținând seama și de scopul edictării actului normativ pe care se întemeiază sesizarea, precum și de necesitatea asigurării unei practici unitare, coerente și previzibile.

Rămân astfel valabile cazurile conturate în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în care s-a statuat că nu se verifică condiția dificultății chestiunii de drept, cum ar fi: a) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate; b) când se solicită instanței supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată; c) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuție au primit aceeași interpretare; d) când pe calea hotărârii prealabile se solicită completarea legii; e) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții de Justiție a Uniunii Europene ("C.J.U.E."), a Curții Europene a Drepturilor Omului ("C.E.D.O."), a Curții Constituționale ori a Înaltei Curți de Casație și Justiție; f) când există dezlegări anterioare date de instanța supremă prin hotărâri obligatorii în materia vizată de chestiunea de drept enunțată de instanța de trimitere, ce pot oferi repere concrete de interpretare, utile în soluționarea cauzelor, prin aplicarea în fiecare caz particular, în funcție de specificul speței.

Prin raportare la aceste exigențe se constată că sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o "chestiune de drept" care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului și înțelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente și, pe cale de consecință, a unei jurisprudențe neunitare.

Astfel, se constată că aspectele sesizate de instanța de trimitere au fost, pe de o parte, lămurite prin decizii interpretative anterioare ale instanței supreme (cu referire la interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale cu caracter similar vizând alte categorii de personal plătit din fonduri publice), iar, pe de altă parte, au fost tranșate în jurisprudența constantă și clară a Curții Constituționale (cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ca urmare a măsurilor de suspendare a acordării indemnizațiilor).

Așadar, instanța supremă reține că obiectul sesizării nu privește o veritabilă chestiune de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, ci mai degrabă aplicarea dispozițiilor legale incidente într-un caz concret, în raport cu interpretarea deja oferită de Înalta Curte prin deciziile anterioare pronunțate în mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept și cu statuările obligatorii ale Curții Constituționale.

Analizând normele legale invocate de Tribunalul Vâlcea, se observă că ele dispun asupra unor beneficii de natură pecuniară, cu referire în speță la indemnizații la ieșirea la pensie cuvenite personalului auxiliar de specialitate, în legătură cu care, pentru raționamente identice, aplicabile unor beneficii similare, reglementate în favoarea altor categorii socioprofesionale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunțat deja prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, Decizia nr. 11 din 20 februarie 2017 ori Decizia nr. 22 din 20 mai 2024. Or, în acest context, dată fiind analiza anterioară făcută de instanța supremă asupra aceleiași norme juridice, dar fie cu aplicare la un alt tip de beneficiu acordat de legiuitor [ajutoarele prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din anexa nr. IV/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și conferirea Ordinului "Meritul Militar" clasa a III-a, în condițiile Legii nr. 238/1998 privind conferirea Ordinului "Meritul Militar" pensionarilor militari, veterani de război], fie cu privire la o altă categorie de personal plătit din fonduri publice [indemnizația de pensionare prevăzută în favoarea magistraților potrivit dispozițiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor], este inutil a da o dezlegare în același sens chiar și în condițiile impuse de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

În acest sens, judecătorii-raportori au în vedere faptul că prima întrebare a instanței de trimitere vizează clarificarea efectelor juridice ale declarării neconstituționalității Legii nr. 11/2024 privind statutul grefierilor și al altor categorii de personal care ocupă funcții de specialitate în cadrul instanțelor judecătorești, al parchetelor de pe lângă acestea și al Institutului Național de Expertize Criminalistice asupra drepturilor foștilor grefieri și altor categorii de personal auxiliar care beneficiază de pensie de serviciu, în special în ceea ce privește indemnizația de pensionare prevăzută de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004. Astfel, se urmărește a se determina dacă dreptul la indemnizația de pensionare reglementat de Legea nr. 567/2004 a redevenit actual și opozabil după ce această lege a reintrat în vigoare și dacă măsura suspendării acordării indemnizației prevăzută de acte normative succesive (care au blocat plata acestui drept) continuă să se aplice sau nu.

Din această perspectivă, instanța supremă notează, în primul rând, faptul că aspectul privind aplicarea în timp a Legii nr. 567/2004 a fost tranșat prin Decizia Curții Constituționale nr. 402 din 19 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 10 ianuarie 2025, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că Legea nr. 11/2024 este neconstituțională, în ansamblul său. În cadrul acestei decizii s-a reținut că: "49. Având în vedere cele expuse, reglementările legale abrogate prin Legea nr. 11/2024 reintră în vigoare la data publicării deciziei de neconstituționalitate. Prin urmare, Legea nr. 567/2004, precum și celelalte acte normative abrogate prin Legea nr. 11/2024 reintră în vigoare la data publicării prezentei decizii."

În al doilea rând se constată că dispozițiile legale prin care s-a instituit, în mod succesiv, măsura suspendării acordării indemnizației de pensionare prevăzute de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 nu au făcut obiectul vreunei abrogări, astfel încât nu se pune problema aplicării în timp a actelor normative ce cuprind respectivele prevederi.

Așadar, chestiunea de drept nu este una veritabilă, ci reprezintă doar o întrebare formală, ce nu ridică nicio dificultate și al cărei răspuns se impune cu evidență și fără cel mai mic dubiu, astfel că mecanismul hotărârii prealabile, inclusiv cel reglementat de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, nu mai trebuie declanșat. Nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri.

În ceea ce privește a doua întrebare din cadrul sesizării, examenul deciziilor interpretative obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și al jurisprudenței Curții Constituționale relevă faptul că, în mecanismul hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, problema de drept a fost analizată în interpretarea unei dispoziții legale cu conținut similar ce reglementa indemnizațiile stabilite în favoarea unei alte categorii de personal plătit din fonduri publice, chiar printr-o hotărâre menționată de către instanța de trimitere, în cuprinsul Deciziei nr. 22 din 20 mai 2024 făcându-se referire inclusiv la jurisprudența constantă a Curții Constituționale.

Astfel, în privința încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin aplicarea măsurii suspendării succesive a unui drept la indemnizație salarială, dezlegările anterioare, date prin mecanismul hotărârii prealabile, se impun, mutatis mutandis.

Conchizând, cu privire la primele două întrebări, chiar dacă nu a fost dezlegată explicit o chestiune identică celei ce face obiectul sesizării de față, dezlegările anterioare au relevanță pentru condiția de admisibilitate a existenței unei chestiuni de drept veritabile, întrucât nu poate fi exclus de plano ca problema de drept în discuție să prezinte un grad de dificultate ridicat, de natură a justifica intervenția instanței supreme, chiar și atunci când au fost pronunțate decizii în procedura hotărârii prealabile și/sau a recursului în interesul legii, dar soluțiile adoptate și considerentele ce le-au fundamentat trebuie corelate (în acest sens, Decizia nr. 52 din 21 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1316 din 24 decembrie 2024, paragraful 65).

În considerarea argumentelor expuse, corelarea dezlegărilor anterioare date unor chestiuni de drept prin mecanismul hotărârii prealabile nu prezintă vreo dificultate, presupunând un demers facil de identificare a deciziilor relevante și de aplicare corespunzătoare a acestora la circumstanțele particulare ale cauzei.

În ceea ce privește cea de-a treia întrebare formulată de instanța de trimitere, chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită este aceea dacă, în acordarea dreptului prevăzut de art. 69 din Legea nr. 567/2004, există discriminare între personalul auxiliar de specialitate beneficiar al pensiei de serviciu și moștenitorii personalului auxiliar de specialitate decedat.

În acest context, chiar instanța de trimitere, prin încheierea de sesizare, a arătat că reclamanta nu se află într-o situație similară cu moștenitorii personalului auxiliar de specialitate decedat, care beneficiază de art. 69 alin. (3) din Legea nr. 567/2004, astfel că, nefiind vorba de situații similare, nu este necesară aplicarea aceleiași soluții legislative cu privire la acordarea indemnizației menționate.

Prin urmare, astfel cum s-a stabilit deja în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condițiile în care instanța de trimitere expune o interpretare clară și argumentată în privința chestiunii de drept în discuție, fără a fi prezentate și argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acesta ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022, Decizia nr. 99 din 25 noiembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 6 martie 2025).

Devine astfel evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenței unei dificultăți de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o chestiune de drept reală.

Reținând, în condițiile expuse, neconformitatea sesizării și în acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia rațiunea reglementării mecanismului hotărârii preliminare este aceea a asigurării unor dezlegări în drept de principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată, rolul instanței supreme neputând deveni astfel unul de soluționare directă a cauzei, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă - Conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,