ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 50/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ).

Ședința este prezidată de doamna judecător Denisa Angelica Stănișor, președintele Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 2.670/111/CA/2021-R.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: a fost depus la dosar raportul întocmit de doamna judecător Adriana Elena Gherasim asupra chestiunii de drept, prin care se propune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării; raportul a fost comunicat părților din dosarul în care a fost formulată sesizarea (Dosarul nr. 2.670/111/CA/2021-R), conform dovezilor aflate la filele 204-205, vol. I, din prezentul dosar; la dosar au fost depuse puncte de vedere formulate de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Bihor și, respectiv, de A. - S.A.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 13 mai 2022, pronunțată în Dosarul nr. 2.670/111/CA/2021-R, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Care este momentul de început al cursului termenului de 3 luni prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 pentru instituirea unor măsuri active de sprijin destinate angajaților și angajatorilor în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum și pentru modificarea unor acte normative? II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 iunie 2021 pe rolul Tribunalului Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. - S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Bihor (AJOFM), a solicitat anularea Răspunsului AJOFM din 27 octombrie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de decontare și obligarea pârâtei la decontarea sumelor solicitate pentru luna septembrie 2020, reprezentând 41,5% din salariul de bază brut corespunzător locurilor de muncă ocupate în luna respectivă în cadrul societății, precum și anularea Deciziei de soluționare a plângerii prealabile din 25 ianuarie 2021.

În motivare reclamanta a arătat, în esență, că are dreptul să beneficieze de prevederile art. II alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020, întrucât face parte din angajatorii ai căror angajați au fost în șomaj tehnic, așa cum reiese din anexa nr. 1 la cererea de decontare aferentă lunii septembrie 2020, iar măsurile prevăzute de ordonanța de urgență sunt aplicabile pe întreaga perioadă a stării de urgență, respectiv, alertă, orice altă interpretare fiind contrară scopului pentru care actul normativ a fost adoptat.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta AJOFM a solicitat respingerea acțiunii, susținând, în esență, că beneficiul reglementat de art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 coroborat cu art. 2.552 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se acordă pentru 3 luni consecutive, începând cu data de 1 iunie 2020.

Prin Sentința nr. 892 din 29 octombrie 2021, Tribunalul Bihor a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. - S.A., reținând, în esență, că termenul prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 curge de la data de 1 iunie 2020, iar beneficiul prevăzut de dispozițiile respective se acordă pentru o perioadă de 3 luni consecutive începând cu momentul respectiv.

Împotriva sentinței menționate la paragraful 10 a declarat recurs reclamanta A. - S.A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, reiterând susținerile din cererea de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă AJOFM, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru aceleași argumente cu cele expuse în întâmpinarea formulată în cadrul judecății în fond.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea, instanță care a formulat sesizarea menționată la pct. I din prezenta decizie. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile

Dispozițiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 pentru instituirea unor măsuri active de sprijin destinate angajaților și angajatorilor în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum și pentru modificarea unor acte normative (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020): " Art. I. - (1) Începând cu data de 1 iunie 2020, angajatorii ai căror angajați au beneficiat de prevederile art. XI alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 59/2020, cu completările ulterioare, precum și angajatorii ai căror angajați au avut contractele individuale de muncă suspendate în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și nu au beneficiat de prevederile art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 59/2020, cu completările ulterioare, în perioada stării de urgență sau alertă, beneficiază, pentru o perioadă de trei luni, de decontarea unei părți din salariu, suportată din bugetul asigurărilor pentru șomaj, reprezentând 41,5% din salariul de bază brut corespunzător locului de muncă ocupat, dar nu mai mult de 41,5% din câștigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020, cu modificările ulterioare." IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta-reclamantă A. - S.A. și-a exprimat punctul de vedere în sensul că beneficiul reglementat de art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 se acordă pentru oricare 3 luni pe întreaga perioadă a stării de alertă, nu numai în intervalul de 3 luni consecutive (iunie-august 2020), deoarece ordonanța de urgență nu cuprinde o prevedere expresă în acest sens, având în vedere principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus și principiul potrivit căruia normele de drept se interpretează în sensul de a produce efecte și de a atinge scopul pentru care actul normativ a fost adoptat.

Intimata-pârâtă AJOFM și-a exprimat punctul de vedere în sensul că textul art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 stabilește cu suficientă claritate că beneficiul pe care îl reglementează se aplică "începând cu data de 1 iunie 2020 (...) pentru o perioadă de trei luni", astfel că se acordă pentru un interval de 3 luni consecutive de la data respectivă, iar nu pentru oricare 3 luni ale anului 2020, așa cum rezultă din preambulul ordonanței de urgență, iar, în cazul în care ar fi intenționat acordarea beneficiului pentru oricare lună, dar pentru maximum 3 luni, din perioada stării de alertă, legiuitorul ar fi reglementat expres în acest sens. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a adresat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Instanța de trimitere și-a exprimat punctul de vedere în sensul că perioada de 3 luni menționată în cuprinsul art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 reprezintă o perioadă clar determinată, continuă, care începe să curgă la 1 iunie 2020 și cuprinde lunile iunie, iulie și august 2020, pentru următoarele argumente: (i) interpretarea dispozițiilor menționate este susținută de motivele care au determinat adoptarea actului normativ; (ii) unul dintre motivele care au determinat adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/2020 este reprezentat de încetarea, la 31 mai 2020, a aplicabilității măsurilor adoptate în perioada stării de urgență și de alertă în scopul diminuării efectelor negative ale situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 asupra pieței muncii; (iii) în vederea continuității măsurilor adoptate anterior, au fost prevăzute măsurile reglementate prin art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie A. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept în discuție. B. Jurisprudența instanțelor naționale

Într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că termenul de 3 luni prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 începe să curgă de la data de 1 iunie 2020, prevăzută în textul articolului, și vizează o perioadă de 3 luni consecutive (iunie-august 2020), calculată de la momentul de început.

În susținerea acestei orientări jurisprudențiale au fost invocate următoarele argumente: (i) în acord cu motivele expuse în nota de fundamentare și în preambulul ordonanței de urgență, conform cărora rațiunea emiterii actului normativ a avut în vedere că măsurile de protecție anterioare expiră la 31 mai 2020, astfel încât, în scopul asigurării continuității și sprijinirii angajaților și angajatorilor, măsurile adoptate prin ordonanța de urgență își produc efectele începând cu 1 iunie 2020, în continuare, pentru o perioadă de 3 luni consecutive; (ii) interpretarea potrivit căreia alegerea perioadei de 3 luni, pentru care, în condițiile normei, angajatorii beneficiază de decontarea unei părți din salariu, suportată din bugetul asigurărilor pentru șomaj, este contrară metodei de interpretare teleologică a normei, atât timp cât facilitățile au fost acordate pe unități de timp, fiind dimensionate în funcție de evoluția pandemiei de COVID-19, în scopul reducerii pierderilor suportate de operatorii economici în intervalul de timp indicat în textul actului normativ; (iii) interpretarea contrară ar putea determina situația în care, prin alegerea discreționară a perioadei de 3 luni în intervalul 1.06.2020-31.12.2020, angajatorul ar putea paraliza eficacitatea legii, acesta putând alege ca luni de referință ale acordării facilităților ultimele trei luni din interval, iar obligațiile corelative impuse de alin. (2) al art. I și scopul actului normativ ar fi puse serios la îndoială. Așa cum se desprinde din economia actului normativ, scopul acordării acestor facilități a fost acela de a sprijini atât angajatorii, cât și angajații prin obligarea angajatorului la menținerea contractului de muncă până la sfârșitul anului 2020. Or, în ipoteza descrisă, ar fi iluzorie protecția raporturilor de muncă ale angajaților în armonie cu prescripțiile prevăzute la art. I alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020, cu consecințe grave asupra eficacității actului normativ și cu valențe negative asupra principiului de interpretare a normei juridice cu efect util, așa cum rezultă din adagiul latin actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice. Singura variantă în care se respectă scopul legii și nu se permite eludarea acesteia în modalitatea expusă anterior este aceea de a considera că perioada de 3 luni începe să curgă la 1 iunie 2020, întrucât, în situația în care s-ar acorda ajutorul pentru lunile iulie, august și septembrie, efectul de protecție a salariaților s-ar produce pentru o perioadă mai scurtă cu o lună decât în situația calculului termenului începând cu 1 iunie 2020. Pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi urmărit un alt scop, ar fi prevăzut expres, așa cum a făcut-o în cazul acordării altor facilități prin art. V alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 132/2020 privind măsuri de sprijin destinate salariaților și angajatorilor în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum și pentru stimularea creșterii ocupării forței de muncă, unde este explicit menționată atât perioada de acordare a măsurilor de sprijin, cât și posibilitatea de alegere de către angajator a perioadei celor trei luni în cadrul intervalului-limită stabilit de legiuitor.

Într-o altă orientare jurisprudențială s-a apreciat că termenul de 3 luni prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 începe să curgă de la data de 1 iunie 2020, prevăzută în textul articolului, însă beneficiul prevăzut de articolul respectiv poate fi acordat pentru oricare 3 luni din intervalul iunie-decembrie 2020.

In susținerea acestei orientări jurisprudențiale au fost avute în vedere următoarele argumente: (i) dacă, pentru acordarea indemnizațiilor prevăzute de art. XI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, legiuitorul a prevăzut continuitatea măsurii ulterior datei de 31 mai 2020, dar numai în domeniile în care se mențin restricțiile stabilite prin acte ale autorităților, pentru măsura decontării unei părți din salariu prevăzută de art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 s-au prevăzut un moment inițial - 1 iunie 2020 -, precum și durata determinată de 3 luni în care se acordă sprijinul statului, sprijin limitat indirect până la 31 decembrie 2020, prin faptul că se instituie în sarcina angajatorilor obligația de a menține active contractele individuale de muncă; (ii) cu alte cuvinte, după perioada minimă de 15 zile de șomaj tehnic, sprijinul statului a intervenit pentru angajatori și pentru salariați tocmai pentru ca aceștia să execute contractele individuale de muncă prin prestarea muncii și plata salariilor cel puțin până la 31 decembrie 2020, cu excluderea situației juridice de suspendare sau încetare a contractelor individuale de muncă; (iii) în ceea ce privește plasarea în timp a perioadei celor 3 luni, legiuitorul a fixat numai momentul de început al perioadei, fără a stabili în mod expres în care luni calendaristice se aplică ajutorul în discuție, împrejurare care nu permite concluzia că beneficiul se cuvine angajatorilor numai pentru lunile iunie, iulie și august 2020; (iv) de altfel, nici aserțiunea că perioada celor 3 luni înseamnă luni consecutive nu este susținută de interpretarea sistematică a textului de lege; (v) spre această concluzie este de înlăturat argumentul dedus din aplicarea dispozițiilor art. 2.552 din Codul civil referitor la termenul stabilit pe luni și modul de calculare a acestui termen, deoarece legislația analizată nu se referă la drepturi care pot fi exercitate în termene stabilite de lege, ci la simple beneficii (protecție socială, ajutor financiar), care pot fi solicitate de angajatori dacă se găsesc în starea de nevoie generată de situația epidemiologică și dacă îndeplinesc condițiile impuse de lege; (vi) în plus, mecanismul de ajutor este reglementat ca decont parțial al sumei plătite cu titlu de salariu de către angajator salariaților săi, iar singurul termen care duce la pierderea beneficiului este cel instituit prin art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020, adică termenul de 25 a lunii următoare în care trebuie depusă cererea de decont la agenția pentru ocuparea forței de muncă; (vii) rezultă, așadar, că ajutorul prevăzut de art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 poate fi acordat angajatorilor pentru cel mult 3 luni în oricare din lunile din perioada iunie-decembrie 2020, fiind excesiv de restrictivă interpretarea conform căreia decontarea parțială a salariilor din bugetul asigurărilor pentru șomaj poate fi făcută numai pentru lunile iunie, iulie și august 2020. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

În jurisprudența Curții Constituționale nu au fost identificate repere relevante pentru soluționarea prezentei sesizări. VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, la momentul respectiv, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul asupra chestiunii de drept, întocmit conform art. 520 alin. (7) coroborat cu art. 516 alin. (6) și (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

În mod constant, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, au fost decelate următoarele condiții de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile: (i) existența unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; (iii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește sesizarea ce formează obiectul prezentului dosar, sunt îndeplinite primele trei condiții de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curții de Apel Oradea, care este învestită, în ultimă instanță, cu soluționarea recursului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de tribunal într-un litigiu în materia contenciosului administrativ și fiscal, iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată de curtea de apel este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește cerința referitoare la existența unei "chestiuni de drept veritabile", în jurisprudența Înaltei Curți s-au reținut, în mod constant, următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existența unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 și 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37); c) pentru a ne afla în prezența unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, și de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragrafele 38, 39 și 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect, s-a reținut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Raportat la reperele jurisprudențiale menționate, Înalta Curte constată că modul în care instanța de trimitere și-a expus punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării nu reflectă o dificultate sau vreo dilemă a judecătorului în interpretarea și aplicarea dispozițiilor ce formează obiectul sesizării.

Dimpotrivă, instanța de trimitere expune o interpretare clară și argumentată în privința chestiunii de drept în discuție, fără a fi prezentate și argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că prevederile normative citate la pct. III din prezenta decizie ar avea un caracter complex ori precar - imperfect, lacunar ori contradictoriu - pentru a ne afla în prezența unei veritabile probleme de drept care să justifice intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile.

Pe de altă parte, în considerarea scopului hotărârii prealabile de a preîntâmpina apariția unei practici judiciare neunitare, se observă că jurisprudența transmisă de instanțe și sintetizată la paragrafele 20 și 21 din prezenta decizie nu relevă divergențe de practică judiciară, ci, dimpotrivă, reflectă o interpretare și aplicare unitară a dispozițiilor în discuție în circumstanțe similare, în timp ce există o jurisprudență singulară și nuanțată, prezentată la paragrafele 22 și 23 din prezenta decizie, care, însă, și aceasta este în acord cu jurisprudența unitară în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020, aspect ce formează obiectul întrebării adresate de instanța de trimitere.

Totodată, Înalta Curte reține că cele două posibile interpretări divergente reprezintă în realitate pozițiile divergente pe care se situează părțile litigiului în care se ridică problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. I alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2020 sub aspectul momentului de început al termenului de 3 luni pentru care se acordă beneficiul reglementat de prevederile respective, ca măsură de sprijin destinată angajaților și angajatorilor în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2.

O asemenea situație este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, iar rolul instanței este de a înclina balanța, pe baza raționamentului logico-juridic, în procesul de interpretare și aplicare a legii, în favoarea uneia dintre părțile litigiului, rolul judecătorului fiind tocmai acela de a aplica legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanțele concrete ale cauzei deduse judecății.

Însă, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în contextul în care se constată că, potrivit punctului de vedere exprimat, judecătorul cauzei nu se confruntă cu dificultatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor incidente în circumstanțele particulare ale litigiului cu care este învestit, rezultă că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate analizată.

În considerarea argumentelor expuse, întrucât cerința decelată jurisprudențial privind existența unei veritabile chestiuni de drept nu este îndeplinită, mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat în privința prezentei sesizări, motiv pentru care nu va forma obiectul analizei fondul problemei de drept în discuție.