ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 62/2018

Dacă art. 31 alin. (1) teza I coroborat cu art. 15 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că se poate formula plângere contravențională împotriva unui înscris prin intermediul căruia se aplică o sancțiune de natură contravențională chiar dacă acesta nu a fost denumit «proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției»?

În situația în care răspunsul la întrebările anterioare este afirmativ, ar putea instanța sesizată cu o plângere contravențională să dispună anularea sancțiunii constând în plata biletului cu suprataxă, în condițiile în care persoana interesată nu a atacat și nu a obținut anularea actului administrativ care prevede posibilitatea achiziționării biletului cu suprataxă?"

Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Încheierea din 2 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 11.132/211/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele întrebări:

Dacă art. 31 alin. (1) teza I coroborat cu art. 15 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că se poate formula plângere contravențională împotriva unui înscris prin intermediul căruia se aplică o sancțiune de natură contravențională chiar dacă acesta nu a fost denumit «proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției»?

În situația în care răspunsul la întrebările anterioare este afirmativ, ar putea instanța sesizată cu o plângere contravențională să dispună anularea sancțiunii constând în plata biletului cu suprataxă, în condițiile în care persoana interesată nu a atacat și nu a obținut anularea actului administrativ care prevede posibilitatea achiziționării biletului cu suprataxă?"

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 23.05.2017, petentul, persoană fizică, în contradictoriu cu Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători - S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, a solicitat anularea procesului-verbal de constatare a contravenției denumit bilet de călătorie eliberat în tren, seria C nr. 04220332, și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 94 lei, achitată cu titlu de amendă.

În motivarea cererii sale petentul a arătat că, în data de 12.04.2017, s-a prezentat la unul dintre ghișeele Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Cluj, pentru achiziționarea unui bilet de călătorie din Cluj-Napoca până în localitatea V. Petentul a susținut că, deși s-a prezentat cu o oră înainte de prima cursă, la ghișee nu se mai eliberau bilete, motiv pentru care s-a urcat în tren fără bilet. Întrucât, după urcare, au fost verificate biletele, petentul a achiziționat un bilet în tren, contra sumei de 94 lei; petentul a susținut că, deși i-a explicat agentului faptul că este student și beneficiază de gratuitate, acesta i-a eliberat un tichet de călătorie pentru prețul de 94 lei, deși un bilet la preț întreg costa doar 41,3 lei.

Petentul a susținut că respectivul bilet de tren reprezintă, de fapt, un proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor deghizat, întrucât obligația de a plăti dublul costului biletului normal echivalează cu o sancțiune.

Prin Sentința nr. 7.188 din 19 octombrie 2017, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția lipsei de obiect a plângerii contravenționale și a respins plângerea ca lipsită de obiect.

Instanța de fond a reținut, în esență, că biletul de călătorie eliberat în tren nu reprezintă un proces-verbal de sancționare a contravenției, că petentul nu a fost sancționat contravențional și, deci, în cauză, nu există o faptă contravențională; diferența de tarif între biletul cumpărat în tren și cel de la ghișeu nu reprezintă o sancțiune contravențională; numai în cazul în care refuză plata tarifului de taxare în tren, călătorul fără bilet este considerat contravenient și tratat potrivit legii.

Prin urmare, fapta ilicită de natură contravențională constă în refuzul achitării tarifului de taxare în tren, așa cum rezultă în mod evident din maniera de formulare a textului art. 14 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România, aprobat prin Ordonanța Guvernului nr. 7/2005, republicată, cu modificările ulterioare (Regulamentul C.F.R.); or, petentul nu a refuzat efectuarea plății tarifului de taxare în tren, îndeplinindu-și astfel obligația de plată și neexistând, prin urmare, o faptă contravențională. Achitarea tarifului de taxare în tren reprezintă contravaloarea serviciului prestat de intimată și nu are natura unei sancțiuni, neavând așadar un scop punitiv, educativ și represiv.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel petentul, care a solicitat, totodată, și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța de apel a pus în discuție cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de apelantul-petent, la care, din oficiu, a adăugat propriile întrebări, apreciind, în urma deliberării, că se impune sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se dea un răspuns întrebărilor respective.

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 2/2001) :

Regulamentul C.F.R.:

De asemenea, a apreciat că actul administrativ cu caracter individual se analizează, în general, în raport cu actul administrativ cu caracter normativ în baza căruia a fost emis; cu toate acestea, a considerat apelantul-petent, emiterea unui act administrativ individual cu caracter individual prin exces de putere oferă posibilitatea particularului de a solicita anularea acestuia, fără a fi necesară contestarea legalității actului administrativ cu caracter normativ.

Tribunalul Cluj a apreciat că sunt îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Instanța de trimitere a opinat în sensul că natura obligației de a achita contravaloarea biletului cu suprataxă cumpărat în tren este aceea de sancțiune contravențională, întrucât norma incidentă este de aplicabilitate generală, iar scopul sancțiunii aplicate este mai degrabă punitiv sau preventiv și nicidecum reparator.

Aceasta deoarece, a susținut instanța de trimitere, prețul unui bilet cumpărat de la casa de bilete are o valoare mult mai redusă, valoarea biletului cu suprataxă - dublu față de biletul achiziționat de la casa de bilete - negăsindu-și echivalent în contraprestația efectuată de intimată, care, pentru eliberarea biletului în tren, nu folosește resurse suplimentare, ci doar un angajat al intimatului aflat în tren; așadar, suprataxarea călătoriei prin achiziționarea biletului direct în tren are mai degrabă un scop punitiv - sancționarea pentru lipsa biletului sau preventiv - evitarea pe viitor ca un călător să se urce în tren fără să dețină un bilet de călătorie.

De asemenea, apreciază Tribunalul Cluj, trebuie recunoscută posibilitatea formulării unei plângeri contravenționale împotriva "înscrisului prin intermediul căruia se aplică o sancțiune de natură contravențională chiar dacă acesta nu a fost denumit «proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției»", o altă soluție însemnând negarea dreptului de acces la o instanță al persoanei sancționate.

În ceea ce privește posibilitatea ca instanța de judecată sesizată cu o astfel de plângere contravențională să dispună anularea sancțiunii constând în plata biletului cu suprataxă, Tribunalul Cluj a apreciat că, în condițiile în care persoana interesată nu a atacat și nu a obținut anularea actului administrativ normativ care prevede obligația achiziționării biletului cu suprataxă, potrivit legii, acest din urmă act își va produce efectele, peste care instanța învestită cu soluționarea plângerii contravenționale nu ar putea să treacă.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată au comunicat puncte de vedere sau simple opinii referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, dintre care numai trei sunt susținute de jurisprudență; acestea pot fi grupate astfel:

Și-au exprimat punctul de vedere/opinia în acest sens următoarele instanțe:

S-a arătat că numai împotriva procesului-verbal de contravenție - întocmit în cazul în care călătorul nu poate sau nu dorește să achite pe loc biletul cu suprataxă - se poate formula plângere contravențională, nicidecum împotriva "biletului cu suprataxă", acesta reprezentând o simplă operațiune tehnico-materială.

Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției reprezintă un act administrativ cu caracter individual, fiind emis de o autoritate și capabil să producă efecte directe, caracteristici pe care "biletul cu suprataxă" nu le întrunește, limitându-se exclusiv la măsura intrării în legalitate, fără aplicarea unei sancțiuni de natură contravențională. (Decizia nr. 2.658 din 19.10.2016, pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme).

Reglementările aplicabile - Regulamentul C.F.R. [art. 14 alin. (4) ] și Hotărârea Guvernului nr. 203/1994 pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor la normele privind transporturile pe căile ferate române, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 203/1994) (art. 2 pct. 7) - condiționează incriminarea contravenției constând în "călătoria fără legitimație de călătorie" de existența unui refuz al călătorului de a plăti taxele tarifare.

S-a considerat că, pentru contestarea actului ce atestă achitarea suprataxei, petentul are la îndemână calea contenciosului administrativ, o eventuală plângere contravențională formulată împotriva acestuia urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Și-au exprimat punctul de vedere/opinia în acest sens următoarele instanțe:

În susținerea acestei opinii au fost invocate prevederile Normelor privind desfășurarea transportului în comun în mijloacele de transport ale Regiei Autonome de Transport București și modul de sancționare a abaterilor săvârșite, aprobate prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 156/2001, cu modificările ulterioare [Normele C.G.M.B. ] [art. 7 lit. a)], care interzice călătorilor să călătorească fără bilet sau abonament sau legitimație de călătorie valabilă, sub sancțiunea amenzii contravenționale, instituită de art. 10 din aceleași Norme C.G.M.B.

Potrivit art. 15 din Normele C.G.M.B., în cazul în care contravenientul achită pe loc agentului constatator jumătate din minimul amenzii prevăzute pentru abaterea săvârșită, iar prin contravenție nu s-a cauzat un prejudiciu, procesul-verbal nu se mai încheie și orice urmărire încetează. Plata amenzii se face contra chitanță, în care se vor specifica numele și prenumele contravenientului, contravenția pentru care a fost încasată amenda, data săvârșirii contravenției, precum și linia de transport în care s-a săvârșit aceasta; aceste mențiuni, ce trebuie efectuate în cuprinsul chitanței, reprezintă chiar elementele absolut obligatorii ale procesului-verbal de contravenție, prevăzute de art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, conferind înscrisului denumit "suprataxă" natura juridică a acestui din urmă act.

În consecință, persoana sancționată contravențional prin amenda contravențională denumită suprataxă are posibilitatea să o conteste, în virtutea garantării liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României, republicată, și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin Adresa nr. 1.547/C/2.247/III-5/2018 din 22 august 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În jurisprudența instanței de contencios constituțional și a instanțelor europene nu au fost identificate decizii referitoare la întrebările formulate prin sesizare.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același cod pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluția respingerii sesizării.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să analizeze dacă sesizarea îndeplinește cerințele legale privind admisibilitatea mecanismului procedural în discuție, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul dispozițiilor legale menționate, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Procedând la verificarea îndeplinirii acestor condiții se constată că sesizarea a fost făcută de Tribunalul Cluj - Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 7.188/2017, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 11.132/211/2017.

Decizia ce urmează a fi pronunțată în apel este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă; din consultarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție nu rezultă că instanța supremă s-ar fi pronunțat asupra problematicii juridice cu care a fost învestită în acest dosar și nu este învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

Se constată așadar că sesizarea îndeplinește, parțial, condițiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, urmând ca, în continuare, să se analizeze dacă problematica juridică cu care a fost învestită reprezintă o veritabilă chestiune de drept și, ca urmare a acestei constatări, să se verifice dacă aceasta prezintă caracter de noutate.

Cu privire la primul aspect, constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a subliniat că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Această chestiune de drept trebuie să fie una reală și veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuției este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă, în atari condiții, să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este ținut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care prezintă o oarecare dificultate și care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Această încheiere trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar, în final, să conțină opțiunea provizorie, pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței consacrat prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Această exigență legală a fost subliniată constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanței de trimitere trebuie să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei. (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

Numai într-un astfel de context poate fi învestită instanța supremă în vederea pronunțării hotărârii prealabile, în condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, și de aceea este impusă condiția ca încheierea de sesizare să fie motivată în acest sens, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru inițierea mecanismului de unificare jurisprudențială, reprezentat de pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În cauză se constată că încheierea de sesizare cuprinde opțiunea provizorie a judecătorilor instanței de sesizare, motivată, fără a argumenta însă caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 14 alin. (4) din Regulamentul C.F.R., art. 15 alin. (1) și art. 31 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, instanța de trimitere mărginindu-se la reiterarea pur formală a cerințelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără a motiva în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menționate.

Abordările diferite de interpretare a dispozițiilor legale incidente, care există între petent și intimat, nu sunt de natură a demonstra dificultatea acestei operațiuni logico-juridice. O analiză a normelor legale aplicabile în cauză demonstrează că acestea sunt clare, accesibile și previzibile, iar aplicabilitatea normelor în discuție nu ridică vreo minimă problemă de interpretare, dispozițiile art. 14 alin. (4) din Regulamentul C.F.R., aplicabile în speță, vizând un caz de antrenare a răspunderii contractuale decurgând din neexecutarea corespunzătoare a prevederilor contractului de transport feroviar de persoane, în ipoteza în care călătorul nu prezintă în tren o legitimație de călătorie valabilă, prin perceperea unui tarif suplimentar pentru transport.

Pe de altă parte, s-a mai remarcat în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție că operațiunea de interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe, ce caracterizează fiecare litigiu, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere și nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, care este ținut a da numai o rezolvare de principiu chestiunii de drept.

Tribunalul Cluj a solicitat, prin intermediul primei întrebări, să se răspundă dacă poate fi calificată ca sancțiune contravențională situația în care călătorul care urcă într-un mijloc de transport în comun fără bilet de călătorie este obligat să procure un bilet la suprataxă, urmând ca în cazul refuzului să i se încheie proces-verbal de contravenție și să i se aplice o sancțiune contravențională.

Dincolo de caracterul imperfect al întrebării adresate, pentru că se creează o confuzie între conduita prescrisă și sancțiunea pentru nerespectarea acestei conduite, care, în fapt, reprezintă o preluare cvasiintegrală a prevederilor art. 14 alin. (4) din Regulamentul C.F.R., nu rezultă cu claritate dacă instanța de trimitere a ajuns la vreo concluzie cu privire la fapta care ar constitui contravenție, privită ca situație premisă, pentru ca mai departe să fie identificată sancțiunea contravențională corespunzătoare. Aceasta, pentru că nu poate exista o sancțiune contravențională în lipsa unei fapte calificate de legiuitor drept contravenție, regimul contravențiilor fiind guvernat, asemenea dreptului penal, de principiul legalității, atât în ce privește fapta, cât și în ce privește sancțiunea corespunzătoare.

Potrivit art. 1 teza a II-a din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001: "Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București."

Astfel, în temeiul normei legale citate, revine legiuitorului, indiferent de palierul de relații sociale pe care îl reglementează, competența să identifice fapta neconvenabilă societății sau grupului social căruia i se adresează norma edictată, pe care o evaluează în raport cu criterii proprii ca prezentând un anumit pericol social pentru ordinea socială și pe care înțelege să o califice drept contravenție și, pentru împiedicarea repetării ei, să stabilească cu caracter de constrângere, în cadrul individualizării abstracte pe care o realizează, sancțiunea contravențională corespunzătoare.

Or, sub acest aspect, prin Hotărârea Guvernului nr. 203/1994 s-au stabilit faptele care constituie contravenții la normele privind transporturile pe căile ferate române, sancțiunile care se aplică și organele împuternicite să constate și să sancționeze aceste fapte.

Prin urmare, revine instanței de trimitere ca, în exercitarea controlului de legalitate cu care a fost învestită, să verifice dacă conduita reclamată și dovedită se încadrează în una dintre contravențiile reglementate de actul normativ menționat, aplicând, în acest scop, mecanismele de interpretare a actelor normative, iar după realizarea acestui deziderat să identifice sancțiunea prevăzută de legiuitor pentru această faptă.

Sesizarea este inadmisibilă și din perspectiva faptului că instanța de trimitere nu și-a respectat obligația de a identifica problema de drept concretă și în legătură cu cauza dedusă judecății, iar rezolvarea punctuală a întrebării nu ar duce la soluționarea cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.

Aceasta, pentru că o altă condiție prevăzută de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă pentru admisibilitatea sesizării este cea referitoare la raportul de dependență dintre lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Prin sintagma folosită de legiuitor "de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei" se înțelege, așa cum constant a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "aptitudinea normei supuse interpretării de a determina soluționarea pe fond a cauzei, de a rezolva raportului juridic litigios".

Se impun, așadar, cu necesitate, stabilirea și evidențierea prealabile sesizării instanței supreme a existenței unei legături strânse între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și obiectul cererii de chemare în judecată, deoarece numai în această măsură se pot demonstra utilitatea și interesul în promovarea acestui demers judiciar.

Însă, așa cum s-a menționat în cele ce precedă, prima întrebare adresată de instanța de trimitere vizează două conduite ipotetice, prin preluarea conținutului alternativ al normei prevăzute de art. 14 alin. (4) din Regulamentul C.F.R.

Prima ipoteză vizează obligația călătorului care nu prezintă în tren o legitimație de călătorie valabilă de a achita tariful de taxare în tren, care se suprapune pe starea de fapt cu care este sesizată instanța de trimitere, petentul din dosarul instanței achitând tariful de taxare în tren, după ce a fost depistat de controlorul de tren fără legitimație, solicitând prin cererea adresată instanței, pe care o califică plângere contravențională, restituirea sumei achitate cu titlu de tarif. A doua ipoteză a întrebării și a textului legal pe care se întemeiază, care însă este exclusă de la aplicare de conformarea conduitei subiectului de drept la cele prescrise în prima ipoteză, vizează situația în care călătorul care nu prezintă în tren o legitimație de călătorie valabilă refuză plata tarifului de taxare în tren, caz în care este considerat de legiuitor contravenient. Această din urmă dispoziție reprezintă o normă de trimitere implicită la actul normativ care stabilește și sancționează contravențiile la normele privind transporturile pe căile ferate române, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 203/1994.

Cea de a doua situație nu are, în mod evident, legătură cu cauza, întrucât, așa cum s-a arătat, petentul apelant din dosarul instanței de trimitere a achitat benevol tariful de taxare în tren, nefiind constatat vreun refuz al său de achitare a acestui tarif, așa încât alăturarea acestei ipoteze celei dintâi, în cadrul unei singure întrebări, viciază de irelevanță întreaga întrebare.

Prin corelație, și întrebările subsecvente celei analizate sunt inadmisibile, întrucât fiecare în parte, chiar în lipsa unui raport de accesorialitate față de prima întrebare, poate fi calificată ca vizând interpretarea unor norme clare, accesibile și previzibile, instanța de trimitere nerelevând vreun element de dificultate cu privire la această operațiune logico-juridică.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,

Dacă art. 31 alin. (1) teza I coroborat cu art. 15 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că se poate formula plângere contravențională împotriva unui înscris prin intermediul căruia se aplică o sancțiune de natură contravențională chiar dacă acesta nu a fost denumit «proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției»?

În situația în care răspunsul la întrebările anterioare este afirmativ, ar putea instanța sesizată cu o plângere contravențională să dispună anularea sancțiunii constând în plata biletului cu suprataxă, în condițiile în care persoana interesată nu a atacat și nu a obținut anularea actului administrativ care prevede posibilitatea achiziționării biletului cu suprataxă?".