Decizia nr. 80 din 17 martie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.480/1/2024, la care s-au conexat dosarele nr. 2.744/1/2024 şi nr. 3.065/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.323/93/2023, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.388/120/2024 şi Curtea de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.971/90/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Prin Încheierea din 17 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.323/93/2023, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Posibilitatea acordării diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, unui ofiţer sau agent de poliţie judiciară detaşat în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în ipoteza în care persoana detaşată are domiciliul într-o altă localitate decât locul de muncă unde a fost detaşată, dar, în acelaşi timp, detaşarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeaşi localitate cu locul de muncă unde are loc detaşarea.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 4 noiembrie 2024, cu nr. 2.480/1/2024.

Ulterior, pe rolul instanţei supreme au fost înregistrate alte două sesizări ce au fost conexate la dosarul iniţial, în baza art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, după cum urmează: – Dosarul nr. 2.744/1/2024, având ca obiect sesizarea Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă, dispusă la 7 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 2.388/120/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, magistratul care are domiciliul legal în altă localitate decât cea în care se află sediul instanţei unde îşi desfăşoară activitatea ca urmare a transferului este îndreptăţit la decontarea diurnei de 2% în situaţia delegării la o altă instanţă cu sediul în aceeaşi localitate cu instanţa la care a obţinut transferul. – Dosarul nr. 3.065/1/2024, având ca obiect sesizarea Curţii de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.971/90/2022, dispusă la 4 decembrie 2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind aplicarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la magistraţii care au fost delegaţi în funcţii de conducere, în condiţiile în care au ocupat anterior funcţii de execuţie sau de conducere în cadrul aceleiaşi unităţi, raportat la Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022, şi la Hotărârea pronunţată la 12 februarie 2015 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-396/13. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006): ” Art. 13. – (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de următoarele drepturi: a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare; (…)” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept

În Dosarul nr. 1.323/93/2023 aflat pe rolul Tribunalului Ilfov – Secţia civilă, reclamantul are calitatea de agent de poliţie judiciară, fiind detaşat de la Ministerul Afacerilor Interne – Direcţia de Operaţiuni Speciale la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în perioada 1.03.2017-17.03.2021, iar obiectul acţiunii este reprezentat de pretenţia de acordare a diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

În Dosarul nr. 2.388/120/2024 al Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă, reclamanta este judecător şi a solicitat diurna în cuantum de 2% pe zi din indemnizaţia de încadrare brută lunară aferentă perioadei 1.01.2021-15.10.2021, în care a fost delegată de la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti la Tribunalul Bucureşti, conform art. 13 alin. (1) lit. a) şi c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Pârâtul Tribunalul Bucureşti a formulat întâmpinare, arătând că aplicarea prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 presupune schimbarea locului de muncă şi mutarea într-o altă localitate decât aceea în care magistratul îşi are domiciliul. Având în vedere că reclamanta nu locuia efectiv la adresa de domiciliu menţionată în actul de identitate, beneficiind de decontarea chiriei în Bucureşti şi, astfel, neexistând o modificare efectivă a localităţii în care îşi desfăşura activitatea, respectiv în care locuia anterior delegării, reclamanta nu era îndreptăţită la acordarea diurnei de 2%.

În Dosarul nr. 2.971/90/2022 al Curţii de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 684 din 11 aprilie 2024, prima instanţă Tribunalul Mehedinţi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi, prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi la plata diurnei de delegare în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru zilele efectiv lucrate, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

În motivarea acestei sentinţe s-a reţinut că reclamanţii au fost delegaţi în funcţia de prim-procuror la parchetele în care funcţionau de la data numirii ca procurori, având domiciliile în alte localităţi decât cele în care aveau locul de muncă.

Delegarea, prin prisma reglementării din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), trebuie privită ca o delegare de atribuţii, astfel cum reiese din modul de redactare a dispoziţiilor art. 57 privitoare la delegare.

Astfel, pentru delegarea de atribuţii este necesar acordul expres al procurorului delegat, producându-se o modificare în ceea ce priveşte atribuţiile de serviciu.

Prin urmare, delegarea de atribuţii nu se confundă cu ordinul de delegare, care presupune, de regulă, exercitarea unor atribuţii de serviciu în afara locului obişnuit de muncă. Ordinul de delegare se emite fără a fi nevoie de acordul salariatului, iar cel care dispune delegarea nu are obligaţia de a justifica motivele delegării, iar, pe de altă parte, cel delegat nu poate refuza delegarea.

În speţă, prima instanţă a reţinut că localitatea în care reclamanţii au fost delegaţi este aceeaşi cu localitatea în care îşi desfăşurau în mod obişnuit munca, astfel că prin delegare nu le-au fost create inconveniente de natura celor specifice delegării într-o altă localitate decât cea în care îşi desfăşoară, în mod obişnuit, activitatea profesională.

Pe de altă parte, nu a avut loc o modificare nici în ceea ce priveşte domiciliul/reşedinţa reclamanţilor, întrucât, în mod obişnuit, aceştia au locuit în localitatea în care au locuit şi înainte de delegarea în funcţia de conducere, şi nici în ceea ce priveşte locul permanent de muncă al acestora, respectiv locul de muncă a fost acelaşi şi înainte şi după delegare.

Prin apelul formulat, reclamanţii au susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală, întrucât nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 şi s-a adăugat practic o condiţie neprevăzută de lege. În acest sens au arătat că singura cerinţă pentru a se acorda diurna este aceea ca magistraţii să fie delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, orice altă condiţie reprezentând o adăugare la lege. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Apelanţii-reclamanţi au indicat practică judiciară în sensul admiterii unor acţiuni similare, invocând hotărâri judecătoreşti pronunţate de curţile de apel Piteşti, Bucureşti, Craiova, Ploieşti.

Prin întâmpinarea la apel, intimatul a apreciat că, în ceea ce priveşte caracterul diurnei, relevant este şi raţionamentul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cristalizat în Hotărârea pronunţată la 12 februarie 2015 în Cauza C-396/13, potrivit căruia diurna este destinată să asigure protecţia socială a lucrătorilor în cauză, compensând inconvenientele cauzate de detaşare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obişnuit.

Or, în cazul delegării de atribuţii în temeiul art. 57 din Legea nr. 303/2004, se poate aprecia cel mult că a intervenit o modificare a felului muncii, prin acordul părţilor, şi nu o modificare a locului muncii, astfel încât art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 nu are incidenţă în cauză. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de sesizare din Dosarul nr. 1.323/93/2023 al Tribunalului Ilfov – Secţia civilă a apreciat că din interpretarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 rezultă că este obligatorie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dosarele având ca obiect drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, chiar dacă ele sunt aflate în primă instanţă.

Asupra chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei [privind posibilitatea acordării diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 unui ofiţer sau agent de poliţie judiciară detaşat în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în ipoteza în care persoana detaşată are domiciliul într-o altă localitate decât locul de muncă unde a fost detaşată, dar, în acelaşi timp, detaşarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeaşi localitate cu locul de muncă unde are loc detaşarea], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Instanţa de sesizare din Dosarul nr. 2.388/120/2024 al Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă a reţinut că reclamanta, în calitate de judecător, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece este salarizată potrivit dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), de la bugetul de stat, iar obiectul cauzei vizează drepturile salariale ale acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, respectiv diurna reglementată de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, care reprezintă un drept de natură salarială (fiind un venit asimilat salariului), ce dobândeşte regimul juridic al salariului care, în cazul magistraţilor, are drept componentă principală indemnizaţia de încadrare brută lunară.

În speţă, deşi reglementarea legală a cărei interpretare se cere nu este de dată recentă, totuşi aceasta a generat o jurisprudenţă neunitară, ce are impact asupra raporturilor socioeconomice, aşa cum s-a arătat şi în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2004. Dezlegarea acestei chestiuni de drept este importantă deoarece de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi prin această modalitate se asigură unificarea practicii judiciare în această problemă de drept, deziderat stabilit în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă.

Referitor la practica judiciară neunitară, au fost identificate la nivelul instanţelor atât soluţii de admitere (Curtea de Apel Bucureşti), cât şi soluţii de respingere (curţile de apel Bucureşti, Alba Iulia şi Ploieşti).

Instanţa de sesizare din Dosarul nr. 2.971/90/2022 al Curţii de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale nu a analizat condiţiile de admisibilitate a sesizării. V. Punctele de vedere ale completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Tribunalului Ilfov – Secţia civilă a apreciat că, din analiza prevederilor art. 66 1 alin. (7) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), şi ale art. 11 alin. (4) şi art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, este lipsită de relevanţă împrejurarea că detaşarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeaşi localitate cu locul de muncă unde are loc detaşarea, atât timp cât, pentru acordarea diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, dispoziţiile legale se raportează la domiciliu, iar nu la locul de muncă de unde persoana în cauză a fost detaşată.

Completul de judecată al Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă a apreciat că din interpretarea dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 rezultă că situaţia vizată de textul de lege se referă la situaţia unui angajat care este delegat într-o altă localitate decât cea în care îşi are locul de muncă permanent, legiuitorul plecând de la premisa că domiciliul acestuia este situat în aceeaşi localitate cu cea a locului de muncă permanent, situaţie juridică care nu se regăseşte în speţă.

Astfel, din cuprinsul cererii de chemare în judecată se observă că locul de muncă permanent al reclamantei este stabilit în localitatea Bucureşti, ca o consecinţă a transferului solicitat de aceasta, aspect ce presupune că acesta este mediul său obişnuit de viaţă. Faptul că reclamanta a fost delegată ulterior la Tribunalul Bucureşti, instanţă aflată în aceeaşi localitate, nu presupune că reclamanta a suferit anumite inconveniente generate de această măsură, întrucât nu a fost trimisă în altă localitate, nefiind dislocată din mediul său obişnuit de viaţă.

Relevante sunt şi considerentele de la paragrafele 86-88 ale Deciziei de recurs în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a arătat scopul diurnei solicitate în baza art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Completul de judecată al Curţii de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale a făcut trimitere la aceleaşi considerente de la paragrafele 85-87 ale deciziei de recurs în interesul legii sus-menţionate, în raport cu care a apreciat relevantă în cauză Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-396/13 care determină scopul diurnei, în sensul că aceasta trebuie să asigure protecţia socială a lucrătorilor în sensul compensării inconvenientelor cauzate de delegare/detaşare, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obişnuit.

În cauza aflată pe rolul acestei instanţe, reclamanţii au fost delegaţi în funcţii de conducere în aceeaşi localitate în care îşi desfăşurau în mod obişnuit activitatea profesională, astfel că prin delegare nu se poate reţine că se compensează inconvenientele cauzate de aceasta, care constau în îndepărtarea persoanelor interesate de mediul lor obişnuit.

De asemenea, în cauză, delegarea în funcţia de conducere nu a determinat nici modificarea domiciliului/reşedinţei reclamanţilor, deoarece aceştia au locuit în aceeaşi localitate şi înainte şi după intervenirea delegării.

Este adevărat, însă, că textul de lege care constituie temeiul de drept al acţiunii, respectiv art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte locuinţa avută înainte şi după delegare, statuând că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de diurnă judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, iar în prezenta cauză reclamanţii au fost delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile din Dosarul nr. 1.323/93/2023 al Tribunalului Ilfov – Secţia civilă şi din Dosarul nr. 2.388/120/2024 al Tribunalului Dâmboviţa – Secţia I civilă nu au prezentat puncte de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept.

În Dosarul nr. 2.971/90/2022 al Curţii de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale a fost formulat un punct de vedere de către intimatul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, prin care a apreciat că poate fi formulată o sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

A învederat că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3 din 7 februarie 2022 pronunţată în recurs în interesul legii nu este incidentă în cauză, întrucât priveşte modalitatea de calcul al diurnei din perspectiva perioadei de timp care trebuie luată în considerare, pe când în litigiul pendinte problema de drept este însăşi existenţa sau nu a dreptului la beneficiul diurnei în cazul în care delegarea se face în cadrul aceleiaşi unităţi de parchet.

A apreciat în schimb ca fiind relevantă Hotărârea pronunţată la 12 februarie 2015 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-396/13, indicând în special considerentele reţinute în paragraful 48.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat existenţa a două opinii, regăsite atât în practica judiciară, cât şi în punctele de vedere teoretice exprimate de judecători.

Într-o opinie s-a apreciat că, pentru acordarea diurnei prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, dispoziţiile legale se raportează la domiciliu, iar nu la locul de muncă de unde persoana în cauză a fost detaşată/delegată, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că detaşarea/delegarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeaşi localitate cu locul de muncă unde are loc detaşarea/delegarea.

Într-o altă opinie s-a apreciat că diurna nu se poate acorda cât timp localitatea în care s-a făcut detaşarea/delegarea este aceeaşi cu localitatea în care persoana activa anterior detaşării, care este, în fapt, locul permanent de lucru al acesteia, avându-se în vedere rolul diurnei, reprezentat de contraprestaţia angajatorului pentru disconfortul creat salariatului prin extragerea acestuia din mediul familiar pentru o anumită durată de timp, prin schimbarea locului de muncă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare au fost identificate următoarele decizii relevante: – Decizia nr. 30 din 14 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 20 iulie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă în Dosarul nr. 5.100/62/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 face parte din categoria reglementărilor aplicabile personalului din instituţiile publice, care vin în completarea art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006”; – Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru cuantificarea diurnei de care beneficiază judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt delegaţi sau detaşaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, se va avea în vedere timpul efectiv lucrat, iar nu totalitatea zilelor calendaristice ce intră în calculul perioadei de delegare sau detaşare, după caz” (a se vedea considerentele de la paragrafele 85-88). IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Relevantă pentru obiectul prezentelor sesizări conexate este Hotărârea pronunţată la 12 februarie 2015 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-396/13 într-o trimitere preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de o instanţă din Finlanda, vizând, între altele, interpretarea art. 56 şi 57 din TFUE, a art. 3, art. 5 al doilea paragraf şi a art. 6 din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, soluţia propusă asupra fondului chestiunii de drept fiind în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, dreptul la diurnă este recunoscut în cazul detaşării sau delegării angajatului cu domiciliul într-o altă localitate decât cea în care se află locul de muncă unde a fost detaşat sau delegat, chiar dacă detaşarea sau delegarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeaşi localitate cu locul de muncă unde are loc detaşarea sau delegarea. Acest drept nu există în cazul magistraţilor delegaţi în funcţii de conducere, în condiţiile în care au ocupat anterior funcţii de execuţie sau de conducere în cadrul aceleiaşi unităţi. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Temeiul prezentelor sesizări conexate îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ este stabilit expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Prevederile ordonanţei de urgenţă se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa cu prevederile dreptului comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, astfel cum se statuează expres prin art. 4 din ordonanţa de urgenţă, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, () precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Conform art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prima condiţie este îndeplinită, deoarece: a) cauza în cadrul căreia a fost formulată Sesizarea înregistrată cu nr. 2.480/1/2024 se află în curs de judecată, în primă instanţă, la Tribunalul Ilfov – Secţia civilă; b) cauza în cadrul căreia a fost formulată Sesizarea conexă înregistrată cu nr. 2.744/1/2024 se află în curs de judecată, în primă instanţă, la Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă; c) cauza în cadrul căreia a fost formulată Sesizarea conexă înregistrată cu nr. 3.065/1/2024 se află în curs de judecată, în apel, la Curtea de Apel Craiova – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Este îndeplinită şi a doua condiţie, deoarece toate cele trei cauze au ca obiect stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

De asemenea, este îndeplinită şi a treia condiţie de admisibilitate ce vizează existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu se defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, însă lămurirea sensului acesteia se va face ţinând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanţei de urgenţă şi de necesitatea completării, conform art. 4 din acest act normativ, a dispoziţiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun, cuprinse în Codul de procedură civilă, şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudenţă care a dezvoltat noţiunea autonomă a „chestiunii de drept”, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În consecinţă, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din ordonanţa de urgenţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii), pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În situaţia contrară s-ar ajunge la o delegare, nepermisă, a funcţiei jurisdicţionale a judecătorului cauzei în favoarea instanţei supreme, chemată, astfel, nu să dea dezlegări de principiu asupra unor chestiuni de drept dificile, ci să dea rezolvare unor raporturi juridice concrete, aplicând norma de drept asupra situaţiilor factuale punctuale.

Referitor la cerinţa existenţei unei chestiuni de drept reale, dificile, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au reţinut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023; Decizia nr. 35 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 4 iulie 2024); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (de exemplu, Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021); c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021). Sub acest aspect, s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Chestiunea de drept identificată în cele trei sesizări conexate o constituie plata diurnei prevăzute de dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 în situaţiile: – detaşării unui ofiţer sau agent de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care are domiciliul în altă localitate decât locul de muncă unde a fost detaşat, în condiţiile în care detaşarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeaşi localitate cu locul de muncă unde are loc detaşarea (Sesizarea înregistrată cu nr. 2.480/1/2024); – delegării unui magistrat la o instanţă cu sediul în aceeaşi localitate cu instanţa la care îşi desfăşoară activitatea permanentă, dacă are domiciliul în altă localitate (Sesizarea înregistrată cu nr. 2.744/1/2024); – delegării unui magistrat într-o funcţie de conducere, în condiţiile în care a ocupat o funcţie de execuţie sau de conducere în cadrul aceleiaşi unităţi, dacă are domiciliul în altă localitate (Sesizarea înregistrată cu nr. 3.065/1/2024).

Această chestiune de drept este veritabilă, dificultatea acesteia rezultând din aplicarea diferitelor metode de interpretare a textului de lege, în funcţie de care rezultatul interpretării este diferit. Punctele de vedere diferite susţinute de completurile de judecată ale instanţelor de trimitere şi opiniile prezentate în capitolul VII referitor la jurisprudenţa instanţelor naţionale, precum şi argumentele invocate în motivarea acestora relevă dificultatea problemei de drept în discuţie.

Soluţionarea pe fond a celor trei cauze de către instanţele de trimitere depinde de chestiunea de drept invocată, deoarece obiectul acestora îl constituie obligarea la plata diurnei pe o anumită perioadă de timp.

Este îndeplinită şi ultima condiţie de admisibilitate, întrucât chestiunea de drept în discuţie nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. XI.2. Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept ce trebuie dezlegată în cele trei sesizări conexate vizează interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, potrivit cărora: ” Art. 13. – (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de următoarele drepturi: a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare; (…)”.

Instanţele de trimitere solicită interpretarea dispoziţiilor referitoare la dreptul la diurnă în următoarele trei situaţii: – detaşarea unui ofiţer sau agent de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care are domiciliul în altă localitate decât locul de muncă unde a fost detaşat, dacă detaşarea operează de la un loc de muncă permanent situat în aceeaşi localitate cu locul de muncă unde are loc detaşarea (Sesizarea înregistrată cu nr. 2.480/1/2024); – delegarea unui magistrat la o instanţă cu sediul în aceeaşi localitate cu instanţa la care îşi desfăşoară activitatea permanentă, dacă are domiciliul în altă localitate (Sesizarea înregistrată cu nr. 2.744/1/2024); – delegarea unui magistrat într-o funcţie de conducere, în condiţiile în care a ocupat o funcţie de execuţie sau de conducere în cadrul aceleiaşi unităţi, dacă are domiciliul în altă localitate (Sesizarea înregistrată cu nr. 3.065/1/2024).

Primele două sesizări se aseamănă prin faptul că intervine schimbarea locului de muncă al ofiţerului sau agentului de poliţie judiciară, respectiv, al judecătorului, în urma detaşării sau delegării, spre deosebire de a treia sesizare, referitoare la magistratul delegat într-o funcţie de conducere, care continuă să îşi desfăşoare activitatea în acelaşi loc de muncă.

Referitor la Sesizarea înregistrată cu nr. 2.480/1/2024, dreptul la diurnă al ofiţerilor sau agenţilor de poliţie judiciară detaşaţi în cadrul Ministerului Public este consacrat de dispoziţiile art. 66 1 alin. (7) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora: „Ofiţerii şi agenţii de politie judiciară prevăzuţi la alin. (1) au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru ofiţerii de poliţie şi agenţii de poliţie, cu excepţiile prevăzute în prezenta lege, şi beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 şi 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare”. Conform art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006: „Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 13”.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii pentru existenţa dreptului la diurnă: – persoana în cauză să îndeplinească funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora sau magistrat-asistent; – persoana să fie detaşată sau delegată; – detaşarea sau delegarea să fie făcută la un loc de muncă situat în altă localitate decât cea de domiciliu.

Textul de lege nu instituie condiţia ca locul de muncă unde angajatul a fost detaşat sau delegat să fie situat într-o altă localitate decât cea în care se află locul de muncă permanent, astfel încât impunerea acestei condiţii ar însemna o adăugare la lege.

Întrucât nu se face nicio distincţie între situaţia în care intervine o schimbare a localităţii în care este situat locul de muncă permanent, ca urmare a delegării sau detaşării, şi situaţia în care nu intervine o asemenea schimbare, conform regulii de interpretare logică „unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă” (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), rezultă că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 recunosc existenţa dreptului la diurnă în ambele situaţii.

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 au caracter special în raport cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 543/1995 privind drepturile băneşti ale salariaţilor instituţiilor publice şi regiilor autonome cu specific deosebit pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 543/1995) – act normativ în vigoare la momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 -, cu cele ale Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006) – care au abrogat dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 543/1995 -, şi cu cele ale Hotărârii Guvernului nr. 714/2018 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în interesul serviciului (Hotărârea Guvernului nr. 714/2018) – care au abrogat dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006.

În sensul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), acest caracter special există din două motive: – obiectul acestora este circumstanţiat la categoriile profesionale expres şi limitativ prevăzute; – instituie o reglementare diferită pentru existenţa dreptului la diurnă, ce ţine seama de localitatea de domiciliu a persoanei delegate sau detaşate, spre deosebire de dispoziţiile de drept comun ale Hotărârii Guvernului nr. 543/1995, Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 şi Hotărârii Guvernului nr. 714/2018, care ţin seama de locul permanent de muncă, din momentul delegării sau detaşării.

În plus, dreptul reglementat are o denumire diferită în cele două categorii de reglementări: indemnizaţie de delegare sau detaşare, după caz, conform dispoziţiilor de drept comun, respectiv dreptul la diurnă, în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Caracterul special al dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 în raport cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 şi Hotărârii Guvernului nr. 714/2018 este confirmat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022, care, în paragrafele 72 şi 73, arată: ” 72. În acest context, este de observat că soluţia legislativă adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 şi, consecutiv, prin Hotărârea Guvernului nr. 714/2018 (ce reglementează un segment referitor la derularea unor raporturi de muncă în altă localitate decât cea de domiciliu) – care reprezintă dreptul comun în raport cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 – se integrează în cadrul legal general mai larg reprezentat de Codul muncii şi, totodată, se corelează cu principiile normative consacrate în legea-cadru în materie (dreptul comun pentru raporturile de muncă, în general), constatare ce semnifică alinierea acestor acte administrative normative succesive la standardul stabilit prin prevederile art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 73. Raportul normă generală – normă specială existent între Hotărârea Guvernului nr. 1.860/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 – rezultă fără echivoc şi din considerentele Deciziei nr. 30 din 14 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.”

Potrivit principiului aplicării cu prioritate a normelor speciale situaţiilor expres şi limitativ reglementate de acestea, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 se vor aplica cu prioritate, astfel încât pentru existenţa dreptului la diurnă nu vor avea relevanţă localitatea în care se află locul permanent de muncă al angajatului în momentul delegării sau detaşării, pe de o parte, şi nici dacă aceasta coincide cu localitatea de domiciliu, pe de altă parte.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că scopul diurnei prevăzute de dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 este de compensare a inconvenientelor cauzate de detaşare sau delegare, care constau în îndepărtarea angajatului de mediul lui obişnuit. În acest sens, sunt relevante considerentele cuprinse în paragrafele 86-88 din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 3 din 7 februarie 2022, conform cărora: ” 86. Lămuritor pentru identificarea scopului acordării diurnei de delegare sau detaşare (ce interesează obiectul prezentului recurs în interesul legii) este şi raţionamentul dezvoltat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea pronunţată la 12 februarie 2015 în cauza C-396/13, paragrafele 46-52, în care, între altele, s-a dat o interpretare şi prevederilor art. 3 alin. (7) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 1