ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 60/2018

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 23 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 7.787/2/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin Rezoluția nr. 5.914/IJ/2.689/DIJ/2017 din 11 septembrie 2017, emisă de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 317/2004), a fost clasată sesizarea formulată, printre alții, împotriva judecătorului A., sub aspectul comiterii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004).

În motivarea acestei soluții, s-a arătat, în esență, că în cadrul cercetării disciplinare efectuate s-a constatat că, în cauză, nu a fost dovedită existența laturii subiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.10.2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat înlăturarea din cuprinsul Rezoluției nr. 5.914/IJ/2.689/DIJ/2017 a considerentelor prin care s-a reținut că a contribuit la tergiversarea judecății, apreciind că acestea sunt vătămătoare pentru reputația sa profesională.

Prin întâmpinare, pârâta Inspecția Judiciară a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, susținând că, potrivit dispozițiilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, care urmează a fi aplicate prin analogie, rezoluția de clasare poate fi contestată doar de persoana care a formulat sesizarea, nu și de către magistratul vizat de această sesizare.

Prin concluziile scrise, reclamanta a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active, învederând că se poate adresa instanței de judecată în temeiul dreptului de acces garantat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (C.E.D.O.), întrucât este nemulțumită de argumentele prezentate de inspectorul judiciar în cuprinsul rezoluției de clasare.

Prin Încheierea de ședință din 8 februarie 2018 s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția invocată de reclamantă cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) și art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, în raport cu prevederile art. 21 din Constituție.

La termenul de judecată din 8 februarie 2018, din oficiu, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus citarea părților cu mențiunea de a formula un punct de vedere asupra sesizării instanței supreme cu pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) și art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, în sensul lămuririi aspectului dacă titularul contestației împotriva rezoluției de clasare a sesizării privind săvârșirea unor abateri disciplinare de către judecători și procurori, emisă de Inspecția Judiciară, poate fi și magistratul împotriva căruia a fost formulată sesizarea.

Legea nr. 317/2004:

Curtea de Apel București a apreciat că sunt îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât cauza în care a fost invocată sesizarea se află în curs de judecată pe rolul acestei instanțe, în ultimă instanță, conform prevederilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, de lămurirea problemei de drept depinzând soluționarea pe fond a cauzei.

Instanța de trimitere a arătat că dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, referitoare la rezoluția de respingere a sesizării, sunt aplicabile prin analogie în ipoteza rezoluției de clasare, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 397 din 3 iulie 2014, vidului legislativ existent în prezent cu privire la acest aspect și soluției de principiu din data de 13.02.2017 a Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, s-a arătat în încheierea de sesizare, Decizia Curții Constituționale nr. 397 din 3 iulie 2014, prin care s-a deschis calea contestației judiciare împotriva rezoluției de clasare, nu a fost urmată de o intervenție activă a legiuitorului, în sensul reglementării regimului juridic procesual propriu unei astfel de acțiuni, context în care devin aplicabile prevederile art. 1 alin. (2) din Codul civil și art. 5 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, în ipoteza în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, raportarea se va face la dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare.

Or, o situație asemănătoare este cea reglementată la art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privitoare la rezoluția de respingere a sesizării în legătură cu răspunderea disciplinară, textul art. 47 alin. (7) din aceeași lege stabilind că hotărârea pronunțată într-un astfel de caz este "irevocabilă", adică "definitivă", față de precizarea impusă prin art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 76/2012).

Aceasta este o situație asemănătoare celei a rezoluției de clasare, deoarece și rezoluția de respingere este tot un act al Inspecției Judiciare, în legătură cu o sesizare privind pretinsa săvârșire de către un magistrat a unei abateri disciplinare. În consecință, și hotărârea judecătorească pronunțată în cazul contestației îndreptate împotriva rezoluției de clasare este definitivă, această soluție fiind împărtășită de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, spre exemplu, în Dosarul nr. 6.615/2/2014, în care a fost pronunțată Decizia nr. 903 din 6 martie 2018, prin care recursul exercitat de Inspecția Judiciară a fost respins ca inadmisibil.

Cu privire la condiția privind existența raportului de dependență între lămurirea problemei de drept și soluționarea fondului cauzei, instanța de trimitere a invocat jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanței supreme, în care s-a statuat că "obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecății".

Curtea de Apel București susține că sesizarea întrunește condiția privind raportul de dependență dintre lămurirea problemei de drept și soluționarea pe fond a cauzei, "întrucât a admite că textul art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 se interpretează (prin analogie) în sensul că rezoluția de clasare a sesizării poate fi contestată în instanță doar de către persoana care a formulat sesizarea, nu și de către magistratul vizat de această sesizare, înseamnă a împiedica soluționarea pe fond a cauzei de față, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active".

De asemenea, instanța de trimitere a apreciat că este îndeplinită și condiția noutății chestiunii de drept, arătând că asupra acesteia instanța supremă nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Curtea de Apel București a arătat că, pe lângă cele două hotărâri menționate de pârâta Inspecția Judiciară, la nivelul Secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost identificată și o soluție în sensul recunoașterii calității procesuale a magistratului în contestarea rezoluției, litigiul fiind soluționat pe fond (Sentința nr. 1.276 din 12.03.2013, pronunțată în Dosarul nr. 517/1/2012).

Instanța de trimitere a apreciat că dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării nu trebuie interpretate și aplicate formal și restrictiv, în sensul de a se recunoaște calitatea procesuală activă în contestarea rezoluției de clasare a sesizării doar persoanei care a formulat sesizarea, întrucât o atare soluție este de natură a înfrânge nejustificat și neproporțional principiul liberului acces la justiție al unei alte persoane, care ar putea justifica, de asemenea, un interes legitim privat în contestarea rezoluției.

Dispozițiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 trebuie interpretate și aplicate în coroborare cu dreptul comun în materie, respectiv Legea nr. 554/2004, care, la art. 1 alin. (1), prevede că "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ (...), se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

O atare interpretare nu este de natură a nesocoti principiul specialia generalibus derogant, întrucât dispozițiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 nu derogă de la prevederile de drept comun ale art. 1 din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă tocmai o aplicare concretă a acestora în materia răspunderii disciplinare a magistraților. Cu alte cuvinte, legiuitorul a identificat, prima facie, că persoana care poate justifica un interes personal și direct în contestarea rezoluției de respingere este persoana care a formulat sesizarea, însă pot exista și alte situații în care o altă persoană să poată justifica un interes legitim privat în contestarea acestei rezoluții, chiar dacă soluția dată de inspectorul judiciar îi este, la prima vedere, favorabilă. Aceasta este situația magistratului vizat de sesizarea disciplinară, care poate fi nemulțumit de faptul că Inspecția Judiciară nu a pronunțat o soluție de clasare a sesizării sau, după caz, de aspectele ce au fost reținute de inspectorul judiciar în justificarea soluției de respingere a sesizării.

Recunoașterea calității magistratului de a contesta rezoluția de respingere a sesizării se impune cu atât mai mult cu cât aspectele reținute de inspectorul judiciar pot constitui elemente care urmează a fi analizate de Comisia de evaluare din cadrul instanței/parchetului.

Competența de soluționare a cauzelor în materia supusă analizei aparține, în exclusivitate, Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, potrivit dispozițiilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai câteva instanțe au transmis puncte de vedere sau simple opinii referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, potrivit cărora rezoluția de clasare, precum și cea de respingere a sesizării, prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 317/2004, pot fi contestate nu numai de persoana care a formulat sesizarea, ci și de persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim privat.

Au opinat în acest sens secțiile de contencios administrativ și fiscal din cadrul curților de apel Galați, Suceava, Târgu Mureș și București (instanța de trimitere), precum și cele din cadrul tribunalelor Galați, Bihor și Suceava.

S-a susținut că dispozițiile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 ar trebui interpretate și aplicate în coroborare cu cele ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, s-a arătat că magistratul vizat de sesizarea disciplinară poate formula contestație, dacă este nemulțumit de unele aspecte reținute de inspectorul judiciar în justificarea soluției de respingere a sesizării, situația fiind similară cu cea a persoanei care a obținut o hotărâre favorabilă, însă solicită înlăturarea anumitor considerente din hotărâre, care cuprind anumite constatări de fapt ce ar fi în măsură să o prejudicieze.

Totodată, s-a susținut că recunoașterea calității magistratului de a contesta rezoluția de respingere a sesizării se impune cu atât mai mult cu cât aspectele reținute de inspectoratul judiciar pot constitui elemente care urmează a fi analizate de Comisia de evaluare din cadrul instanței/parchetului.

Un punct de vedere nuanțat au formulat judecătorii Secției a II-a civile și de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bacău, care au apreciat că textul art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 are o redactare clară, în sensul că subiect activ al contestației este doar persoana care a formulat sesizarea, această formă putând limita însă excesiv accesul la justiție al altor persoane care se consideră vătămate prin rezoluția contestată, punând astfel probleme de constituționalitate sau compatibilitate cu prevederile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

Prin Adresa nr. 1.388/C/1.847/III-5/2018 din 14 iunie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Decizia nr. 149 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, instanța de contencios constituțional a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, a căror critică viza încălcarea dispozițiilor constituționale prevăzute la art. 21, referitor la accesul liber la justiție, și art. 52, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Se susținea, prin excepția de neconstituționalitate, că dispozițiile legale criticate dau dreptul de a contesta rezoluția de respingere a sesizării numai persoanei care a formulat-o, nu și celei împotriva căreia a fost formulată, aceasta din urmă neavând astfel posibilitatea de a ataca conținutul motivării rezoluției de respingere, care, chiar dacă este pronunțată în favoarea sa, poate conține afirmații incorecte, de natură a afecta evoluția profesională viitoare a celui în cauză.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că "autorul excepției de neconstituționalitate critică, în realitate, o omisiune legislativă, aceea de a nu fi incluse printre titularii dreptului de a contesta rezoluția de respingere a sesizării ce are ca obiect săvârșirea unor abateri disciplinare de către un judecător sau procuror și alte persoane interesate, în afara autorului acestei sesizări. Or, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, «Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului»".

Totodată, prin Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014, instanța de contencios constituțional a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă", din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege, statuând următoarele:

De asemenea, Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea dispozițiilor legale supuse interpretării și prin deciziile nr. 399 din 8 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 19 noiembrie 2013, și nr. 356 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 17 decembrie 2013.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluția respingerii sesizării.

Examinând sesizarea, raportul-întocmit de judecătorul raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să analizeze dacă sesizarea îndeplinește cerințele legale privind admisibilitatea mecanismului procedural în discuție, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul dispozițiilor legale menționate, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Instanța de trimitere solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) și alin. (5) din Legea nr. 317/2004, în ceea ce privește subiectul activ al dreptului de a formula contestație împotriva rezoluției de clasare de către Inspecția Judiciară a sesizării în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori, în sensul dacă acest subiect poate fi doar persoana care a formulat sesizarea sau poate fi și o altă persoană care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim privat, cum ar fi, spre exemplu, magistratul împotriva căruia a fost formulată sesizarea la Inspecția Judiciară.

Verificând obiectul sesizării, raportat la condițiile impuse de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, se constată existența unor neregularități de natură a contura neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

În ceea ce privește condiția referitoare la necesitatea ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

În mod similar, în jurisprudența dezvoltată la nivelul instanței supreme în legătură cu pronunțarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015, Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017 și Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016).

În cazul sesizării analizate, această condiție nu este îndeplinită, întrucât dispozițiile legale supuse interpretării sunt complete, clare și concise, astfel încât o interpretare corectă a lor în vederea soluționării cauzei nu impune decât realizarea unei analize de conținut, fiind atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, prin aplicarea, în acest scop, a metodelor de interpretare a actelor normative, consacrate doctrinar și jurisprudențial, și corelarea lor cu alte dispoziții legale, în ipoteza în care cele în discuție nu sunt complete și această corelare este permisă, precum și cu cele statuate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 149 din 7 martie 2013 și prin celelalte decizii relevante.

Totodată, pentru a evita transformarea mecanismului procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare și pentru a nu se deturna această procedură de la scopul său legal, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanța supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, instanța de trimitere trebuie să arate în încheierea de sesizare, conform art. 520 alin. (1) din același cod, care este problema de drept punctuală care necesită cu pregnanță a fi lămurită și în ce constă dificultatea de interpretare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este ținut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate și care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Această încheiere trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția judecătorului din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar în final să conțină opțiunea provizorie, pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanșării mecanismului de unificare a jurisprudenței consacrat prin dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru inițierea acestui mecanism de unificare jurisprudențială, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanței de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării, nu numai sub aspectul condițiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanțierii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

În cauză însă încheierea de sesizare nu cuprinde o argumentare temeinică a admisibilității sesizării instanței supreme, sub aspectul îndeplinirii condiției privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Mai mult decât atât, competența de soluționare a cauzelor în materia supusă analizei aparține, în exclusivitate, potrivit dispozițiilor art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, instanță care a și formulat sesizarea supusă analizei, făcând referire la jurisprudența sa în materie, care se rezumă la sentințele nr. 2.972 din 10.10.2016, pronunțată în Dosarul nr. 698/2/2016, și nr. 2.714 din 23.09.2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.855/2/2016.

Prin aceste singure hotărâri pronunțate în materie, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a petenților - magistrați, subiecți ai unor sesizări privind săvârșirea unor abateri disciplinare - care formulaseră contestație împotriva rezoluției de clasare/respingere a sesizării, astfel încât nu există o controversă cu privire la interpretarea dispozițiilor legale respective, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat, competența de soluționare a acestor cauze aparține unei singure instanțe.

Argumentul instanței de trimitere, potrivit căruia, pe lângă cele două hotărâri, menționate mai sus, ar mai exista și o altă soluție, în sensul recunoașterii calității procesuale active a magistratului în contestarea rezoluției, consacrată prin Sentința nr. 1.276 din 12.03.2013, pronunțată în Dosarul nr. 517/1/2012, nu poate fi reținut, fie și numai raportat la împrejurarea că prin respectiva sentință au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 317/2004 într-o altă redactare, în vigoare în anul 2011, substanțial diferită de forma supusă interpretării prin sesizarea analizată.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,