Decizia nr. 429/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1825/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.825/1/2025, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent- şef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă în Dosarul nr. 29.687/3/2023*.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, ambele părţi formulând puncte de vedere asupra chestiunii de drept în discuţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a dispus, prin Încheierea din 19 mai 2025, în Dosarul nr. 29.687/3/2023*, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Modul de interpretare a dispoziţiilor art. 573 din Codul administrativ şi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la dispoziţiile art. 1.357 din Codul civil.” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare („Codul administrativ”) Art. 573. – Definiţie ” Răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o formă a răspunderii administrative care constă în obligarea statului sau, după caz, a unităţilor administrativ-teritoriale la repararea pagubelor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administraţiei publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim.”

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 554/2004”) Art. 19. – ” (1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). (2 1 ) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi contractelor administrative. (3) Cererile prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru.”

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul civil) Art. 1.357. – ” (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă la data de 1.11.2022, cu nr. 29.687/3/2023, reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group – S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea acestuia la plata sumei de 621.887,04 lei, cu titlu de dobândă legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a despăgubirilor datorate în urma soluţionării celor 164 de cereri de despăgubire, pentru perioada care începe să curgă ulterior depăşirii termenului legal de 30 de zile (în care pârâtul era obligat să achite despăgubirea), respectiv de la data ulterioară acestei scadenţe, respectiv de la data de 1.01.2017 şi până la data de 1.02.2022, anterioară plăţii efective a despăgubirilor de către pârât în zilele de 16, 17 şi 18 februarie 2022; dobânda legală solicitată, respectiv: în principal, dobânda legală penalizatoare între profesionişti, calculată conform art. 3 alin. (2 1 ) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011); în subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare calculată conform art. 3 alin. (2) coroborat cu alin. (3) din acelaşi articol din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011; obligarea pârâtului la plata sumei de bani reprezentând actualizarea creanţei (debitul principal deja achitat) cu indicele de inflaţie în perioada 1.01.2017 şi până la data de 1.01.2022; în vederea stabilirii taxei de timbru, a evaluat suma solicitată la 220.278,76 lei. În motivarea cererii de chemare în judecată a arătat că, în urma falimentului societăţii de asigurare Astra – S.A., a formulat cereri de plată a despăgubirilor, înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, fiind create în total 2.459 de dosare de daună, evidenţiate în anexa 2 la Decizia nr. 19.940/6.05.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Cererile de plată au vizat suma totală de 22.693.397,89 lei, reprezentând despăgubiri acordate asiguraţilor CASCO. Prin Decizia nr. 19.940/6.05.2019, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererile de plată, reţinând depăşirea plafonului de garantare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 213/2015), de 450.000 lei. Societatea a formulat contestaţie împotriva deciziei de mai sus, formându-se Dosarul nr. 3.040/2/2019, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în care prin Sentinţa nr. 538 din 4.10.2019 s-a admis în parte contestaţia, s-a constatat nelegalitatea deciziei atacate şi s-a dispus anularea acesteia şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la analizarea pe fond a cererilor de despăgubire, fără a ţine cont de plafonul de 450.000 lei aplicat pentru un singur creditor.

Prin Sentinţa nr. 2.249 din 5 octombrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 29.687/3/2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group – S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.899 din data de 22.03.2024, pronunţată în Dosarul nr. 29.687/3/2023, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – Secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia tardivităţii; a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Omniasig Vienna Insurance Group – S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.660 lei, calculată conform art. 3 alin. (3) raportat la alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, de la data de 6.05.2019 şi până la data de 1.02.2022; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie a creanţei de 1.660 lei, calculată pentru perioada 6.05.2019-1.02.2022. De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 83,89 lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei de mai sus a declarat apel apelantul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în condiţiile în care, datorită caracterului derogator, dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 se aplică ori de câte ori este vorba despre o cauză ce intră sub incidenta prevederilor sale, prioritar faţă de prevederile dreptului comun, referitoare la răspunderea civilă delictuală şi, cum legea specială derogă de la legea generală, efectul principiului specialia generalibus derogant constă în înlăturarea de la aplicare a dreptului comun. A mai susţinut că incidenţa principiului menţionat înlătură posibilitatea coexistenţei ambelor căi judiciare, una întemeiată pe dispoziţiile legii speciale (contenciosul administrativ) şi una întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (Codul civil). În raport cu acelaşi aspect a susţinut că în mod greşit a apreciat instanţa că termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 2.517 din Codul civil, şi nu cel de un an, prevăzut de dispoziţiile art. 19 alin. (2) raportat la cele ale art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004; instanţa de fond a soluţionat greşit şi excepţia prescripţiei, întemeiată de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, precum şi excepţia inadmisibilităţii/tardivităţii cu privire la soluţionarea cererii privind actualizarea creanţei cu indicele ratei de inflaţie.

La termenul de judecată din 19 mai 2025, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea acestei sesizări. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a reţinut că există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanţă în competenţa legală a unui complet de judecată al Tribunalului Bucureşti învestit să soluţioneze cauza; litigiul pendinte este început după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, acţiunea fiind înregistrată pe rolul instanţei la data de 5.10.2023; chestiunea de drept ce se impune a fi lămurită ridică dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 573 din Codul administrativ şi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport cu dispoziţiile art. 1.357 din Codul civil; chestiunea de drept este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi controversate, deoarece se pune în discuţie alegerea modului de răspundere patrimonială a instituţiei publice, întemeiată fie pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, fie pe art. 1.357 din Codul civil, în condiţiile în care a fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului nelegal; de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 573 din Codul administrativ şi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 1.357 din Codul civil, depinde soluţionarea pe fond a apelului, respectiv a excepţiei inadmisibilităţii, invocate de pârât; chestiunea de drept prezintă noutate, întrucât din verificarea jurisprudenţei naţionale nu reiese că norma în discuţie a primit o rezolvare substanţială. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a apreciat că nu este necesară lămurirea problemei de drept, cauza sa fiind întemeiată pe dispoziţiile Codului civil.

Pârâtul a apreciat că nu este necesară lămurirea problemei de drept, sens în care a susţinut că acţiunea este specifică răspunderii administrative, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. A mai susţinut că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că, astfel cum a reţinut şi doctrina, Codul administrativ lămureşte aspectele esenţiale incidente, din perspectiva cauzei juridice a acordării despăgubirilor pentru actele nelegale ale autorităţii publice. A mai reţinut că răspunderea specifică dreptului administrativ a fost interpretată tradiţional prin referire la noţiuni şi instituţii specifice dreptului civil sau, după caz, dreptului penal, însă formele de răspundere specifice dreptului administrativ nu şi-au conturat multă vreme identitatea, existând şi în prezent controverse la nivel doctrinar, dar şi legislativ şi jurisprudenţial, cu privire la existenţa lor şi regimul juridic care le guvernează. Instanţa a avut în vedere împrejurarea că faptul generator al vătămării şi al creării unui prejudiciu material şi moral, ce trebuie reparat, este ilicitul administrativ, ce antrenează răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţii publice, iar acordarea de despăgubiri este una proprie şi specifică contenciosului administrativ, astfel că prezenta acţiune, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun (art. 1.357 din Codul civil), ar părea inadmisibilă, întrucât partea vătămată ar avea la dispoziţie acţiunea reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004. În raport cu principiul specialia generalibus derogant, a reţinut faptul că, fiind derogatorie de la norma generală, norma specială se aplică cu prioritate. A apreciat că dificultatea de interpretare rezidă din invocarea considerentului 77 din Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Din perspectiva noutăţii a reţinut că, ulterior analizării problemelor dezlegate prin Decizia nr. 22/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, au intrat în vigoare prevederile Codului administrativ. Astfel, a reţinut că, deşi repararea pagubei este o latură intrinsecă litigiului administrativ, persoana vătămată o poate cere în condiţiile dreptului comun, respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale, context în care se ridică problema angajării răspunderii administrative patrimoniale în absenţa controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ şi în condiţiile în care instanţa civilă, pentru a acorda despăgubiri, realizează acest control în absenţa unor norme de procedură care să îi confere un asemenea drept. S-a mai reţinut că în dreptul pozitiv român exercitarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ, tipic sau asimilat, este prerogativa exclusivă a instanţei de contencios administrativ şi că dificultatea problemei de drept rezultă şi din faptul că, ulterior exercitării controlului de legalitate în faţa instanţei de contencios administrativ, considerentul 77 al Deciziei nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, ar putea fi interpretat în sensul că efectele prescripţiei prevăzute de această normă specială ar putea fi înlăturate pe cale jurisprudenţială prin aplicarea termenului de prescripţie de drept comun. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Curţile de apel Braşov, Constanţa, Galaţi, Suceava, Piteşti, Bucureşti au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curţile de apel Bucureşti, Craiova, Timişoara, Iaşi, Bacău şi Alba au comunicat punctele de vedere teoretice ale judecătorilor asupra aceleiaşi chestiuni, din care au rezultat două opinii.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că acţiunea este inadmisibilă pe calea dreptului comun, conform solicitării reclamantei, situaţia premisă fiind existenţa unei hotărâri prin care să se fi constatat nelegalitatea actului administrativ, respectiv partea are deschisă calea dreptului comun doar în ipoteza în care nu există o hotărâre judecătorească prin care să fi fost admisă acţiunea formulată împotriva actului administrativ nelegal, iar faptul că partea deţine o hotărâre judecătorească, dar alege să se prevaleze de calea dreptului comun reprezintă o încercare de eludare a prevederilor speciale privind termenul de prescripţie de un an instituit de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi de a se prevala de termenul de prescripţie de drept comun de 3 ani, ceea ce reprezintă un demers inadmisibil.

S-a argumentat că se impune interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004 cu cele ale prevederilor titlului IV (art. 573 şi următoarele) din Codul administrativ, care reglementează regimul juridic al răspunderii administrativ-patrimoniale, cu caracter derogator de la regimul juridic de drept comun al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispoziţiile art. 1.357 din Codul civil.

S-a avut în vedere în argumentarea acestei opinii şi faptul că atunci când persoana vătămată a solicitat anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar cererile formulate pe cale separată se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, şi se supun normelor acestei legi în ceea ce priveşte procedura de judecată şi taxele de timbru, concluzia fiind confirmată şi de considerentele Deciziei nr. 22/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Piatra-Neamţ, Judecătoriei Reşiţa, Curţii de Apel Timişoara, Judecătoriei Câmpeni, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Bucureşti, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Giurgiu şi Tribunalului Ialomiţa.

Într-o altă opinie s-a apreciat că în ipoteza de faţă acţiunea este admisibilă pe calea dreptului comun.

S-a argumentat că este admisibilă cererea îndreptată împotriva unei instituţii publice, întemeiată pe dispoziţiile art. 1.357 şi următoarele din Codul civil, în raport cu pct. 77 din Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În acelaşi sens au fost exprimate puncte de vedere teoretice de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Oraviţa.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a instanţei de contencios constituţional cu privire la problema de drept supusă interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie IX.1. Jurisprudenţa în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a fost admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. IX.2. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a fost identificată Decizia nr. 1.192 din 7 martie 2024, prin care s-a reţinut că: Împrejurarea că reclamanta a indicat, ca temei de drept, prevederile art. 998-999 din Codul civil de la 1864 nu modifică fizionomia acţiunii, pentru că textele indicate conţin norme de drept material privind condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, instituţie juridică generală căreia i se circumscrie materia răspunderii patrimoniale a autorităţilor publice emitente ale actelor administrative unilaterale, tipice sau asimilate. Este adevărat că, potrivit art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, dar, în temeiul art. 22 alin. (1) şi (4) din acelaşi cod, judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, dând sau restabilind calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. Judecătorul nu ar putea schimba denumirea sau temeiul juridic în situaţia reglementată în art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă, atunci când părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale acestora. În speţă nu este întrunită însă această ipoteză, pentru că, pe de o parte, art. 19 stabileşte expres competenţa instanţei de contencios administrativ, iar, pe de altă parte, între părţi nu a intervenit un acord asupra calificării juridice a acţiunii, ele având, dimpotrivă, poziţii contrare în ceea ce priveşte natura litigiului şi instanţa competentă să îl soluţioneze. IX.3. Jurisprudenţa Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Decizia nr. 1.016 din 2 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, prin care au fost reţinute următoarele considerente relevante: Pentru a stabili regimul juridic al cererii prin care se solicită repararea pagubei ca urmare a anulării unor acte administrative, menţionăm dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 care reglementează regimul juridic al acţiunii în despăgubiri. În temeiul dispoziţiilor legale menţionate revine instanţei de contencios administrativ să se pronunţe asupra dreptului la repararea pagubei cauzate, analizând condiţiile de admisibilitate a cererii, inclusiv existenţa dreptului la reparaţie şi modalitatea de acordare a acesteia. În speţă, obiectul acţiunii priveşte repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative, ceea ce atrage potrivit dispoziţiilor legale competenţa instanţei de contencios administrativ potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. Pentru a face aplicarea acestui principiu nu este nevoie ca acesta să fie prevăzut în mod expres într-un text de lege, aplicarea sa fiind unanim recunoscută, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară. (…) Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală. Conflictul dintre legea specială anterioară şi legea generală ulterioară se rezolvă prin aplicarea conjugată a principiilor potrivit cărora norma specială se aplică cu prioritate faţă de norma generală – specialia generalibus derogant -, iar o normă specială nu poate să fie modificată sau abrogată decât în mod expres printr-o normă generală ulterioară. (…) În acest sens, trebuie relevată jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cum ar fi: Deciziile pronunţate de Completul pentru recurs în interesul legii nr. 33/2008, nr. 27/2011 şi nr. 22/2019, decizii în cuprinsul cărora au fost oferite dezlegări de principiu cu privire la aplicarea principiului de drept menţionat anterior. Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, în măsura în care se invocă anumite limitări ale aplicării dispoziţiilor art. 8, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, acestea trebuiau invocate în faţa instanţei de contencios administrativ, nu în faţa instanţei civile, care ar fi trebuit să aplice o lege specială, fără a avea o legitimare în acest sens.

Decizia nr. 1.525 din 6 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, cu următoarele considerente relevante: În privinţa aplicării normelor speciale, este de reţinut că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 permit promovarea unei acţiuni în despăgubiri în faţa instanţei de contencios administrativ, distinct de acţiunea în anularea actului administrativ nelegal, după cum art. 16 din aceeaşi lege dă posibilitatea chemării în judecată a persoanei care a întocmit actul atacat, care poate răspunde solidar cu autoritatea publică, în cazul în care acţionează cu vinovăţie. În prezent, O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ instituie în titlul IV, prin dispoziţiile art. 573 şi următoarele, răspunderea administrativ-patrimonială a statului, unităţilor administrativ-teritoriale sau autorităţilor şi instituţiilor publice pentru repararea pagubelor materiale şi morale cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară, pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal sau prin refuzul nejustificat al administraţiei publice de a rezolva o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim, menţinând, totodată, dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă, sub forma răspunderii patrimoniale, a funcţionarului care a întocmit acest act, în solidar cu autoritatea sau instituţia publică, în condiţiile prevăzute de art. 491 şi 575 din lege (respectiv dacă nu a respectat prevederile legale şi procedurile administrative specifice atribuţiilor stabilite prin fişa postului sau prin lege). De vreme ce legea specială ce guvernează raporturile de drept administrativ instituie dispoziţii în materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat persoanelor fizice şi juridice prin emiterea unui act administrativ ilegal, care stabilesc dreptul celui prejudiciat la acoperirea pagubelor materiale şi morale ce i-au fost cauzate, dispoziţii prin care autoritatea publică răspunde patrimonial obiectiv pentru emiterea actului administrativ sau în solidar cu funcţionarul vinovat, în anumite condiţii, nu există o posibilitate de alegere între aceste norme speciale de strictă aplicare şi dreptul comun, chiar dacă mecanismul derogatoriu prevede similitudini cu instituţiile dreptului comun. Prin urmare, corect s-a apreciat de către instanţele devolutive că, în condiţiile în care a existat un litigiu în contencios administrativ în care actul administrativ a fost desfiinţat pentru motive de nelegalitate, iar faptele deduse prezentei judecăţi au legătură cu acel act administrativ, fiind imputate funcţionarilor publici chestiuni premergătoare emiterii actului şi care au fost supuse cenzurii în litigiul administrativ, calea procesuală ce trebuie urmată pentru recuperarea prejudiciului cauzat contribuabilului prin măsurile fiscale luate împotriva sa, ce s-au dovedit a fi fost nelegale, este cea prevăzută de norma derogatorie care instituie un mecanism distinct de cel al dreptului comun. Aceasta vizează nu doar măsurile administrative nelegale sau actele de control întocmite de persoane învestite cu autoritate publică, ci şi faptele personale ale acestora săvârşite în exercitarea funcţiei în măsura în care au concurat la crearea prejudiciului patrimonial. Cu alte cuvinte, legea specială reglementează şi situaţiile în care se poate angaja răspunderea persoanei vinovate în solidar cu cea obiectivă a autorităţii emitente a actului dacă se dovedeşte că aceasta nu a respectat, în procedura de întocmire a acestui act, prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile în desfăşurarea activităţii sale, însă doar în condiţiile acestei legi.

Decizia nr. 1.087 din 17 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, prin care s-au reţinut următoarele: Referitor la criticile formulate împotriva modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că argumentele recurenţilor, ce vizează o presupusă obligativitate a reclamantei de a se adresa instanţei de contencios administrativ pentru repararea prejudiciului cauzat de emiterea actelor administrative ilegale, sunt nefondate. Aceştia au invocat principiul specialia generalibus derogant, susţinând că instanţa de contencios administrativ era competentă să se pronunţe asupra dreptului la repararea pagubei cauzate de actele administrative. În acest context, se impune o analiză atât a dispoziţiilor legale relevante, cât şi a aplicabilităţii principiului invocat. Principiul specialia generalibus derogant este un principiu juridic care implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală, aplicându-se cu prioritate faţă de cea din urmă, însă, acesta nu îşi găseşte incidenţa în prezenta cauză. În conformitate cu art. 1.357 din Codul civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Această normă reprezintă cadrul general care consacră dreptul oricărei persoane prejudiciate de a solicita repararea daunelor suferite, indiferent de natura faptei ilicite, inclusiv atunci când aceasta derivă din acte administrative. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. Chiar din formularea textului de lege – se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente – rezultă că nu există o obligaţie expresă de a alege această cale, iar partea reclamantă beneficiază de un drept de opţiune. Astfel, se reţine că dispoziţia legală mai sus evocată reprezintă un remediu pus la dispoziţia celui aflat în ipoteza de a fi prejudiciat de acte administrative, însă nu constituie singura şi imperativa cale de urmat de către reclamantă pentru repararea prejudiciului generat de actele administrative emise nelegal de pârâţii din prezenta cauză, Legea contenciosului administrativ neînlăturând existenţa şi admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală de drept comun. (…) Or, ce este definitoriu în cazul concret dedus judecăţii este faptul că, astfel cum s-a arătat anterior, judecările în contencios administrativ care au avut ca obiect anularea actelor nelegale, s-au realizat deja, în mod definitiv, anterior prezentului litigiu, la iniţiativa a terţe persoane. Prin urmare, reclamanta nu mai avea obligaţia să iniţieze un nou demers în contencios administrativ, dat fiind că aspectul legalităţii actelor fusese deja tranşat definitiv. X. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Prin Hotărârea CJUE din 15 iulie 1963, pronunţată în Cauza C-25/62, Plaumann & Co. împotriva Comisiei Comunităţii Economice Europene, s-a stabilit că acţiunea în despăgubiri vizează, de fapt, înlăturarea efectelor juridice pe care decizia ce face obiectul litigiului le-a produs asupra reclamantului, astfel că un act administrativ care nu a fost anulat nu poate constitui în sine o eroare a administraţiei, de natură să aducă atingere celor cărora li se adresează; prin urmare, aceştia din urmă nu pot pretinde daune-interese din cauza acestui act. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la noutatea chestiunii de drept şi existenţa unei probleme de drept de o reală dificultate, care să necesite a fi dezlegată în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanţa supremă reţine că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizei în fond a chestiunilor de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Din cuprinsul acestor dispoziţii şi al jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă următoarele condiţii cumulative de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile cerute cumulativ de lege.

Primele trei condiţii de admisibilitate şi ultima sunt îndeplinite, deoarece prezenta sesizare a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, care este învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea apelului, hotărârea ce urmează a fi pronunţată fiind definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, iar asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept nu este, însă, îndeplinită, astfel că nu este posibilă declanşarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiţie distinctă de aceea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea problemă de drept.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de noutate şi a unor criterii legale de determinare a conţinutului său, verificarea acestei condiţii ţine de aprecierea completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa, relevante în acest sens fiind Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015 etc.).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial (deciziile menţionate în paragraful anterior, precum şi Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021), precum şi în ipoteza în care fie s-ar impune anumite clarificări în privinţa unei norme legale mai vechi, dar într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei), fie este vizată o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (spre exemplu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragrafele 81-82).

Caracterul de noutate a chestiunii de drept se pierde pe măsură ce aceasta a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă (spre exemplu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragraful 83; Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 29 iunie 2022, paragraful 63).

În condiţiile în care este depăşit stadiul unei practici incipiente şi este conturată o practică – unitară sau neunitară – în legătură cu chestiunea de drept, nu se mai poate recurge la mecanismul hotărârii prealabile, deoarece nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practici neunitare, problema de drept neputând fi considerată a fi nouă. În analiza cerinţei noutăţii, având în vedere atât scopul hotărârii prealabile de a preveni apariţia unei practici judiciare neunitare, cât şi necesitatea de a evita paralelismul şi suprapunerea cu mecanismul recursului în interesul legii, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente (spre exemplu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 57 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 10 martie 2020, paragrafele 112-115; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragrafele 84-86; Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 29 iunie 2022, paragrafele 64-65).

În cadrul prezentei sesizări, din jurisprudenţa la nivel naţional, transmisă de curţile de apel (pct. VII din decizie), se apreciază că este depăşit stadiul unei practici incipiente, ca urmare a unui număr mare de hotărâri definitive, ceea ce relevă faptul că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări a primit dezlegare din partea instanţelor judecătoreşti.

Nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.

Chestiunea de drept asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită să se pronunţe pe calea procedurii hotărârii prealabile priveşte modul de interpretare a dispoziţiilor art. 573 din Codul administrativ şi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 1.357 din Codul civil.

Astfel cum a fost formulată de instanţa de trimitere, chestiunea de drept menţionată are un grad de generalitate accentuat, deoarece priveşte orice problemă de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 573 din Codul administrativ şi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la dispoziţiile art. 1.357 din Codul civil, şi nu o chestiune de drept punctuală.

În realitate, chestiunea de drept asupra căreia instanţa de trimitere doreşte pronunţarea unei hotărâri prealabile este identificată corect în cuprinsul încheierii de sesizare la pagina 2, punctul 3 şi constă în identificarea temeiului de drept al răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, emitente a unui act administrativ nelegal, anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi al art. 573 din Codul administrativ, fie în temeiul art. 1.357 din Codul civil.

Soluţionarea pe fond a apelului, respectiv a excepţiei inadmisibilităţii invocate în cauza aflată pe rolul instanţei de trimitere depinde de lămurirea chestiunii de drept precizate anterior.

Nu este îndeplinită însă condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite.

Referitor la cerinţa existenţei unei „chestiuni de drept veritabile”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-au reţinut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflecţie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37); c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragrafele 38-39, 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect, s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Chestiunea de drept privind temeiul de drept al răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, emitente a unui act administrativ nelegal, anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu este veritabilă, deoarece nu ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii. Această chestiune de drept poate fi lămurită prin aplicarea metodelor de interpretare sistematică şi logică, în principal a regulii de interpretare conform căreia norma specială se aplică cu prioritate în privinţa cazurilor expres reglementate, faţă de norma generală.

În consecinţă, se impune interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi art. 573 din Codul administra