Decizia nr. 374 din 20 octombrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 924/1/2025, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent- şef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 17.928/300/2023.

Magistratul-asistent-şef prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fără a fi formulate puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 26 februarie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 17.928/300/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în cazul solicitării formulate în condiţiile art. 39 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, de către poliţia rutieră sau cea locală, referitoare la obţinerea datelor de identificare ale persoanei căreia i-a fost încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, atunci când comunicarea, realizată prin poştă, s-a restituit cu menţiunea „expirat termen de păstrare”, iar proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul nu a optat pentru modalitatea de comunicare prin platforme informatice destinate furnizării de servicii electronice, comunicarea se realizează prin afişare la sediul sau domiciliul contravenientului conform art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002) ” Art. 39. – (1) La solicitarea poliţiei rutiere sau a poliţiei locale, proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul este obligat să comunice acesteia, în termenul indicat în cuprinsul solicitării, datele de identificare ale persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a-l conduce pe drumurile publice. Poliţia locală poate solicita aceste date de identificare numai în legătură cu exercitarea competenţelor în domeniul circulaţiei pe drumurile publice.”

Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001) ” Art. 27. – (1) Comunicarea procesului-verbal se face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal, semnat de cel puţin un martor. (2) Nu este necesară semnarea procesului-verbal de către un martor atunci când procedura de afişare este înregistrată cu mijloace audio-video ale organului din care face parte agentul constatator.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Plângerea contravenţională înregistrată la data de 11.07.2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti cu nr. 17.928/300/2023, petenta A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Poliţia Locală Sector 2 Bucureşti, anularea Procesului-verbal seria PLA nr. 57.630 încheiat la data de 16.05.2023. În motivare a arătat că în data de 22.06.2023 i-a fost comunicat, prin afişare, Procesul-verbal de contravenţie seria PLA nr. 57.630 din 16.05.2023, prin care petenta a fost sancţionată cu amendă, dat fiind faptul că nu a comunicat intimatei datele de identificare ale persoanei căreia i-a încredinţat autovehiculul cu nr. de înmatriculare B 822 ALO pentru a-l conduce pe drumurile publice, în termenul indicat în cuprinsul Solicitării nr. 6.741 din 2.02.2023. Petenta a susţinut că fapta reţinută prin procesul-verbal nu există, întrucât acesteia nu i s-au solicitat informaţii cu privire la persoana care a condus autoturismul, neprimind nicio comunicare scrisă ori solicitare verbală în acest sens, respectiv că, în lipsa unui termen legal în care contravenientul are obligaţia de a comunica informaţiile solicitate, intimata nu poate stabili un astfel de termen.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.147 din 21.02.2024, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis plângerea contravenţională şi a anulat Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PLA nr. 57.630 din 16.05.2023.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a avut în vedere că textul de lege în discuţie a fost interpretat prin Decizia nr. 10/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, reţinându-se că modalitatea de comunicare a procesului-verbal prin afişare este subsidiară comunicării prin poştă, iar aceasta trebuie făcută de fiecare dată când comunicarea prin poştă nu este posibilă, iar în cazul în care persoana sancţionată, deşi avizată prin oficiul poştal, nu s-a prezentat în vederea ridicării corespondenţei, organul constatator trebuie să apeleze la modalitatea subsidiară de comunicare, prin afişare, deoarece dispoziţiile legale au în vedere primirea efectivă a procesului-verbal. A mai reţinut că în situaţia unei astfel de comunicări nu se poate reţine conduita culpabilă a persoanei prin simplul fapt al neprezentării la oficiul poştal, respectiv că şi în cazul comunicării solicitării, prevăzută de art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, ar trebui urmată aceeaşi procedură, în caz contrar reţinându-se necomunicarea acesteia. Totodată, instanţa de fond a avut în vedere lipsa unei reglementări în privinţa modalităţii de comunicare a notificării în discuţie. În acelaşi sens a observat că, în condiţiile în care adresa nu a fost afişată, există dificultăţi în a se stabili data săvârşirii contravenţiei, în condiţiile în care chiar dacă procesul-verbal cuprinde o asemenea dată, aceasta nu este corectă din moment ce termenul de 5 zile curge de la primirea adresei, iar în cauză nu se poate determina momentul în care a început acest termen să curgă. Astfel, pentru a se reţine vinovăţia petentei în conduita adoptată – necomunicarea datelor organelor de poliţie – trebuie să se poată reţine că petenta a cunoscut efectiv conţinutul notificării.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat apel ambele părţi, intimata solicitând admiterea apelului, casarea sentinţei civile, schimbarea în tot a hotărârii şi respingerea plângerii contravenţionale, iar petenta solicitând schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii în totalitate a capătului de cerere privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-petentă A S.R.L. a depus o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, respectiv dacă, în cazul solicitării formulate în condiţiile acestui text de lege de către poliţia rutieră sau cea locală, referitoare la obţinerea datelor de identificare ale persoanei căreia i-a fost încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, atunci când comunicarea, realizată prin poştă, s-a restituit cu menţiunea „expirat termen de păstrare”, iar proprietarul sau deţinătorul mandatat al unui vehicul nu a optat pentru modalitatea de comunicare prin platforme informatice destinate furnizării de servicii electronice, comunicarea se realizează prin afişare la sediul sau domiciliul contravenientului conform art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

La termenul din data de 26 februarie 2025, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept identificată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât de dezlegarea acestei chestiuni de drept depinde în tot soluţionarea cauzei, iar din verificările efectuate rezultă că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat. De asemenea, problema de drept menţionată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau al unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în curs de soluţionare. În ceea ce priveşte caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării art. 39 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, instanţa de trimitere a apreciat că textul de lege nu impune o modalitate suplimentară de comunicare, respectiv cea privind comunicarea prin afişare la sediul sau domiciliul contravenientului conform art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în plus faţă de cea privind comunicarea prin poştă, cu scrisoare recomandată şi confirmare de primire. Referitor la acest aspect, instanţa de trimitere a avut în vedere faptul că, în cazul neprezentării destinatarului la poştă pentru ridicarea corespondenţei, destinatarul nu poate lua cunoştinţă efectiv de conţinutul comunicării, astfel că textul legal poate fi unul confuz cu privire la acest aspect, impunându-se ca petentul să cunoască efectiv conţinutul adresei intimatei. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, apelanta-petentă A S.R.L. a susţinut faptul că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, iar chestiunea de drept este una veritabilă. A susţinut că instanţele au statuat diferit cu privire la aplicarea mutatis mutandis a dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, reţinând că se impune comunicarea solicitării şi prin afişare ori că este suficientă simpla comunicare a unei scrisori recomandate cu confirmare de primire. Totodată, a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Referitor la problema de drept, a considerat că, în ceea ce priveşte procedura de comunicare a Adresei nr. 6.741 din 2.02.2023, sunt aplicabile prevederile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 10/2013, în sensul că persoana căreia nu i-a fost comunicată în mod legal solicitarea poliţiei locale nu putea fi amendată. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În ceea ce priveşte punctul de vedere al completului de judecată asupra problemei de drept a cărei lămurire se solicită s-a avut în vedere faptul că, în speţă, adresa a fost trimisă prin poştă, cu scrisoare recomandată şi confirmare de primire, iar petenta a fost avizată pentru a ridica corespondenţa de la oficiul poştal, astfel că intimata a depus diligenţele necesare pentru comunicarea adresei, iar dispoziţiile legale nu impun în sarcina intimatei întreprinderea de demersuri suplimentare în cazul în care scrisoarea recomandată nu este ridicată de destinatar. De asemenea, s-a reţinut că legiuitorul a reglementat în mod expres situaţiile în care a înţeles să instituie o protecţie suplimentară drepturilor destinatarilor normelor legale, precum în cazul comunicării procesului-verbal de contravenţie, pentru care a fost prevăzută afişarea, sau în cazul actelor administrativ fiscale, pentru care a fost prevăzută comunicarea prin publicitate. Însă, în privinţa solicitării ce face obiectul cauzei, nu au fost prevăzute obligaţii suplimentare în sarcina instituţiei emitente, astfel că nu se poate reţine o eventuală neîndeplinire de către aceasta a procedurii de comunicare a solicitării adresate apelantului. Completul care a formulat sesizarea a avut în vedere şi practica neunitară existentă la nivel naţional în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, coroborate cu prevederile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Într-o primă opinie, Curtea de Apel Alba Iulia a transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, pronunţate de Tribunalul Sibiu, din care reiese că nu se poate considera ca fiind îndeplinită obligaţia comunicării solicitării formulate în condiţiile art. 39 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 câtă vreme persoana vizată nu s-a prezentat să o ridice de la oficiul poştal, fiind necesară comunicarea respectivei solicitări şi prin afişare, în condiţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

S-a argumentat că, în ipoteza restituirii solicitării de comunicare a datelor persoanei care a condus autovehiculul, nu se poate reţine că petentului i s-a comunicat în mod efectiv adresa, întrucât nu a semnat de primire şi nici nu a refuzat primirea corespondenţei, astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale contravenţiei reţinute, având în vedere că intimatul avea obligaţia să comunice înştiinţarea prin afişare la sediul/domiciliul contravenientului, această modalitate de comunicare fiind subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire. De asemenea, s-a avut în vedere şi faptul că, potrivit art. 109 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, prevederile acestei ordonanţe referitoare la contravenţii se completează cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, dacă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu se dispune altfel, că, deşi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 vizează comunicarea procesului-verbal de contravenţie, reglementarea de drept comun admite analogia atunci când problema litigioasă nu poate fi soluţionată în baza legii sau a uzanţelor, că se impun a fi reţinute sub acest aspect şi considerentele din Decizia nr. 10/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În sensul acestei opinii au fost identificate următoarele hotărâri ale Tribunalului Sibiu – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi ale Judecătoriei Braşov.

În sensul aceleiaşi opinii au fost exprimate puncte de vedere de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Câmpeni, Judecătoriei Zărneşti, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Ilfov, Curţii de Apel Bacău şi Curţii de Apel Târgu Mureş.

Într-o altă opinie s-a apreciat că, în această ipoteză, comunicarea solicitării datelor persoanei care a condus autovehiculul este legal îndeplinită, chiar dacă persoana nu a ridicat înştiinţarea de la oficiul poştal.

S-a argumentat că modalitatea de comunicare prin afişare, prevăzută de art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, nu poate fi reţinută ca fiind incidentă în ceea ce priveşte comunicarea la care se referă art. 39 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, având în vedere că dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 vizează comunicarea procesului-verbal de contravenţie, acestea fiind de strictă interpretare şi neputând fi aplicate prin analogie.

În sensul acestei opinii au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Judecătoria Braşov şi de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

În susţinerea acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către judecătorii din cadrul Tribunalului Ilfov (instanţă la nivelul căreia s-au exprimat puncte de vedere în sensul ambelor opinii), Tribunalului Iaşi, Tribunalului Vaslui, Curţii de Apel Iaşi, Tribunalului Ialomiţa. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă a instanţei de contencios constituţional care ar putea prezenta relevanţă în ceea ce priveşte problema de drept pusă în discuţie. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere competenţa de soluţionare a cauzelor cu obiect similar, care aparţine judecătoriilor, respectiv tribunalelor în calea de atac, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti ale Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevante din perspectiva problemei de drept supuse interpretării.

Cu privire la mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-au statuat următoarele: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 teza I, raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: Modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată, prin afişare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poştă, cu aviz de primire. Cerinţa comunicării procesului-verbal de contravenţie şi a înştiinţării de plată este îndeplinită şi în situaţia refuzului expres al primirii corespondenţei, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcţionarul poştal.” Din această decizie pot prezenta relevanţă următoarele considerente: În situaţia neprezentării contravenientului la oficiul poştal, după avizare, există un dubiu asupra luării la cunoştinţă a actului comunicat. Nu se poate afirma de plano că persoana avizată, prin atitudinea sa, încearcă să amâne la nesfârşit comunicarea procesului-verbal. Nu poate fi aplicat nici principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece nu poate fi cunoscut motivul neprezentării persoanei avizate la oficiul poştal. În ipoteza prezentată, reiese că nu poate fi considerată ca fiind valabilă comunicarea, dacă persoana sancţionată nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru ridicarea actului. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru emiterea unei decizii interpretative prin care să fie tranşată chestiunea de drept sesizată, în condiţiile în care nu este îndeplinită condiţia privind noutatea problemei de drept. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

În mod constant, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, au fost decelate următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În cauză sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal care este învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea cauzei, în temeiul prevederilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, conform cărora hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, una dintre componentele sale se referă la cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei în care este formulată sesizarea să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, fiind deopotrivă admisibilă sesizarea şi atunci când obiectul dezlegării este reprezentat de o chestiune de drept procesual, dar care influenţează decisiv modalitatea de soluţionare a fondului cauzei.

Condiţia de admisibilitate vizând noutatea chestiunii de drept însă nu este îndeplinită în cazul prezentei sesizări, având în vedere considerentele arătate în continuare.

Referitor la cerinţa noutăţii chestiunii de drept, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reţinut următoarele: a) În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de noutate, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragraful 79). b) Noutatea chestiunii de drept există în condiţiile în care legislaţia care a suscitat interpretări diferite este relativ recentă, iar examenul jurisprudenţial şi opiniile teoretice exprimate de instanţele din ţară au relevat că nu s-a cristalizat o practică unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei jurisprudenţe neunitare (Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 9 februarie 2021, paragraful 54). Sau, altfel spus, cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragraful 80). c) În evaluarea cerinţei noutăţii, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, după cum constant a subliniat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie, deoarece caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017, paragraful 64; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020, paragrafele 75 şi 78). d) Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă. Această concluzie se impune şi atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă. Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării (Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragrafele 83-86).

Or, în cauză, aşa cum rezultă din expunerea de la paragrafele 14-21 din prezenta decizie, se constată că există o practică judiciară neunitară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, suficient de consistentă pentru a se aprecia că nu mai poate fi atins scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, acela al preîntâmpinării unor divergenţe de jurisprudenţă.

În acest context se constată că instanţele au comunicat decizii pronunţate în această chestiune, astfel: – un număr de 4 hotărâri, în sensul că nu se poate considera ca fiind îndeplinită obligaţia comunicării solicitării formulate în condiţiile art. 39 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 câtă vreme persoana vizată nu s-a prezentat să o ridice de la oficiul poştal, fiind necesară comunicarea respectivei solicitări şi prin afişare, în condiţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001; – un număr de 14 hotărâri, în sensul că într-o asemenea ipoteză comunicarea solicitării datelor persoanei care a condus autovehiculul este legal îndeplinită, chiar dacă persoana nu a ridicat înştiinţarea de la oficiul poştal.

Pentru aceste argumente, condiţia noutăţii nu este îndeplinită, deoarece chestiunea de drept supusă dezlegării a fost soluţionată în mod diferit prin numeroase hotărâri judecătoreşti definitive – cum sunt cele pronunţate de tribunal, în apel, conform art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, astfel că este depăşit stadiul unei practici incipiente, în curs de formare, şi este deja conturată o practică neunitară în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi, prin urmare, nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practicii neunitare prin intermediul hotărârii prealabile, fiind create premisele necesare pentru recurgerea la mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de recursul în interesul legii.

În concluzie, reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge prezenta sesizare, ca inadmisibilă.