Decizia nr. 358/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 903/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 903/1/2025, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent- şef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 913/273/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 9 aprilie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 913/273/2023, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” Dacă, în sensul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, contravenţia constând în constituirea actului de punere în valoare a masei lemnoase, în cazul în care prin aceasta nu s-a creat niciun prejudiciu, are caracterul unei contravenţii continue sau instantanee?” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 171/2010) Art. 14 alin. (1) lit. c) ” Constituie contravenţie silvică, dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, şi se sancţionează cu amendă de la 4.000 lei până la 8.000 lei: (…) c) constituirea actului de punere în valoare a masei lemnoase cu încălcarea normelor tehnice specifice în vigoare, în cazul în care prin aceasta nu s-a creat niciun prejudiciu.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oraviţa cu nr. 913/273/2023, petentul AA a solicitat, în contradictoriu cu intimata Garda Forestieră Timişoara, admiterea plângerii contravenţionale şi anularea Procesuluiverbal seria CCS nr. 0794903 din data de 27.03.2023, prin care a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 4.000 lei, iar, în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertismentul. În motivarea acţiunii a arătat că a fost sancţionat pentru încălcarea prevederilor art. 12 alin. (8) din Normele tehnice din 28 septembrie 2022, în baza dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010. A invocat prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale, în raport cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), care prevede că aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Astfel, fapta pentru care a fost sancţionat a fost săvârşită la data constituirii actului de punere în valoare a masei lemnoase, adică la data de 14.09.2022, iar Procesul-verbal de contravenţie seria CCS nr. 0794903 a fost emis în data de 27.03.2023, cu depăşirea termenului legal de 6 luni. În ceea ce priveşte nelegalitatea procesului-verbal a susţinut că acesta a fost emis la data de 14.09.2022, având în vedere nerespectarea normelor tehnice aprobate prin Ordinul ministrului mediului, apelor şi pădurilor nr. 2.535/2022 pentru aprobarea Normelor tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor şi a Ghidului de bune practici privind alegerea şi aplicarea tratamentelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 octombrie 2022 (Ordinul nr. 2.535/2022), în baza unui act emis ulterior procesului-verbal de sancţionare. A susţinut faptul că a fost reţinută în mod greşit perioada, respectiv data la care ar fi fost săvârşită fapta, considerând că nu poate fi sancţionat contravenţional în baza unei norme tehnice care nu era încă în vigoare la momentul constituirii actului de punere în valoare indicat de agentul constatator.

Prin Sentinţa civilă nr. 971 din data de 18.07.2024, Judecătoria Oraviţa a respins plângerea contravenţională, ca neîntemeiată. La pronunţarea acestei soluţii, Judecătoria Oraviţa a avut în vedere că petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 4.000 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010 şi că nu poate fi reţinut motivul de nelegalitate referitor la prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale, având în vedere că în speţă este vorba despre o contravenţie continuă, conform art. 13 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, situaţie în care termenul prevăzut de art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ curge de la data încetării săvârşirii faptei. În concret, încălcarea obligaţiilor de către petent a avut loc în perioada septembrie 2022-23.03.2023, astfel că termenul de prescripţie al dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională a început să curgă la data de 23.03.2023. Or, actul sancţionator a fost încheiat la data de 27.03.2023, în termenul legal. De asemenea, instanţa de fond a constatat că şi temeiul de drept în baza căruia a fost aplicată sancţiunea a fost corect reţinut de către agentul constatator, respectiv Ordinul nr. 2.535/2022, Legea nr. 171/2010 şi Ordinul ministrului apelor şi pădurilor nr. 766/2018 pentru aprobarea Normelor tehnice privind elaborarea amenajamentelor silvice, modificarea prevederilor acestora şi schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor din fondul forestier şi a Metodologiei privind aprobarea depăşirii posibilităţii/posibilităţii anuale în vederea recoltării produselor accidentale I, cu modificările şi completările ulterioare (Ordinul nr. 766/2018). Astfel, contravenientul a fost sancţionat pentru aplicarea unor lucrări de conservare asupra unor arbori funcţionali (cu scop protectiv al solului), astfel cum sunt definiţi în anexa nr. 3 la normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 766/2018, act normativ în vigoare la data săvârşirii faptei, precum şi în baza dispoziţiilor prevăzute în Ordinul nr. 2.535/2022, amenda fiindu-i aplicată în temeiul art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010. În esenţă, s-a reţinut că, în raport cu cerinţele prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, procesul-verbal atacat este legal şi beneficiază de prezumţia de legalitate şi temeinicie.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat apel petentul, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii plângerii contravenţionale şi anulării Procesului-verbal seria CCS nr. 0794903 din data de 27.03.2023; în subsidiar, a solicitat înlocuirea sancţiunii amenzii în cuantum de 4.000 lei cu avertismentul.

Intimata Garda Forestieră Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, iar în cazul admiterii apelului şi rejudecării cauzei pe fond, a solicitat respingerea plângerii ca netemeinică şi nelegală şi menţinerea procesului-verbal de contravenţie.

La termenul din data de 9 aprilie 2025, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept identificată. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării îl poate constitui o chestiune de drept dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei şi rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii. În speţă, instanţa de trimitere a apreciat că această condiţie este îndeplinită, deoarece de modul în care ar urma să fie interpretate şi aplicate textele de lege depinde soluţia pe fond a cererii deduse judecăţii. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-petent AA şi intimata Garda Forestieră Timişoara nu au formulat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Membrii completului de judecată al instanţei de trimitere au constatat că nu au un punct de vedere convergent cu privire la caracterul instantaneu sau continuu al contravenţiei reglementate de prevederile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010, în condiţiile în care, dacă primei părţi a textului de lege („constituirea actului de punere în valoare a masei lemnoase cu încălcarea normelor tehnice specifice în vigoare”) i se poate atribui un caracter instantaneu, teza finală a acestuia („în cazul în care prin aceasta nu s-a creat niciun prejudiciu”) poate imprima contravenţiei un caracter continuu. Aceasta întrucât constatarea existenţei sau inexistenţei unui prejudiciu presupune trecerea unei perioade de timp, în condiţiile în care ulterior constituirii actului de punere în valoare au loc diferite operaţiuni în vederea exploatării masei lemnoase identificate în cuprinsul acestuia. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

În raport cu conţinutul întrebării formulate de Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 9 aprilie 2025, nu s-a apreciat necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la orientarea/orientările conturată/conturate în jurisprudenţa acestora asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în cauza pendinte. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii ale instanţei de contencios constituţional relevante cu privire la problema de drept ce face obiectul interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere competenţa de soluţionare a cauzelor cu obiect similar, care aparţine judecătoriilor, respectiv tribunalelor în calea de atac, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti ale Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevante din perspectiva problemei de drept în discuţie.

De asemenea, nu au fost identificate hotărâri pronunţate în mecanismele de unificare a practicii judiciare prin care să fie dezlegată chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită.

Cu toate acestea, a fost identificată Decizia nr. 16 din 20 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care, fiind analizat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii contravenţionale pentru contravenţiile prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, s-a statuat în următorul sens: ” 98. (…) caracterul continuu al contravenţiilor din domeniul urbanismului şi construcţiilor, nominalizate la art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, se circumscrie perfect definiţiei pe care art. 13 alin. (2) teza a II-a din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 o dă, în prezent, acestui gen de contravenţii, în privinţa cărora se poate distinge, după cum s-a precizat anterior, între momentul consumării (al începerii activităţii contravenţionale) şi cel al epuizării (când activitatea contravenţională încetează, fie la iniţiativa contravenientului, fie ca urmare a unei voinţe contrare). (…) 103. (…) ultimul act de executare al săvârşirii faptei continue devine relevant pentru debutul cursului prescripţiei. Aşadar, acest ultim fapt comisiv devine reperul de la care debutează curgerea prescripţiei dreptului autorităţii de constatare şi aplicare a sancţiunii contravenţionale. 104. O astfel de interpretare juridică este în consonanţă şi cu reglementarea din art. 13 alin. (2) teza I din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 (în actuala redactare) – care vizează contravenţiile continue – în sensul că în aceste situaţii prescripţia curge de la data încetării săvârşirii faptei.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru emiterea unei decizii interpretative prin care să fie tranşată chestiunea de drept sesizată, în condiţiile în care nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept reale pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu dată de către instanţa supremă, respectiv norma de drept supusă interpretării nu este o normă de drept echivocă ori neclară, ci practic se solicită instanţei supreme stabilirea în concret a modului de interpretare a normei de drept aplicabile raportului juridic concret dedus judecăţii. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanţa supremă reţine că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010.

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, text legal potrivit căruia, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind următoarele condiţii cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: (i) existenţa unui proces în curs de judecată, aflat în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iii) existenţa unei probleme de drept veritabile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) condiţia noutăţii problemei de drept; (v) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, din perspectiva primelor două condiţii enunţate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, fiind pe rolul tribunalului, iar instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să pronunţe o hotărâre definitivă, conform dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, problema de drept în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii care să fi fost soluţionat sau care să fie în curs de soluţionare, fiind întrunită, astfel, şi această condiţie impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Totodată, de lămurirea problemei de drept depinde soluţionarea în fond a cauzei, câtă vreme divergenţa de opinie din speţă vizează caracterul continuu sau instantaneu al contravenţiei reţinute în sarcina petentului, în raport cu care urmează a se calcula termenul de prescripţie în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „în cazul contravenţiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârşirii faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp”.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate a existenţei unei probleme de drept veritabile s-a arătat, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau sferă de aplicare sunt discutabile (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Din perspectiva verificării premiselor acestei condiţii, sub un prim aspect, trebuie identificată existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism.

Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 23 aprilie 2021; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021, Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 23 mai 2024, Decizia nr. 35 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 4 iulie 2024).

În acest sens, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020) s-a reţinut astfel: „Per a contrario, când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile şi argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul şi sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuţie, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanţa supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziţii legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă şi la alte situaţii decât cele menţionate, ştiut fiind că, sub temei constituţional, prerogativa şi sarcina interpretării şi aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluţionare a fost învestită îi revine, primordial, înseşi instanţei judecătoreşti sesizate conform regulilor de competenţă de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă] că judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii”.

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021).

Rezultă aşadar că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, în raport cu dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă, această condiţie legală nu este îndeplinită, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel încât să îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele.

În speţă, chestiunea de drept se rezumă, în esenţă, la a determina dacă, prin raportare la textul de lege a cărui interpretare se solicită în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, contravenţia constând în constituirea actului de punere în valoare a masei lemnoase, în cazul în care prin aceasta nu s-a creat niciun prejudiciu, are caracterul unei contravenţii continue sau instantanee.

Or, caracterul continuu sau instantaneu al unei contravenţii poate reprezenta atât o chestiune de fapt, care reiese din modul concret în care a fost săvârşită fapta, iar în această situaţie nu poate face obiectul interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cât şi o chestiune de interpretare a ipotezei normei în discuţie, situaţie în care, de asemenea, aceasta nu poate face obiectul interpretării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, câtă vreme nu reclamă un anumit grad de dificultate care să necesite interpretarea în acest mod a normei.

De altfel, instanţa de trimitere nu a invocat dificultatea de interpretare a normei de drept supuse acestui mecanism de interpretare ori faptul că norma ar fi îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară, ci faptul că membrii completului de judecată nu au un punct de vedere convergent cu privire la caracterul instantaneu sau continuu al contravenţiei reglementate de dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 171/2010, argument ce nu poate constitui temei al unei cereri în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel fiind, instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, de dispoziţii neclare sau incomplete care să reprezinte un veritabil obstacol pentru judecătorii căii de atac în determinarea caracterului instantaneu sau continuu al contravenţiei reţinute în sarcina petentului.

Or, pentru a fi justificată declanşarea procedurii hotărârii prealabile, este necesar ca problema de drept identificată prin actul de sesizare să fie susceptibilă de a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanţa de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară (Decizia nr. 47 din 7 octombrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1117 din 8 noiembrie 2024).

Mecanismul hotărârilor preliminare pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu permite ca învestirea instanţei supreme să aibă ca obiect orice problemă de drept subsumată cauzei acţiunii deduse judecăţii instanţei de trimitere, întrucât într-o asemenea ipoteză dezlegarea chestiunii de drept s-ar reduce la o activitate mecanică de trimitere a sesizării şi de preluare ulterioară în considerentele hotărârii a considerentelor hotărârii prealabile. Astfel, instanţa supremă ar exercita atribuţii similare unei instanţe de fond, întrucât nu ar dezlega o chestiune de drept care presupune o anumită dificultate, ci ar evidenţia care este sensul, deja clar, al unui text legal.

În ceea ce priveşte întrebarea formulată, aceasta vizează, de fapt, soluţionarea în concret a aspectului privind caracterul contravenţiei din speţă, în raport cu care urmează a se soluţiona excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, având în vedere că termenul de prescripţie începe să curgă şi se împlineşte la momente diferite după cum contravenţia este continuă sau instantanee.

Date fiind aceste aspecte, sesizarea urmăreşte doar o confirmare a soluţiei care se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, abordare ce are semnificaţia nesocotirii sensului şi raţiunii reglementării mecanismului hotărârii prealabile. Operaţiunile de identificare, interpretare şi aplicare a textelor de lege circumstanţelor care caracterizează fiecare litigiu, deci de realizare a raţionamentului judiciar, rămân atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea litigiului, neputând fi transferate completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Or, sesizarea formulată de instanţa de trimitere are ca scop determinarea normei incidente şi a modului de aplicare a acesteia în situaţia litigioasă expusă în actul de sesizare, aspecte care însă excedează competenţelor Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În consecinţă, întrebarea adresată instanţei supreme nu se circumscrie necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale, reprezentând, în realitate, o problemă de determinare a normei aplicabile, în funcţie de cadrul judecăţii, contrar exigenţelor procedurale ale mecanismului hotărârii prealabile, care impun ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii la nivel de principiu. Ca atare, sesizarea nu poate primi o dezlegare pe fond, câtă vreme se tinde la o „delegare” a funcţiei jurisdicţionale a instanţei de trimitere (aceea de a aplica dreptul faptelor deduse judecăţii) către instanţa supremă, îndrituită legal doar să dea dezlegări de principiu asupra unor veritabile chestiuni de drept, iar nu să confirme normele de drept incidente raportului juridic litigios.

Revine, aşadar, instanţei de trimitere obligaţia de a proceda la aplicarea dispoziţiei legale incidente în considerarea modalităţii specifice, concrete în care s-a produs contravenţia reţinută în sarcina petentului, după identificarea elementelor de fapt particulare ale cauzei.

Formularea în aceşti termeni a sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu se circumscrie exigenţelor mecanismului de unificare activat, deoarece nu urmăreşte, în realitate, o interpretare şi o dezlegare de principiu asupra unor norme neclare, lapidare, incoerente, ci, dimpotrivă, pune o problemă de identificare a soluţiei concrete ce urmează a se da excepţiei prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale.

Or, acesta este atributul instanţei de trimitere, în virtutea plenitudinii funcţiei sale jurisdicţionale, de a da calificare raportului juridic litigios, pe baza elementelor rezultate punctual din situaţia de fapt a pricinii, în funcţie de care să facă aplicarea cadrul normativ incident, printr-o interpretare corelată şi adecvată a normelor de drept relevante la aspectele factuale ale cauzei. Cu alte cuvinte, sub pretextul lămuririi unei norme juridice, se urmăreşte, în realitate, stabilirea de către instanţa supremă a caracterului continuu sau instantaneu al unei contravenţii, element de fapt ce nu poate face obiectul interpretării prin mecanismul prevăzut la art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de stabilire a normei incidente, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor, impreciziilor ori lacunelor textelor legale, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicţionale adecvate şi unitare (Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 14 noiembrie 2018, Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020, Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022, Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 18 februarie 2025).

Ca atare, se constată că întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se circumscrie necesităţii unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale neclare, echivoce, neconstituindu-se într-o chestiune de drept autentică, ci reprezintă, în realitate, o solicitare de calificare a raportului juridic dedus judecăţii, în vederea soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, situaţie ce contravine, astfel cum s-a arătat anterior, exigenţelor procedurii hotărârii prealabile din perspectivă reglementării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanism procedural care impune ca sesizarea să vizeze exclusiv chestiuni de interpretare a legii, la nivel de principiu, iar nu chestiuni de fapt ori de indicare a normei care să fie aplicate de către instanţa învestită cu judecata litigiului (deciziile nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017, nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, şi nr. 5 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 28 februarie 2018).

Pe cale de consecinţă, sesizarea vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, câtă vreme instanţa de trimitere nu supune interpretării o normă de drept echivocă, neclară, căreia să îi fi stabilit incidenţa în cauză, ci, dimpotrivă, solicită instanţei supreme stabilirea în concret a modului de interpretare a normei de drept aplicabile raportului juridic concret dedus judecăţii.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 521 din Codul de procedură civilă,