ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 35/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 853/1/2024 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de domnul judecător Marian Budă, președintele delegat al Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: " În interpretarea art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, în situația în care partea primește personal comunicarea hotărârii, conform Codului de procedură civilă, anterior publicării acesteia în BPI, termenul de apel curge de la data primirii comunicării, potrivit Codului de procedură civilă, sau de la data publicării în BPI?".

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat, președintele completului, domnul judecător Marian Budă, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, prin încheierea din 27 februarie 2024, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme cu nr. 853/1/2024. II. Normele de drept intern incidente

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 85/2014 Art. 5 alin. (1) pct. 6 - "Buletinul procedurilor de insolvență, denumit în continuare BPI, este publicația editată de Oficiul Național al Registrului Comerțului, care are drept scop publicarea citațiilor, convocărilor, notificărilor și comunicărilor actelor de procedură efectuate de instanțele judecătorești, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după deschiderea procedurii de insolvență prevăzute de prezenta lege, precum și a altor acte care, potrivit legii, trebuie publicate." Art. 42 alin. (1) teza I - "Citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin BPI. [...]"; alin. (3) teza I - "Prin excepție de la prevederile alin. (1), comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii și notificarea deschiderii procedurii se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă."; alin. (4) - "Prin excepție de la prevederile alin. (1), prima citare și comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acțiune, în temeiul dispozițiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă și prin BPI. Instanțele judecătorești vor transmite actele de procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în BPI."; alin. (9) - "În vederea publicării citațiilor, convocărilor și notificărilor actelor de procedură efectuate de instanțele judecătorești, după deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege, se editează BPI."; alin. (10) - "Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a hotărârilor judecătorești în BPI înlocuiește, de la data publicării acestora, citarea, convocarea și notificarea actelor de procedură efectuate individual față de participanții la proces, acestea fiind prezumate a fi îndeplinite la data publicării." Art. 43 alin. (2) teza I - "Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel." Art. 342 alin. (1) - "Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil."

Codul de procedură civilă Art. 161 alin. (2) - "Înmânarea se poate face oriunde se află cel citat." Art. 184 alin. (1) - "Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel"; (2) teza I - "Se consideră că actul a fost comunicat părții și în cazul în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act (...)." Art. 468 alin. (2) - "Termenul de apel [...] curge de la comunicarea hotărârii [...]". III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman cu nr. 75/87/2023/a3, contestatoarea persoană juridică, în calitate de creditor, a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 111 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, contestație împotriva tabelului preliminar al debitoarei persoană juridică, publicat în BPI nr. 11.238 din 30 iunie 2023, precum și împotriva măsurii dispuse de administratorul judiciar cu privire la înscrierea creanței deținute de un creditor, persoană juridică, prin care a solicitat instanței să dispună admiterea acesteia și înlăturarea creanței din tabelul preliminar de creanțe al debitoarei.

Tribunalul Teleorman, prin Sentința civilă nr. 243 din 25 septembrie 2023, a admis contestația și a dispus înlăturarea creanței solicitate de un creditor, persoană juridică, din tabelul preliminar de creanțe al debitoarei.

Sentința civilă nr. 243 din 25 septembrie 2023 a fost comunicată părților conform Codului de procedură civilă, fiind primită de creditor, persoană juridică, prin administrator judiciar, la 5 octombrie 2023, pe dovada de înmânare fiind aplicată ștampila administratorului judiciar și a funcționarului care a primit comunicarea.

De asemenea, hotărârea a fost comunicată aceluiași creditor, persoană juridică, și la sediul social, fiind primită personal de un delegat al societății la 6 octombrie 2023 și publicată în BPI nr. 17.657 din 2 noiembrie 2023.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel creditorul, persoană juridică, prin administrator judiciar, solicitând schimbarea în totalitate a hotărârii atacate.

Intimata debitoare persoană juridică, prin administrator judiciar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea apelului, ca tardiv formulat, și, în subsidiar, ca nefondat.

În motivarea excepției tardivității apelului, a arătat, în esență, că termenul de formulare a căii de atac este de 7 zile și curge de la data la care hotărârea atacată este publicată în BPI, iar, în speță, Sentința civilă nr. 243 din 25 septembrie 2023 a fost publicată în BPI nr. 17.657 din 2 noiembrie 2023, data de la care începe să curgă termenul de 7 zile pentru a formula apel, astfel că termenul peremptoriu de 7 zile analizat în prezenta cauză era împlinit la 13 noiembrie 2023, data formulării cererii de apel.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2024, Curtea de Apel București a pus în discuția părților excepția tardivității apelului, iar prin încheierea de ședință din 20 februarie 2024, s-a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a se pune în discuția părților posibilitatea sesizării instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la momentul de la care curge termenul de apel în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014, anume de la data publicării hotărârii în BPI sau de la data comunicării sentinței conform Codului de procedură civilă (în situația în care partea a primit personal comunicarea, anterior publicării în BPI).

În cadrul soluționării apelului, la 27 februarie 2024, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări și suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, titularul sesizării a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

Astfel, cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanță, respectiv în etapa procesuală a apelului; Dosarul nr. 75/87/2023/a3 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la 22 noiembrie 2023 și nu a fost soluționat, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, conform art. 43 alin. (1) din acest act normativ.

Referitor la condiția privind existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile de a da naștere unor interpretări diferite, pentru care este necesară o rezolvare de principiu, s-a arătat că, în cauză, se ridică o problemă de drept, respectiv stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de apel în situația în care sentința pronunțată de judecătorul sindic este comunicată atât prin publicare în BPI, cât și conform Codului de procedură civilă, iar partea primește personal această comunicare anterior publicării în BPI, problemă ce ar putea primi interpretări diferite prin raportare la normele de drept incidente.

Într-o opinie, s-ar putea aprecia că termenul de apel, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, curge doar de la data publicării hotărârii în BPI, indiferent dacă hotărârea instanței a fost comunicată părții și potrivit Codului de procedură civilă, întrucât dispozițiile legii insolvenței sunt norme speciale în raport cu cele ale Codului de procedură civilă, iar acestea nu prevăd un alt moment de la care ar putea să curgă termenul de apel.

Într-o a doua orientare, s-ar putea reține că, în ipoteza în care, anterior publicării hotărârii în BPI, părții i s-a comunicat hotărârea și conform Codului de procedură civilă și a primit efectiv această comunicare, termenul de apel ar începe să curgă de la momentul în care părții i-a fost comunicată hotărârea potrivit Codului de procedură civilă, întrucât dispozițiile legii insolvenței se completează cu cele ale Codului de procedură civilă. Partea care a primit sub semnătură comunicarea are cunoștință de conținutul actului ce i-a fost remis, astfel că acțiunea sa de a aștepta publicarea în BPI a hotărârii, fără să formuleze calea de atac, poate să fie interpretată ca un abuz de drept, mai ales că procedura insolvenței se caracterizează prin celeritatea îndeplinirii actelor.

Condiția ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept în discuție este, de asemenea, îndeplinită, având în vedere că soluția asupra excepției tardivității apelului și implicit a fondului cauzei presupune aplicarea art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și depinde de interpretarea adecvată a acestei norme de drept și de răspunsul care se va oferi cu privire la momentul de la care curge termenul de apel.

Problema în discuție este nouă, întrucât, deși dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 nu sunt recent intrate în vigoare, nu s-a identificat o practică judiciară prin care să fi fost tranșată această problemă de către instanțele de judecată.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctul de vedere al instanței de trimitere

Problema de drept care necesită a fi lămurită ridică dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că acest text de lege nu este corelat cu celelalte dispoziții legale incidente.

Astfel, într-o opinie, s-ar putea aprecia că, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, termenul de apel curge doar de la data publicării hotărârii în BPI, indiferent dacă hotărârea instanței a fost comunicată părții și potrivit Codului de procedură civilă, întrucât dispozițiile legii insolvenței sunt norme speciale în raport cu cele ale Codului de procedură civilă, iar acestea nu prevăd un alt moment de la care ar putea să curgă termenul de apel.

Dispozițiile Legii nr. 85/2014, reprezentând o normă specială, se aplică ori de câte ori intervine un caz ce intră sub incidența prevederilor sale, aplicându-se prioritar față de norma generală, chiar și atunci când, făcându-se aplicarea acesteia, s-ar putea crea părții o situație mai favorabilă, cum ar fi publicarea ulterioară în BPI a hotărârii, față de comunicarea anterioară conform Codului de procedură civilă.

Ca o consecință a principiului specialia generalibus derogant, doar pentru aspectele pe care nu le reglementează în mod expres legea insolvenței se pot completa dispozițiile acesteia cu normele generale ale Codului de procedură civilă.

Faptul că hotărârea instanței a fost comunicată și potrivit Codului de procedură civilă nu face inaplicabilă norma specială prevăzută de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, întrucât, potrivit legii insolvenței, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, comunicarea hotărârii judecătorești se realizează numai prin publicare în BPI, iar nu și potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Într-o a doua opinie, s-ar putea reține că termenul de apel începe să curgă de la momentul la care partea a primit personal hotărârea comunicată potrivit Codului de procedură civilă, întrucât, potrivit art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispozițiile acesteia se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, deci inclusiv cu prevederile art. 161 alin. (2) și ale art. 184 alin. (2) teza I din același cod.

Se are în vedere că procedura insolvenței este o procedură specială care se caracterizează prin celeritate, fiind guvernată de anumite principii expres prevăzute, și presupune o serie de acte ce urmează a fi îndeplinite în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

Comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor și a notificărilor prin BPI își găsește justificarea în specificul acestei proceduri, care presupune un număr foarte mare de părți și o diversitate de acte procedurale, de natură să îngreuneze mult desfășurarea procedurii. Acestea constituie o măsură specială, prin care se asigură soluționarea cu celeritate a cauzelor, astfel că legiuitorul a instituit o prezumție legală absolută în sensul că, de la publicarea în BPI, partea cunoaște actul comunicat. Așa fiind, nu se poate aprecia că această prezumție are prioritate și lipsește de efecte realitatea însăși, respectiv comunicarea anterioară efectuată potrivit Codului de procedură civilă, ce a fost primită efectiv de parte, care a și semnat personal de primire.

Astfel, dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate separat, ci împreună cu celelalte dispoziții ale legii insolvenței și ale Codului de procedură civilă.

Or, câtă vreme regula generală în dreptul procesual este că termenul de formulare a căii de atac curge de la comunicarea hotărârii, iar judecătorul sindic a apreciat că se impune comunicarea acesteia atât conform Codului de procedură civilă, cât și prin BPI, pentru a asigura un grad cât mai ridicat al posibilității părții de a lua cunoștință efectiv de conținutul hotărârii, partea primind sub semnătură comunicarea transmisă chiar de instanța care a pronunțat hotărârea, termenul de declarare a căii de atac curge din acel moment, neexistând vreo justificare pentru ca partea să rămână în pasivitate până la publicarea în BPI.

Partea care a primit sub semnătură comunicarea are cunoștință de conținutul actului ce i-a fost comunicat, astfel că acțiunea sa de a aștepta publicarea în BPI a hotărârii, fără să formuleze calea de atac, nu doar că aduce atingere celerității care guvernează procedura insolvenței, dar este și susceptibilă de a fi interpretată ca un abuz de drept, cu încălcarea bunei-credințe, care, potrivit art. 12 din Codul de procedură civilă, reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil. VI. Punctul de vedere al părților

Intimata-debitoare persoană juridică, prin administrator judiciar, a apreciat ca fiind oportună sesizarea Înaltei Curți de Casație si Justiție, întrucât, pornind de la dispozițiile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a stabilit că termenul pentru formularea apelului împotriva sentințelor civile pronunțate de judecătorul-sindic în fond curge de la momentul comunicării hotărârii judecătorești părții interesate de exercitarea căii de atac, aceste prevederi trebuind coroborate cu art. 342 din același act normativ.

Drept urmare, s-a arătat că inclusiv normele de procedură civilă din cuprinsul art. 468 alin. (2) din Codul de procedură civilă statuează că termenul de apel curge de la momentul comunicării hotărârii instanței de fond către partea interesată.

Or, având în vedere că, în cauză, ce formează obiectul prezentului litigiu, hotărârea judecătorească a instanței de fond a fost comunicată apelantei anterior publicării în BPI, în conformitate cu dispozițiile legale ale Codului de procedură civilă, termenul de apel curge de la momentul în care aceasta a luat cunoștință de conținutul hotărârii, putând, astfel, a o critica din punct de vedere legal.

Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune, în concordanță cu dreptul la apărare, încunoștințarea oricărei persoane în mod cert despre existența unui litigiu în care este implicat, într-o modalitate și într-un termen rezonabil pentru a nu îi fi prejudiciate drepturile.

În aceste condiții, legea instituie măsuri deosebite pentru ca părțile implicate în procedura insolvenței, respectiv debitorii și creditorii, să se bucure de o informare corectă a situației lor juridice, inclusiv prin notificarea potrivit regulilor de drept comun, astfel încât aceștia să își poată exercita dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

A mai precizat că legea insolvenței instituie, în cazul creditorilor, mai multe modalități de comunicare a actelor de procedură, inclusiv potrivit Codului de procedură civilă. Astfel, din interpretarea per a contrario a art. 42 alin. (10) din Legea nr. 85/2014, în cazul în care hotărârea judecătorească a fost publicată în BPI după comunicarea acesteia în mod individual către creditor, se prezumă că procedura de comunicare a fost îndeplinită de la data primirii în mod direct a actului de procedură, și nu de la data publicării în BPI.

Cu atât mai mult, această concluzie este susținută inclusiv prin faptul că unul dintre principiile fundamentale ale procedurii insolvenței, prevăzut expres în art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014, este asigurarea unei proceduri de prevenire a insolvenței eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într-un timp util și rezonabil, într-o manieră obiectivă și imparțială, cu un minim de costuri, de natură a duce la descărcare de obligații. Așadar, partea care a promovat apelul avea ea însăși interesul de a promova calea de atac de la momentul la care a primit personal hotărârea instanței de fond, întrucât un creditor de bună-credință are interesul de a acționa cât mai repede pentru definitivarea litigiului cu privire la creanța deținută de către acesta, urmărind să nu tergiverseze procedura insolvenței, fiind în avantajul acestuia să se stabilească cât mai repede pasivul societății debitoare, pentru a putea fi adoptate măsuri care să conducă inclusiv la distribuiri de sume și la stingerea unora dintre creanțele înscrise la masa credală.

Prin urmare, pornind de la aceste aspecte, s-a apreciat că termenul pentru formularea apelului curge de la momentul în care apelanta a primit în mod individual hotărârea de fond, devenind aplicabile dispozițiile legale din Codul de procedură civilă care reglementează curgerea termenului de apel, având în vedere că aceste norme nu contravin procedurii de insolvență, ci dau eficiență acesteia, urmărindu-se soluționarea cauzei cu celeritate.

Apelanta creditoare nu a formulat niciun punct de vedere. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

Într-o primă orientare, s-a arătat că termenul de apel curge de la data publicării hotărârii în BPI, dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 având caracter de regulă specială în materie. Comunicarea hotărârii în modalitatea reglementată de Codul de procedură civilă este acceptată de legiuitor prin excepția prevăzută de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit căreia termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii realizată prin BPI, doar dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, comunicarea hotărârii nu trebuia realizată conform prevederilor Codului de procedură civilă, astfel că termenul de apel de 7 zile curge de la data comunicării prin BPI.

În acest sens, sunt punctele de vedere teoretice exprimate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Tribunalul Covasna, Curtea de Apel București - secțiile a V-a civilă și a VI-a civilă, Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniștii și societăți, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Craiova - Secția a II-a civilă, Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Timișoara, precum și hotărârile înaintate de Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă.

Într-o a doua orientare, s-a considerat că termenul de apel curge de la data primirii comunicării conform Codului de procedură civilă, motivat de faptul că dispozițiile Legii nr. 85/2014 se completează cu prevederile acestuia, deci inclusiv cu art. 161 alin. (2) și art. 184 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, în acest sens fiind hotărârile judecătorești înaintate de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă și Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă, precum și punctul de vedere teoretic al Curții de Apel Iași și al Curții de Apel Constanța.

Curțile de Apel Bacău, Oradea, Pitești și Suceava nu au înaintat nicio hotărâre judecătorească și nu au formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Poate prezenta relevanță Decizia nr. 1.137 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței sunt contrare art. 24 și art. 53 din Constituție, în măsura în care se interpretează că prima comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, se realizează numai prin BPI, iar nu și potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă.

Prin Decizia nr. 283 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 20 iunie 2014, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 39 alin. (6), art. 42 alin. (1) și (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) și (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 75 alin. (4), art. 77 alin. (4), art. 111 alin. (2) și ale art. 160 alin. (5) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, precum și ale legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu titlu prealabil, se observă că problema dedusă soluționării prin prezenta sesizare se referă la interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 în scopul stabilirii momentului de început al cursului termenului de exercitare a apelului, în ipoteza în care hotărârea judecătorului sindic a fost comunicată atât potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, cât și prin publicarea acesteia în BPI.

Premergător analizării în fond a problemei supuse interpretării, este necesară verificarea regularității sesizării prin prisma dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, conform cărora, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Dispoziția legală menționată cuprinde condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a determina legala învestire a instanței supreme, în vederea declanșării mecanismului procedural instituit pentru preîntâmpinarea apariției practicii neunitare la nivelul instanțelor judecătorești. Conform jurisprudenței constatate a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condițiile desprinse din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt următoarele: a) existența unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; c) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; e) problema de drept pusă în discuție să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite; f) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; g) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la verificarea îndeplinirii cerințelor legale anterior menționate, trebuie observat că sesizarea de față a fost formulată în cadrul unui litigiu întemeiat pe prevederile Legii nr. 85/2014, cauza aflându-se în faza procesuală a apelului, pe rolul unei curți de apel învestite cu soluționarea în ultimă instanță, în raport cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă și ale art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform cărora "Curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic. Hotărârile curții de apel sunt definitive." Așadar, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dispusă în cadrul unei cauze aflate în curs de judecată, al cărei obiect se află în competența legală a unui complet al curții de apel, iar instanța de trimitere judecă litigiul în ultimă instanță, deoarece hotărârea judecătorească pe care o va pronunța în apel nu poate forma obiectul unui recurs.

De asemenea, este îndeplinită cerința referitoare la legătura de dependență dintre chestiunea a cărei lămurire se solicită și soluționarea fondului cauzei, deoarece, în funcție de determinarea momentului de început al cursului termenului de exercitare a apelului, instanța judecătorească va pronunța soluția asupra excepției tardivității formulării căii de atac.

Totodată, este realizată condiția privitoare la existența unei chestiuni care să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție, din moment ce verificarea termenului de exercitare a apelului în materia insolvenței reprezintă o analiză dată în competența exclusivă a curților de apel, ca instanțe de apel, iar hotărârile pronunțate de acestea nu sunt supuse controlului judiciar pe calea recursului. În plus, în urma verificărilor efectuate, se constată că problema supusă analizei prin prezenta sesizare nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În schimb, cerințele referitoare la noutate și la invocarea unei veritabile probleme de drept nu sunt îndeplinite, ceea ce înseamnă că, în lipsa îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor desprinse din prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, nu este posibilă declanșarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În legătură cu cerința noutății, trebuie subliniat că aceasta reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la respectiva problemă. În absența unei definiții legale a noțiunii de "noutate", verificarea acestei condiții ține de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluționarea sesizării, astfel cum instanța supremă a hotărât în mod constant în jurisprudența sa. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017).

Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită și în cazul în care s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei). În egală măsură, noutatea se poate raporta și la o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 14 noiembrie 2014).

Caracterul de noutate dispare atunci când chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări date, în timp ce opiniile jurisprudențiale diferite nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Așa fiind, depășirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, și conturarea unei jurisprudențe în legătură cu chestiunea de drept invocată conduc la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situație scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă.

În situația de față, se constată că problema supusă interpretării nu se referă la o reglementare recent intrată în vigoare și nici la un context legislativ nou, ci este formulată în legătură cu prevederile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, act normativ intrat în vigoare în urmă cu aproximativ 10 ani. De asemenea, nu se poate considera că instanțele judecătorești nu au dat o interpretare și o aplicare acestui text legal, atât timp cât legea menționată este incidentă tuturor procedurilor de insolvență pornite ulterior datei de 28 iunie 2014, timp în care instanțele de apel învestite cu apeluri declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii sindici au verificat în ce măsură termenul legal de exercitare a căilor de atac a fost sau nu respectat. Or, o atare analiză presupune, în fiecare cauză în parte, a se stabili atât norma juridică aplicabilă prin rezolvarea adecvată a eventualului conflict dintre norma generală și norma specială, cât și determinarea momentului de început al cursului termenului de exercitare a apelului.

De altfel, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost atașate hotărâri judecătorești pronunțate de Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov și Curtea de Apel Cluj, din parcurgerea cărora rezultă că instanțele judecătorești au interpretat și au aplicat dispozițiile legale incidente în legătură cu termenul de exercitare a apelului și cu momentul de început al cursului acestuia, în litigiile derulate sub incidența Legii nr. 85/2014. Așadar, întrucât examenul jurisprudențial efectuat a relevat că s-a cristalizat o jurisprudență în legătură cu chestiunea a cărei lămurire se solicită, nu mai există vreo rațiune pentru formularea unei cereri vizând pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare.

Mai mult decât atât, punctele de vedere exprimate de curțile de apel evidențiază existența unei orientări jurisprudențiale bine conturate în sensul aplicării prioritare a normei speciale cuprinse în art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și al calculării termenului de exercitare a apelului în raport cu momentul comunicării hotărârii prin publicarea în BPI.

În raport cu cele arătate, atât timp cât instanțele judecătorești au interpretat și aplicat dispozițiile legale vizând momentul de început al curgerii termenului de apel în litigiile având ca obiect procedura insolvenței, rezultă că problema supusă analizei nu prezintă caracterul de noutate cerut de legiuitor pentru a permite declanșarea mecanismului procedural vizând pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Distinct de neîndeplinirea cerinței noutății, nu este realizată nici condiția legată de faptul că sesizarea trebuie să privească o problemă de drept veritabilă, care să presupună că norma de drept, a cărei lămurire se solicită, să fie susceptibilă de a da naștere unor interpretări diferite, fie din cauză că aceasta este incompletă, fie pentru că nu este corelată cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În jurisprudența instanței supreme, în legătură cu această cerință de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, s-a statuat că trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 6 martie 2023).

Referitor la condiția legată de deducerea spre interpretare a unei veritabile chestiuni de drept, este necesar a se verifica premisele acesteia. Sub un prim aspect, trebuie identificată existența unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism. Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, prin urmare, să prezinte un anumit nivel de dificultate. Așadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai aceea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul constituțional al instanței legal învestite, acela de a judeca în mod direct și efectiv procesul.

În privința prezentei sesizări, din observarea întregii argumentări expuse de instanța de trimitere, se constată că problema a cărei lămurire se urmărește a se obține prin parcurgerea demersului procesual de față se referă la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de apel într-un litigiu având ca obiect contestația împotriva tabelului preliminar al creanțelor, întemeiată pe dispozițiile art. 111 din Legea nr. 85/2014, în situația în care hotărârea primei instanțe a fost comunicată părților atât conform Codului de procedură civilă, cât și prin publicarea prin BPI, respectiv dacă termenul de apel curge de la data primirii comunicării conform Codului de procedură civilă, în cazul în care partea a primit personal hotărârea anterior momentului publicării acesteia în BPI, sau de la data publicării în BPI a hotărârii atacate.

Deși, formal, autorul sesizării invocă necesitatea interpretării dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, în realitate, chestiunea a cărei lămurire se urmărește vizează un aspect de fapt, respectiv determinarea momentului de început al cursului termenului de apel, într-o situație concretă dată, în care comunicarea hotărârii judecătorești s-a efectuat prin două modalități, respectiv prin comunicare individuală conform Codului de procedură civilă și prin comunicare colectivă prin publicarea hotărârii în BPI. Or, stabilirea legalității comunicării unei hotărâri judecătorești, în scopul verificării termenului legal de exercitare a căii de atac, nu reprezintă o problemă de drept aptă a primi o dezlegare de principiu în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, intrând în atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei să stabilească momentul de început al curgerii termenului de apel în raport de comunicarea hotărârii judecătorești care, în opinia sa, îndeplinește toate cerințele pentru a fi apreciată ca fiind în conformitate cu legea.

Totodată, procedura pronunțării hotărârii prealabile nu a fost reglementată de legiuitor în scopul de a înlătura dreptul și obligația instanței învestite cu soluționarea cauzei de a indica norma juridică aplicabilă litigiului dedus judecății. Așa fiind, în măsura în care se pune problema alegerii normei juridice aplicabile, respectiv a normei speciale sau a celei generale, o atare atribuție aparține exclusiv instanței judecătorești învestite cu soluționarea cauzei, deoarece judecătorul este cel care indică dreptul aplicabil. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu se poate substitui judecătorului cauzei pentru a determina legea aplicabilă și nici pentru a aplica în cazul concret principiul conform căruia specialul derogă de la general. În consecință, stabilirea compatibilității dispozițiilor art. 161 alin. (2) și ale art. 184 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă cu cele ale art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și aplicarea acestora în completare, conform art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, intră în competența instanței de apel învestite cu soluționarea apelului dedus judecății, deoarece aceasta are misiunea de a determina norma juridică aplicabilă cauzei.

Este relevant faptul că procedura sesizării prealabile urmărește asigurarea unei interpretări în drept, cu caracter de principiu, asupra unei norme de drept îndoielnice, neclare, dar nu are rolul de a stabili, în locul instanței judecătorești, care este dispoziția legală incidentă, aptă să ducă la dezlegarea raportului litigios, o atare atribuție rămânând în sfera de competență exclusivă a instanței de judecată legal învestite cu soluționarea procesului.

În concret, instanța de trimitere are de stabilit dacă face aplicarea dispozițiilor speciale cuprinse în art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 sau a prevederilor generale cuprinse în art. 161 alin. (2) și art. 184 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă. Prerogativa stabilirii normei juridice aplicabile raportului juridic litigios aparține judecătorului cauzei, acesta neputând-o delega instanței supreme, pe calea întrebării prealabile. Scopul acestei proceduri nu este acela de a se realiza o subrogare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021; Decizia nr. 25 din 9 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 7 iunie 2022; Decizia nr. 44 din 12 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 27 iulie 2023).

Mai mult decât atât, problema interpretării dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare pentru a declanșa mecanismul prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, atât timp cât textul legal indicat este redactat într-o manieră clară, completă și fără a lăsa posibilitatea unor interpretări contradictorii. Astfel, norma juridică invocată dispune cu claritate că termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii și că această comunicare se realizează prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel. Așadar, dispoziția legală este suficient de clar formulată încât nu este susceptibilă de a ridica vreo problemă cu privire la înțelegerea, interpretarea și aplicarea sa. De altfel, din parcurgerea tuturor punctelor de vedere înaintate de curțile de apel, se observă că judecătorii nu au întâmpinat vreo dificultate în a aprecia, într-o majoritate covârșitoare, faptul că termenul de apel în litigiile având ca obiect procedura insolvenței curge de la data comunicării hotărârii realizate în modalitatea prevăzută de lege, respectiv prin publicarea în BPI, dacă nu există o dispoziție legală care să prevadă o altă modalitate de comunicare.

Trebuie precizat că raționamentul judiciar prin care se ajunge la concluzia că, în dosarele supuse dispozițiilor Legii nr. 85/2014, se aplică sau se înlătură de la aplicare prevederea generală de drept comun în materia comunicării actelor de procedură nu constituie un argument în sensul că norma cuprinsă la art. 43 alin. (2) din legea insolvenței ar reprezenta o dispoziție legală neclară, a cărei lămurire este necesar a se realiza în prezenta procedură, ci constituie chiar operațiunea prin care judecătorul cauzei identifică norma juridică aplicabilă, atribuție ce nu poate fi transferată către instanța supremă prin invocarea procedurii sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. Așadar, rămâne în atributul exclusiv al instanței de trimitere de a soluționa cauza cu care a fost învestită, aplicând în acest scop principiile de interpretare a actelor normative.

Pentru a fi considerată o problemă reală de drept, aceasta trebuie să se refere la o normă juridică susceptibilă de interpretări diferite sau contradictorii, la o normă neclară, incompletă, incertă, sau să presupună incidența unor principii generale cu conținut sau sferă de aplicare discutabile (a se vedea, exemplificativ, Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020). Or, în prezenta sesizare, interpretarea dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 nu ridică niciun fel de dificultate, fiind vorba despre o normă de drept clară, ușor inteligibilă, completă, nesusceptibilă de interpretări contradictorii.

Prin urmare, chestiunea supusă analizei nu reprezintă o problemă de drept și, cu atât mai puțin, o problemă veritabilă, suficient de dificilă pentru a reclama o rezolvare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate anterior analizate, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,