Decizia nr. 192 din 19 mai 2025

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 131/1/2025 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă), şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena-Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent- şef Simona Rodica Vremescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 şi cu cele ale art. 84 alin. (2) din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal prin Încheierea din 13 decembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 10.151/182/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost comunicat părţilor, fiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 13 decembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 10.151/182/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi ale art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 259 alin. (1) şi (3) din Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu modificările şi completările ulterioare, se impun a fi interpretate în sensul că obligaţia de obţinere a autorizaţiei pentru introducerea în ţară a metalelor şi a pietrelor preţioase este incidentă şi în cazul bijuteriilor produse în urma prelucrării unor materii prime în cadrul regimului de perfecţionare pasivă şi reintroduse în ţară ca etapă finală a acestui regim sau, din contră, reintroducerea în ţară a bijuteriilor obţinute în cadrul regimului de perfecţionare pasivă nu este supusă autorizării pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase.” II. Dispoziţiile legale invocate de titularul sesizării II.1. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000) ” Art. 2. – În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (…) 2. operaţiuni cu metale şi pietre preţioase – actele de comerţ şi faptele de comerţ cu metale preţioase şi pietre preţioase, care au ca obiect: (…) f) introducerea în ţară a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase; (…) Art. 8. – (1) Operaţiunile cu metale preţioase şi pietre preţioase, prevăzute la art. 2 pct. 2, se pot efectua de către operatorii economici autorizaţi, numai în baza autorizaţiei eliberate de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor pe perioadă nedeterminată, vizată anual de către aceasta. Scopul vizării anuale este verificarea menţinerii condiţiilor de autorizare. (…)”

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011) ” Art. 8. – (…) (2) În toate actele normative în vigoare, expresiile «acte de comerţ», respectiv «fapte de comerţ» se înlocuiesc cu expresia «activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii».”

Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu modificările şi completările ulterioare (Codul vamal al Uniunii) ” Art. 259. – Domeniul de aplicare (1) Regimul de perfecţionare pasivă permite exportul temporar de mărfuri unionale în afara teritoriului vamal al Uniunii în vederea supunerii acestora la operaţiunile de prelucrare. Produsele prelucrate rezultate din aceste operaţiuni pot fi puse în liberă circulaţie cu scutire totală sau parţială de taxe la import în baza unei cereri depuse de titularul autorizaţiei sau de orice altă persoană stabilită pe teritoriul vamal al Uniunii, cu condiţia ca aceasta să fi obţinut consimţământul titularului autorizaţiei şi ca toate condiţiile autorizaţiei să fie îndeplinite. (…) (3) Autorităţile vamale stabilesc perioada în care mărfurile exportate temporar trebuie să fie reimportate pe teritoriul vamal al Uniunii, sub forma produselor prelucrate, respectiv să fie puse în liberă circulaţie pentru a putea beneficia de scutire parţială sau totală de taxe la import. Acestea pot acorda o prelungire a acestei perioade pentru o durată rezonabilă, în baza unei cereri justificate depuse de titularul autorizaţiei. „ II.2. Alte dispoziţii legale invocate

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 ” Art. 18. – Constituie contravenţie următoarele fapte: a) încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) prin desfăşurarea fără autorizaţie a operaţiunilor cu metale preţioase şi pietre preţioase constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 la 10.000 lei, precum şi cu confiscarea bunurilor ce fac obiectul contravenţiei şi, după caz, a sumelor încasate; (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept III.1. Cererea de chemare în judecată

Prin plângerea înregistrată la data de 13.09.2022 pe rolul Judecătoriei Baia Mare cu numărul unic de dosar 10.151/182/2022, petenta AAA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta BBB, anularea procesului-verbal seria xxx nr. xxxx din xxx, prin care societatea a fost sancţionată contravenţional cu sancţiunea principală a avertismentului şi sancţiunea complementară constând în confiscarea sumei de 3.066.062 lei. În subsidiar, prin plângerea formulată, petenta a solicitat înlăturarea integrală a sancţiunii complementare sau reducerea cuantumului sumei de 3.066.062 lei.

Prin procesul-verbal indicat supra s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 18 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, întrucât petenta a introdus în ţară, în cadrul sistemului de perfecţionare pasivă, bijuterii din Turcia, deşi deţinea autorizaţie doar pentru efectuarea de operaţiuni cu metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase, iar nu şi cu privire la introducerea în ţară a metalelor şi pietrelor preţioase, cea din urmă autorizaţie fiind obţinută numai ulterior controlului efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor („A.N.P.C.”), faptă ce ar reprezenta o încălcare a art. 8 alin. (1) din sus-indicatul act normativ.

În motivarea cererii, petenta a învederat, în esenţă, că nu se impunea autorizarea sa specială pentru operaţiunea de introducere în ţară a metalelor şi pietrelor preţioase, întrucât bijuteriile au fost introduse în ţară în cadrul sistemului de perfecţionare pasivă, context în care operaţiunea nu putea fi catalogată ca o activitate de comerţ, pentru că, în urma acesteia, petenta nu a obţinut profit, dar şi că metalele preţioase prelucrate în vederea revânzării nu sunt cumpărate.

S-a mai arătat că sistemul de perfecţionare pasivă presupune, în mod automat, readucerea bunurilor în ţară, astfel încât operaţiunea în cauză nu poate fi privită ca o activitate comercială distinctă, motiv pentru care nu este incidentă condiţia autorizării pentru introducerea bunurilor în ţară, pentru că aceasta ar nega regimul perfecţionării pasive. În fine, s-a susţinut că obţinerea autorizării de derulare a activităţii în regim de perfecţionare pasivă este, în sine, necesară şi suficientă pentru reintroducerea în ţară a bunurilor obţinute în regim de perfecţionare pasivă, fără a mai fi necesară o autorizare suplimentară realizată de către A.N.P.C., întrucât această operaţiune nu presupune un import de bunuri, societatea fiind şi rămânând proprietarul bunurilor pe durata întregului proces de derulare a activităţii în regim de perfecţionare pasivă. III.2. Sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă

Prin Sentinţa nr. xxx din xxx, Judecătoria Baia Mare a respins plângerea formulată de petentă, reţinând, în esenţă, că petenta nu deţinea o autorizaţie pentru introducerea în ţară a metalelor, iar tipicitatea faptei reţinute prin procesul-verbal nu este condiţionată de existenţa sau inexistenţa unui profit strict în urma desfăşurării activităţii supuse autorizării, fiind suficient ca operaţiunea să constituie o acţiune de intermediere în circulaţia bunurilor, făcută în mod organizat şi sistematic, condiţie îndeplinită în cauză.

Prima instanţă a învederat că regimul perfecţionării pasive, reglementat de Codul vamal al Uniunii, nu exclude necesitatea autorizării pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, întrucât perfecţionarea pasivă reprezintă un beneficiu fiscal-vamal şi nu atrage o exonerare de la obligaţia deţinerii autorizaţiilor necesare pentru scoaterea şi introducerea în ţară a bunurilor obiect al perfecţionării pasive, autorizaţii care, în ipoteza incidentă în cauza principală, au drept scop existenţa unei evidenţe clare a operaţiunilor cu metale preţioase, astfel că cele două tipuri de proceduri au fundamente şi finalităţi diferite. III.3. Apelul formulat în cauză

Petenta AAA a criticat, prin cererea de apel, soluţia primei instanţe, susţinând, printre altele, că impunerea obligaţiei de autorizare pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase, în considerarea prevederilor art. 8 alin. (1) şi art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 ar contraveni art. 211 alin. (1) şi art. 259 alin. (1) şi (3) din Codul vamal al Uniunii, în baza cărora autorizarea reglementată de aceste din urmă prevederi ar fi suficientă pentru toate etapele pe care le presupune regimul de perfecţionare pasivă, întrucât, în baza acestui regim, reintroducerea bunurilor în ţară ţine de esenţa acestuia, iar reintroducerea bunurilor în ţară este diferită de introducerea metalelor preţioase ca operaţiune independentă reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000.

În continuare, s-a susţinut atât faptul că operaţiunea de reintroducere în ţară nu poate fi sancţionată, întrucât reprezintă o obligaţie ce decurge din regimul de perfecţionare pasivă, cât şi faptul că norma legală evocată drept temei al procesului-verbal atacat sancţionează operaţiunea de introducere în ţară a metalelor preţioase, iar, în cazul regimului de perfecţionare pasivă, bunurile sunt reintroduse în ţară.

De asemenea, apelanta a subliniat şi că operaţiunea de reintroducere în ţară a metalelor preţioase nu reprezintă un act sau fapt de comerţ, întrucât bunurile nu au ieşit, niciun moment, din patrimoniul apelantei. III.4. Întâmpinarea la apel

Intimata BBB a formulat întâmpinare faţă de cererea de apel, prin care a solicitat respingerea căii de atac, argumentând, printre altele, în sensul că reglementările privind regimul perfecţionării pasive şi regimul autorizării introducerii în ţară a metalelor preţioase nu se exclud reciproc, primul reprezentând un simplu beneficiu fiscal-vamal, care nu atrage exonerarea de la obligaţia obţinerii autorizaţiei reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase ce fac obiectul perfecţionării pasive. Totodată, intimata a punctat că activitatea societăţii este una de producţie, iar operaţiunea de introducere în ţară se circumscrie acestei activităţi, existând o diferenţă între materia primă şi produsul finit, cu atât mai mult cu cât unele dintre bijuteriile produse în Turcia erau ţintuite cu pietre, pietre care nu au fost niciodată oferite ca materie primă. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea din 13 decembrie 2024, instanţa de trimitere a apreciat îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, câtă vreme sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Maramureş, competent să judece cauza în ultimă instanţă, în apel, în contextul în care litigiul are ca obiect plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, care este, în primă instanţă, de competenţa judecătoriei şi, în apel, de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, ce urmează a pronunţa o hotărâre definitivă.

De asemenea, instanţa de trimitere a învederat că soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei Judecătoriei Baia Mare depinde de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, raportate la cele ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 şi la cele ale art. 259 alin. (1) şi (3) din Codul vamal al Uniunii. În acest sens, Tribunalul Maramureş a arătat că sentinţa instanţei de fond se întemeiază pe interpretarea sus-indicatelor dispoziţii legale, în sensul că regimul de perfecţionare pasivă, reglementat de Codul vamal al Uniunii, nu exclude necesitatea autorizării pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, şi că operaţiunea efectuată în cauză reprezintă o activitate dintre cele reglementate de art. 2 pct. 2 lit. f) din anterior menţionatul act normativ, prin calea de atac formulată de petentă fiind criticată această interpretare a normelor legale incidente cauzei.

În opinia instanţei de trimitere, problema de drept enunţată este nouă, deoarece, ca urmare a consultării jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi instanţele de judecată nu au statuat prin alte hotărâri, criteriul vechimii actului normativ a cărui interpretare se solicită neputând fi absolutizat, astfel încât trebuie avută în vedere existenţa unei dezlegări reale şi efective din partea instanţelor prin raportare la scopul legiferării instituţiei procesuale a hotărârii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii, care este cel de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare.

Instanţa de trimitere a argumentat şi în sensul îndeplinirii condiţiei dificultăţii chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, arătând că incidenţa concomitentă a dispoziţiilor legale ce reglementează regimul perfecţionării pasive şi a celor referitoare la obligativitatea obţinerii autorizaţiei pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase ridică probleme serioase de interpretare, întrucât se pune problema în ce măsură o societate ce beneficiază de un regim vamal de perfecţionare pasivă şi care este autorizată să deruleze operaţiuni cu materiale şi pietre preţioase este obligată să obţină şi autorizarea pentru introducerea în ţară a produselor finite, rezultate în urma prelucrării mărfurilor exportate temporar, obligaţie prevăzută de art. 8 alin. (1) raportat la art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000.

Ca urmare a evidenţierii posibilelor interpretări ce pot fi date textelor normative indicate anterior, Tribunalul Maramureş a invocat existenţa unei dificultăţi reale, efective şi serioase de interpretare a acestora, atunci când se pune problema stabilirii dacă bunurile reintroduse în ţară ca urmare a perfecţionării pasive sunt sau nu supuse autorizării pentru introducerea în ţară de metale sau pietre preţioase, în condiţiile în care există multiple argumente care pledează atât pentru interpretarea conform căreia o atare autorizare este necesară, cât şi pentru interpretarea conform căreia o asemenea autorizare nu ar fi necesară, iar niciuna dintre aceste interpretări nu pare evident nerezonabilă. Or, existenţa mai multor interpretări posibile relevă atât dificultatea de a stabili voinţa reală a legiuitorului la momentul la care a edictat obligaţia obţinerii autorizării pentru introducerea în ţară a metalelor şi pietrelor preţioase, cât şi riscul ivirii unei jurisprudenţe divergente, pe care mecanismul reglementat de art. 519-521 din Codul de procedură civilă îşi propune să o prevină.

Totodată, instanţa de trimitere a subliniat faptul că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctele de vedere ale părţilor

Apelanta-petentă a depus un punct de vedere scris, prin care a arătat, în esenţă, că problema de drept supusă analizei îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept.

Pe fondul chestiunii, apelanta a susţinut că dispoziţiile art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 se impun a fi interpretate în sensul că acestea nu sunt incidente în cazul reintroducerii în ţară a bunurilor rezultate în urma prelucrării materiei primei în cadrul regimului de perfecţionare pasivă, întrucât aceasta reprezintă o etapă administrativă din ciclul de activităţi comerciale pe care le desfăşoară un operator economic, nereprezentând, în sine, o activitate de producţie, comerţ sau prestări de servicii, în sensul normei legale menţionate.

De asemenea, s-a mai arătat că actele şi faptele de comerţ au drept scop obţinerea de profit, iar readucerea în ţară a mărfurilor, ca etapă a ciclului de prelucrare a bunurilor în regim de perfecţionare pasivă, nu reprezintă, în ansamblul operaţiuni cu metale preţioase, o etapă care să fie producătoare de profit. Apelanta a mai susţinut că trimiterea mărfurilor spre prelucrare şi readucerea acestora în ţară nu reprezintă o activitate prin intermediul căreia operatorul economic să dobândească bunuri noi în patrimoniu, în timp ce situaţia premisă vizată de art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 presupune o extindere a patrimoniului operatorului economic ce realizează aducerea în ţară a bunurilor.

Prin punctul de vedere formulat, intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a susţinut teza neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei veritabile probleme de drept, apreciind că aspectul supus analizei este, prin raportare la dispoziţiile legale din care acesta derivă sau în care este conţinut, îndeajuns de clar, fără a genera dificultăţi veritabile de înţelegere şi fără a avea vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

Ca urmare a evocării unor elemente de fapt, intimata a argumentat, din perspectiva fondului chestiunii de drept supuse dezlegării, că prelucrarea materiei prime conduce la realizarea unor produse noi, pentru care este obligatorie autorizarea activităţii de introducere în ţară reglementată de art. 8 alin. (1) şi art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Prin punctul de vedere inserat în Încheierea din 13 decembrie 2024, instanţa de trimitere a învederat, în esenţă, că dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, raportate la cele ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 şi la cele ale art. 259 alin. (1) şi (3) din Codul vamal al Uniunii, se impun a fi interpretate în sensul că obligaţia de obţinere a autorizaţiei pentru introducerea în ţară a metalelor şi a pietrelor preţioase este incidentă şi în cazul bijuteriilor produse în urma prelucrării unor materii prime în cadrul regimului de perfecţionare pasivă şi reintroduse în ţară ca etapă finală a acestui regim.

În susţinerea acestei opinii, Tribunalul Maramureş a apreciat că, şi în contextul în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 şi Codul vamal al Uniunii pornesc, parţial, de la aceleaşi împrejurări factuale, metalele sau pietrele preţioase fiind introduse în ţară ca etapă a regimului de perfecţionare pasivă, relaţia dintre cele două acte normative nu este una de condiţionalitate reciprocă, fiecare putând fi aplicat independent de celălalt. În acest sens, instanţa de trimitere a apreciat că cele două categorii de norme reglementează, în esenţă, aspecte diferite, neexistând vreun element din care să se poate deduce concluzia că legiuitorul ar fi înţeles, în ipoteza reimportului, pe teritoriul ţării, al mărfurilor exportate temporar în regim de perfecţionare pasivă, să excludă de la aplicare prevederile art. 8 alin (1), coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, într-o atare împrejurare.

Instanţa de trimitere a evidenţiat şi faptul că aspectul condiţionării autorizării regimului de perfecţionare pasivă de deţinerea unei autorizaţii de derulare de operaţiuni cu materiale şi pietre preţioase nu schimbă concluzia expusă supra, o atare autorizaţie fiind necesară pentru deţinerea materiei prime sau a bunurilor rezultate în urma procesului de prelucrare, fără a exclude obligaţia de a obţine şi autorizaţia pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase.

S-a mai arătat că nici împrejurarea că beneficiarul regimului de perfecţionare pasivă este obligat să reintroducă în ţară, în termenul stabilit de autoritatea vamală, bunurile rezultate în urma prelucrării pasive nu pare a constitui un element de natură să înlăture de la aplicare prevederile art. 8 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, în condiţiile în care cele două obligaţii au fundamente diferite.

Printr-un alt set de argumente, instanţa de trimitere a analizat modul de interpretare a sintagmei „introducerea în ţară” cuprinsă în prevederile art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, apreciind că legiuitorul nu a condiţionat, în vreun fel, obligaţia de autorizare ce vizează această ipoteză de regimul vamal la care sunt supuse bunurile astfel introduse în ţară sau de condiţiile în care acestea sunt introduse în ţară.

Totodată, instanţa de trimitere a opinat că, deşi regimul de perfecţionare pasivă presupune exportul temporar al unor materii prime în afara spaţiului vamal unional, unde acestea sunt prelucrate şi transformate în produse finite, iar, subsecvent, cele din urmă sunt reintroduse pe teritoriul vamal al Uniunii, toate aceste operaţiuni se circumscriu unui proces de producţie în care o materie primă este transformată în produs finit. Într-un atare context, trimiterea din cuprinsul art. 2 pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 la operaţiuni cu metale preţioase sub forma activităţii de producţie nu este menită să condiţioneze obligaţia de obţinere a autorizaţiei pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase de calificarea acestei operaţiuni, în sine, ca fiind una de producţie, ci doar să excludă incidenţa acestei obligaţii în acele situaţii în care un bun confecţionat din metale preţioase sau din pietre preţioase este dobândit în scop de uz personal şi introdus ca atare în ţară. Cu alte cuvinte, dispoziţia menţionată este menită să diferenţieze situaţia în care metalele preţioase sau pietrele preţioase sunt introduse în ţară în scop de uz personal de cea în care introducerea are loc în contextul unei activităţi economice.

Nu în ultimul rând, instanţa de trimitere a învederat că aspectul confecţionării bijuteriilor introduse în ţară din materia primă pusă la dispoziţie de către apelantă nu permite concluzia că aceste bunuri ar reprezenta aceleaşi bunuri cu materia primă ce a fost exportată, întrucât, ca urmare a procesului de prelucrare, ele devin bunuri noi din punct de vedere juridic, fiind incidentă o formă de accesiune mobiliară, în sensul art. 598 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Codul civil”). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu conţinutul întrebării formulate de Tribunalul Maramureş prin Încheierea din 13 decembrie 2024 nu s-a apreciat necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la orientarea/orientările conturată(e) în cadrul practicii judiciare a acestora asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării în cauza pendinte şi nici a Ministerului Public în legătură cu existenţa, în lucru, a unei propuneri pentru promovarea unui recurs în interesul legii. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate decizii care să vizeze prevederile art. 2 pct. 2 lit. f) şi ale art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 şi nici prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011. IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu au fost identificate hotărâri privind soluţionarea, în mod direct, a problemei de drept a cărei dezlegare se solicită însă prin pct. 38-40 ale Hotărârii Curţii din 21 iulie 2016, Argos Supply Trading BV C-4/15, care, deşi vizează interpretarea art. 145 din Regulamentul (CEE) nr. 2.913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, în prezent abrogat, prezintă relevanţă din perspectiva scopului reglementării procedurii perfecţionării pasive, au fost reţinute următoarele aspecte: ” 38. În această privinţă, din articolul 145 din Codul vamal rezultă că regimul de perfecţionare pasivă permite ca mărfurile comunitare să fie exportate temporar de pe teritoriul vamal al Uniunii pentru a fi supuse unor operaţiuni de perfecţionare, iar produsele care rezultă din aceste operaţiuni, denumite «produse compensatoare», să fie puse în liberă circulaţie cu exonerare parţială sau totală de drepturi de import. Mai precis, în temeiul articolului 151 alineatul (1) din acest cod, utilizarea respectivului regim determină deducerea din valoarea drepturilor de import aplicabile produselor compensatoare menţionate a unei valori echivalente cu drepturile de import care ar fi aplicabile la aceeaşi dată mărfurilor comunitare exportate temporar dacă acestea ar fi importate pe teritoriul vamal al Uniunii din ţara în care au fost supuse operaţiunii de perfecţionare sau a ultimei operaţiuni de perfecţionare. 39. Un astfel de regim se justifică prin finalitatea sa, şi anume evitarea taxării vamale a mărfurilor exportate în vederea perfecţionării la momentul reimportării lor pe teritoriul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 1997, Wacker Werke, C-142/96, EU:C:1997:386, punctul 21, şi Hotărârea din 2 octombrie 2003, GEFCO, C-411/01, EU:C:2003:536, punctul 51). În această privinţă, din primul considerent al Regulamentului nr. 2.473/86 rezultă că, prin instituirea acestui regim, legiuitorul a intenţionat să ia act de faptul că întreprinderile Uniunii realizează adesea, din motive cu caracter economic sau tehnic, operaţiuni de perfecţionare pe teritoriul unui stat terţ, înainte de a reimporta mărfurile astfel perfecţionate în Uniune. 40. În consecinţă, obiectivul cardinal al unui astfel de regim vamal cu impact economic este de a neutraliza, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 67 din concluzii, anumite consecinţe, considerate nefaste pentru industria Uniunii, care ar rezulta din aplicarea regimurilor comune de import şi de export.” X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie X.1. Jurisprudenţa în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Nu au fost identificate hotărâri relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept supusă examinării în cauza pendinte. X.2. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificările efectuate în jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal nu au evidenţiat hotărâri prin care să fie analizată chestiunea de drept sesizată în Dosarul nr. 131/1/2025, important de precizat fiind faptul că litigiile având drept obiect plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor intră în categoria cauzelor care, potrivit dispoziţiilor art. 32 şi ale art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sunt, în primă instanţă, de competenţa judecătoriei.

Prin urmare, în aceste litigii, în privinţa cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel, instanţa competentă în soluţionarea sus-indicatei căi de atac este secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, text legal potrivit căruia, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind următoarele condiţii cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: (i) existenţa unui proces în curs de judecată, aflat în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iii) existenţa unei probleme de drept veritabile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) condiţia noutăţii problemei de drept; (v) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, din perspectiva primelor două condiţii enunţate, se apreciază că acestea sunt îndeplinite. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la un tribunal, iar instanţa învestită cu soluţionarea apelului urmează să judece plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, conform dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, se poate observa că problema de drept în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii care să fi fost soluţionat sau care să fie în curs de soluţionare, fiind întrunită, astfel, şi această condiţie impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Totodată, de lămurirea problemei de drept depinde soluţionarea în fond a cauzei, câtă vreme divergenţa de opinie dintre părţile litigante vizează existenţa sau inexistenţa obligaţiei autorizării pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, reglementată de prevederile art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. f) din acelaşi act normativ şi în ipoteza reimportului pe teritoriul vamal al Uniunii, sub forma produselor prelucrate, al mărfurilor exportate temporar în regim de prelucrare pasivă, conform prevederilor art. 259 din Codul vamal al Uniunii.

În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate a existenţei unei probleme de drept veritabile, s-a arătat, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau a căror sferă de aplicare este discutabilă (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Din perspectiva verificării premiselor acestei condiţii, sub un prim aspect, trebuie identificată existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism. Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 23 aprilie 2021; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021; Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 23 mai 2024; Decizia nr. 35 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 4 iulie 2024).

În acest sens, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020) s-a reţinut astfel: „Per a contrario, când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile şi argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul şi sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuţie, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanţa supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziţii legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă şi la alte situaţii decât cele menţionate, ştiut fiind că, sub temei constituţional, prerogativa şi sarcina interpretării şi aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluţionare a fost învestită îi revine, primordial, înseşi instanţei judecătoreşti sesizate conform regulilor de competenţă de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură civilă] că judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.”

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021).

Rezultă aşadar că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

În legătură cu sesizarea ce face obiectul cauzei de faţă, această condiţie legală nu este îndeplinită, dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel că ele îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele.

În speţă, chestiunea de drept se rezumă, în esenţă, la a determina dacă legiuitorul a înţeles să excludă sau nu din sfera de aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. f) din acelaşi act normativ şi raportate la cele ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, ce reglementează obligaţia de obţinere a autorizaţiei pentru introducerea în ţară a metalelor şi a pietrelor preţioase, ipoteza bunurilor (bijuterii, în contextul particular al cauzei ce face obiectul dosarului în care a fost formulată sesizarea din cauza pendinte) produse în urma prelucrării unor materii prime în cadrul regimului de perfecţionare pasivă reglementat de art. 259 din Codul vamal al Uniunii şi reintroduse în ţară ca etapă finală a acestui regim.

Instanţa de trimitere a învederat că dificultatea în interpretarea chestiunii de drept deferite examinării în mecanismul de unificare jurisprudenţială pendinte ar rezulta din incidenţa concomitentă a dispoziţiilor legale care reglementează regimul perfecţionării pasive şi a celor referitoare la obligativitatea obţinerii autorizaţiei pentru introducerea în ţară a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase, Tribunalul Maramureş apreciind că acest din urmă act normativ nu ar fi fost adoptat în considerarea regimului vamal special al perfecţionării pasive, ci în considerarea regimului vamal de drept comun.

În esenţă, în justificarea îndeplinirii condiţiei existenţei unei probleme de drept veritabile este invocată o neclaritate a dispoziţiilor din materia operaţiunilor cu metale preţioase reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, precum şi o necorelare a acestora cu dispoziţiile cuprinse în art. 259 din Codul vamal al Uniunii.

Înalta Curte reţine că instanţa de trimitere dispune de suficiente repere de analiză care să îi îngăduie interpretarea corectă a chestiunii de drept care face obiectul sesizării, nefiind vorba, în mod real, de dispoziţii neclare sau incomplete care să reprezinte un veritabil obstacol pentru judecătorii căii de atac în determinarea relaţiei dintre cele două acte normative.

Conţinutul întrebării formulate de Tribunalul Maramureş, coroborat cu argumentele evocate prin Încheierea din 13 decembrie 2024, relevă următoarele elemente ce, în opinia instanţei de trimitere, generează dificultăţi serioase de interpretare a textelor normative supuse analizei: – raportul dintre sfera de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 şi sfera de aplicare a dispoziţiilor cuprinse în art. 259 din Codul vamal al Uniunii, ce reglementează regimul de perfecţionare pasivă; – modul de corelare a utilizării, pe de o parte, a sintagmei „introducere în ţară a metalelor şi pietrelor preţioase” în cuprinsul art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, cu utilizarea, pe de altă parte, a sintagmei „mărfurile exportate temporar trebuie să fie reimportate pe teritoriul vamal al Uniunii” în cuprinsul alin. (3) al art. 259 din Codul vamal al Uniunii; – modul de corelare a normelor cuprinse în art. 259 din Codul vamal al Uniunii cu cele cuprinse în art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, din perspectiva includerii sau neincluderii perfecţionării pasive şi, cu precădere, a etapei acesteia de reimport pe teritoriul vamal al Uniunii, sub forma produselor prelucrate, al mărfurilor exportate temporar, în categoria activităţii de producţie, comerţ sau prestări de servicii cu metale preţioase şi pietre preţioase realizate de un operator economic; – identificarea naturii juridice a bijuteriilor produse în urma prelucrării unor materii prime în cadrul regimului de perfecţionare pasivă.

În analiza acestor aspecte se reţine, într-o primă etapă, că identificarea sferei de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 nu prezintă un grad de dificultate suficient spre a justifica activarea mecanismului de unificare a practicii judiciare pendinte, prevederile art. 1 ale acestui act normativ, evocate şi de către instanţa de trimitere prin punctul de vedere exprimat, fiind suficient de clare în identificarea voinţei legiuitorului, care poate fi determinată, de altfel, şi ca urmare a examinării expunerii de motive care a stat la baza adoptării Legii nr. 261/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România.

În cuprinsul acestei expuneri de motive s-a arătat că scopul adoptării ordonanţei indicate supra a fost cel al reglementării, în conformitate cu standardele Uniunii Europene, a circulaţiei, producţiei şi deţinerii oricărei forme a metalelor preţioase în România, de la obiecte şi bijuterii până la lingouri şi colecţii numismatice din metale preţioase, prin dispoziţiile normative propuse urmărindu-se, printre altele, stabilirea unui cadru legal modern şi permisiv pentru efectuarea operaţiunilor cu metale preţioase. Totodată, a fost evidenţiată necesitatea certificării calităţii metalelor preţioase şi controlul produselor de acest fel ce se comercializează în economie, în scopul eliminării circulaţiei falsurilor şi fraudării persoanelor fizice şi juridice.

Pe de altă parte, nici determinarea scopului reglementării, prin prevederile art. 259 din Codul vamal al Uniunii, a beneficiului regimului de perfecţionare pasivă, inclusiv în raport cu obligaţia stabilită prin dispoziţiile art. 211 din acelaşi act normativ de obţinere a autorizaţiei pentru utilizarea acestui regim de perfecţionare, nu prezintă gradul de dificultate impus pentru activarea mecanismului procesual al pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În acest sens se reţine că Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu modificările şi completările ulterioare, conţine prevederi ce evidenţiază domeniul de aplicare a legislaţiei vamale, misiunea vămii şi definiţiile relevante materiei, iar în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pot fi identificate hotărâri ce conferă elemente suficiente în vederea stabilirii fundamentului reglementării acestui regim vamal.

Prin considerentele expuse în pct. 38-40 ale Hotărârii Curţii din 21 iulie 2016, Argos Supply Trading BV C-4/15, citate mai sus, a fost evidenţiat faptul că finalitatea regimului vamal al perfecţionării pasive este cea a evitării taxării vamale a mărfurilor exportate în vederea perfecţionării la momentul reimportării lor pe teritoriul Uniunii.

Deşi prin sus-indicata hotărâre au fost interpretate prevederile art. 145 din Regulamentul (CEE) nr. 2.913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, ce a fost abrogat prin Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat), la rândul său abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte reţine că, din perspectiva aspectelor relevante analizei incidente în determinarea scopului reglementării, configuraţia actuală a instituţiei perfecţionării pasive prevăzute de art. 259 din Codul vamal al Uniunii nu diferă, în mod substanţial, de cea cuprinsă în art. 145 din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, coroborat cu art. 114 alin. (2) lit. (c) prima, a doua şi a treia liniuţă din acelaşi act normativ, şi nici de cea evidenţiată de art. 171 din Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat).

În continuare, Înalta Curte apreciază că nici aspectul utilizării, pe de o parte, a sintagmei „introducere în ţară a metalelor şi pietrelor preţioase” în cuprinsul art. 2 pct. 2 lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, iar, pe de altă parte, a sintagmei „mărfurile exportate temporar trebuie să fie reimportate pe teritoriul vamal al Uniunii” în cuprinsul alin. (3) al art. 259 din Codul vamal al Uniunii nu prezintă gradul de dificultate de natură a reclama intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

În acest sens se observă că există, în cuprinsul ambelor texte normative indicate anterior, elemente suficiente pentru a lămuri şi corela sintagmele utilizate în acestea, punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere asupra chestiunii de drept nefiind astfel conceput încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a sintagmelor în discuţie este cea mai adecvată. Totodată, din încheierea de