Decizia nr. 62/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2518/1/2024

Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 2.518/1/2024 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena-Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent- şef Simona Rodica Vremescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Încheierea din 26 septembrie 2024, dispusă în Dosarul nr. 411/35/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost comunicat părţilor, fiind formulate puncte de vedere de către ambele părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 26 septembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 411/35/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a) coroborate cu cele ale art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 28/2024 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul străinilor, se interpretează în sensul că, pentru îndeplinirea condiţiei prevăzute de aceste dispoziţii în vederea eliberării avizului de angajare, este suficientă înscrierea, în certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, a codurilor CAEN aferente activităţilor compatibile cu funcţia pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului?” II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, aprobată prin Legea nr. 14/2016, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 28/2024 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul străinilor (Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014): ” Art. 4. – (…) (2) Condiţiile generale pentru eliberarea avizului de angajare sunt următoarele: a) angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală desfăşoară pe teritoriul României activităţi compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului; (…) Art. 6. – (1) Dovada îndeplinirii condiţiei generale prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a) se face prin prezentarea de către angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală a următoarelor documente: a) certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în copie şi în original; b) certificatul constatator din care să rezulte că în registrul comerţului sau, după caz, în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor nu au fost înregistrate menţiuni privind deschiderea procedurii falimentului. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept III.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 2 octombrie 2023, cu numărul unic de dosar 411/35/2023, reclamanta societatea AAA – S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări – Serviciul pentru Imigrări al Judeţului Satu Mare, printre altele, să se constate nelegalitatea unui număr de 27 de decizii emise de pârât, de respingere a cererii reclamantei de emitere a unui număr de 27 de avize de angajare pentru lucrător permanent, depuse de societate în vederea angajării unor cetăţeni din Bangladesh, cu consecinţa anulării acestor decizii şi a obligării pârâtului la emiterea avizelor de angajare solicitate.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, printre altele, că motivul invocat de pârât, în sensul că societatea nu desfăşura nicio activitate din cele înregistrate în registrul comerţului, contravine dispoziţiilor art. 4 alin. (2) lit. a), coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, potrivit cărora dovada îndeplinirii condiţiei generale ca angajatorul să desfăşoare pe teritoriul României activităţi compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinilor se face prin prezentarea de către angajator a documentelor prevăzute de art. 6 alin. (1) din sus indicatul act normativ. III.2. Sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă

Prin Sentinţa civilă nr. 37 din 19 februarie 2024, Curtea de Apel Oradea – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General Pentru Imigrări – Biroul Pentru Imigrări al Judeţului Satu Mare şi, în consecinţă, a dispus anularea deciziilor atacate, obligând pârâtul să emită avizele de angajare solicitate de reclamantă şi să plătească acesteia cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

S-a apreciat că, prin depunerea certificatului de înmatriculare în registrul comerţului şi a organigramei care cuprinde codurile CAEN pentru care reclamanta a solicitat eliberarea avizelor de angajare, reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, respectiv aceea de a desfăşura pe teritoriul României activităţi compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului. III.3. Recursul formulat în cauză

Pârâtul Biroul pentru Imigrări al Judeţului Satu Mare din cadrul Inspectoratului General pentru Imigrări a criticat, prin cererea de recurs, această soluţie, susţinând, printre altele, teza greşitei interpretări, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014.

Din perspectiva modului de interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) lit. a) indicate supra, recurentul-pârât a arătat că respectiva condiţie prevăzută de textul legal presupune ca angajatorul să desfăşoare efectiv activităţi compatibile cu funcţia pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului. Or, a plasa un muncitor străin la un beneficiar, în vederea obţinerii unui beneficiu material de pe urma muncii acestuia, nu poate fi interpretat în sensul definit de legiuitor în cuprinsul actului normativ în discuţie, respectiv ca societatea plasatoare să desfăşoare activităţi compatibile cu funcţia pentru care se solicită emiterea avizului de angajare. III.4. Întâmpinarea la recurs

Intimata-reclamantă societatea AAA – S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a susţinut teza unei corecte interpretări, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, coroborate cu cele ale art. 6 din acelaşi act normativ.

În acest sens, intimata-reclamantă a învederat că îndeplinirea condiţiei prevăzute de textul normativ indicat supra se face exclusiv prin prezentarea documentelor reglementate de art. 6 din actul normativ în discuţie, fără a fi necesară dovedirea altor aspecte. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea din 26 septembrie 2024, instanţa de trimitere a făcut analiza condiţiilor cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă, apreciind condiţiile îndeplinite. V. Punctele de vedere ale părţilor

Recurentul-pârât a depus un punct de vedere scris, prin care a arătat că dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a), coroborate cu cele ale art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, trebuie interpretate în sensul că, pentru îndeplinirea condiţiei prevăzute de acestea, nu este suficientă înscrierea în certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori în certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor a codurilor CAEN aferente activităţilor compatibile cu funcţia pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

În cuprinsul Încheierii din 26 septembrie 2024, instanţa de trimitere nu a exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept pentru dezlegarea căreia a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele consultate au rezultat orientările jurisprudenţiale ce urmează a fi prezentate.

Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că din coroborarea art. 6 alin. (1) cu art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 rezultă că dovada îndeplinirii condiţiei generale indicate supra rezidă în prezentarea certificatului de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului, în copie şi în original, precum şi a certificatului constatator din care să rezulte că în registrul comerţului nu au fost înregistrate menţiuni privind deschiderea procedurii falimentului, fiind suficient ca activitatea compatibilă să se regăsească în cuprinsul înscrisurilor în discuţie.

Pe aceeaşi linie de argumentare, în măsura în care la momentul formulării cererilor de eliberare a avizelor de angajare solicitanţii au exhibat calitatea de agenţi de muncă temporară, instanţele au înţeles să particularizeze modul de interpretare a prevederilor vizate de încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce face obiectul cauzei pendinte, criteriul definitoriu fiind cel al deţinerii de către solicitant a calităţii de întreprindere autorizată şi înscrisă în Registrul naţional de evidenţă a agenţilor de muncă temporară autorizaţi, gestionat de Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale, conform prevederilor art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1.256/2011 privind condiţiile de funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară.

O altă orientare jurisprudenţială, ce are caracter majoritar, a fost în sensul că verificările ce se impun a fi realizate, din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, în vederea eliberării avizului de angajare, nu pot fi limitate la cercetarea obiectului de activitate indicat în registrul comerţului şi în cuprinsul înscrisurilor depuse de solicitant, ci se impune şi verificarea activităţii efectiv desfăşurate.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul de recursuri în interesul legii, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind restricţiile la angajarea străinilor nu au fost identificate hotărâri relevante. X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În jurisprudenţa recentă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată o hotărâre, prin care s-a reţinut că dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 a fost făcută prin depunerea certificatului de înmatriculare şi a certificatului constatator emise de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care cuprind codurile CAEN ale unor activităţi compatibile cu funcţiile pentru care s-a solicitat încadrarea în muncă a cetăţenilor vietnamezi, iar cerinţa reţinută de pârât ca nefiind îndeplinită, respectiv obligativitatea desfăşurării efective a activităţii compatibile cu funcţiile pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinilor nu este prevăzută expres de legiuitor în cuprinsul ordonanţei indicate supra, astfel că nu se poate reţine legalitatea stabilirii unei astfel de obligaţii în sarcina reclamantei, de către pârât (Decizia civilă nr. 3.217 din 14 iunie 2023). XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că pentru îndeplinirea condiţiei prevăzute de aceste dispoziţii în vederea eliberării avizului de angajare nu este suficientă înscrierea, în certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, a codurilor CAEN aferente activităţilor compatibile cu funcţia pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului, fiind necesară şi desfăşurarea efectivă de către angajator a activităţii compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege.

Astfel, sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei în recurs, conform art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la legătura de dependenţă dintre chestiunea de drept şi soluţionarea cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, în contextul în care prin unul dintre motivele de casare invocate prin cererea de recurs s-a criticat modalitatea de interpretare a chestiunii de drept vizate de sesizare.

Cerinţa nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este îndeplinită, în condiţiile în care nu există dezlegări de principiu ale aceloraşi chestiuni de drept sau ale unor chestiuni similare date de instanţa supremă în cadrul acestei competenţe specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti din ţară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop – hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi respectiv, recursul în interesul legii.

Este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept. După cum s-a reţinut în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pornindu-se de la scopul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, acela de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare, condiţia noutăţii poate fi prezentă nu numai în contextul unei reglementări nou-intrate în vigoare, ci şi a uneia vechi, impunându-se, însă, ca jurisprudenţa asupra respectivei probleme de drept să se afle într-un stadiu incipient (Decizia nr. 73 din 9 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 20 ianuarie 2021; Decizia nr. 8 din 30 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 16 martie 2023; Decizia nr. 12 din 20 februarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 aprilie 2023).

Aşadar, pentru evaluarea acestei cerinţe, prezintă relevanţă nu doar momentul adoptării actului normativ în care sunt cuprinse dispoziţiile supuse interpretării, ci şi dacă acestea au făcut obiectul unei practici judiciare consistente.

În cauză, se constată că, deşi normele judiciare supuse interpretării au o anumită vechime, totuşi, practica judiciară este incipientă, fiind identificată jurisprudenţă relevantă doar izolat şi cu caracter recent.

În fine, este îndeplinită şi cerinţa potrivit căreia chestiunea de drept vizată de întrebare este reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Noţiunea de „chestiune de drept”, deşi nu este definită de legiuitor, presupune în mod necesar o „problemă de drept reală şi veritabilă”, în sensul ca „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară” şi să fie „legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46 etc.).

În cauză, se constată că textele legale supuse interpretării, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 28/2024 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul străinilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2024, ridică serioase dificultăţi de corelare. Astfel, în timp ce art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 face referire la desfăşurarea unei activităţi compatibile cu funcţia pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului, ca o condiţie generală pentru emiterea avizului de angajare, art. 6 din acelaşi act normativ stabileşte un regim probatoriu pentru dovedirea îndeplinirii acestei condiţii, menţionând doar prezentarea unor certificate care atestă obiectele de activitate autorizate. Or, este posibil ca angajatorul să nu desfăşoare toate activităţile înscrise în registrele menţionate, punându-se, în acest context, întrebarea dacă, prin regimul probator reglementat de art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, legiuitorul a înţeles să nuanţeze cerinţa prevăzută la art. 4 alin. (2) lit. a) din acelaşi act normativ, în sensul că este suficient ca activitatea compatibilă să fie înregistrată sau, dimpotrivă, dacă rămâne condiţia de desfăşurare efectivă a activităţii pentru care se solicită eliberarea avizului.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, se constată că mecanismul reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat, sesizarea fiind admisibilă. XII.2. Asupra fondului sesizării

Dispoziţiile legale ce fac obiectul prezentei sesizări sunt cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, aprobată prin Legea nr. 14/2016, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 28/2024 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul străinilor.

Art. 3 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat instituie regula potrivit căreia „străinii cu şedere legală pe teritoriul României pot fi încadraţi în muncă în baza avizului de angajare obţinut de angajatori în condiţiile prezentei ordonanţe”.

Avizul de angajare este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, ca documentul oficial eliberat de către Inspectoratul General pentru Imigrări, care atestă dreptul unui angajator de a încadra în muncă un străin pe o anumită funcţie şi care se eliberează după verificarea unor condiţii generale şi a unor condiţii speciale în funcţie de tipul de lucrător.

În continuare, art. 4 alin. (2) enumeră condiţiile generale pentru eliberarea avizului de angajare, printre care unele referitoare la angajatori, relevantă cauzei fiind cea menţionată la litera a), respectiv: „angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală desfăşoară pe teritoriul României activităţi compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului”.

Potrivit art. 6 alin. (1) din cuprinsul aceluiaşi act normativ: ” (1) Dovada îndeplinirii condiţiei generale prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a) se face prin prezentarea de către angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală a următoarelor documente: a) certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în copie şi în original; b) certificatul constatator din care să rezulte că în registrul comerţului sau, după caz, în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor nu au fost înregistrate menţiuni privind deschiderea procedurii falimentului. (…)”

În fine, dispoziţiile art. 28 alin. (1) şi (2) stipulează că: ” (1) Cererea pentru eliberarea avizului de angajare/detaşare se depune de către angajator/beneficiarul prestării de servicii la oricare dintre formaţiunile teritoriale ale Inspectoratului General pentru Imigrări. Documentaţia necesară obţinerii avizului de angajare/detaşare poate fi depusă de orice persoană care are calitatea de reprezentant legal al angajatorului/beneficiarului prestării de servicii, în condiţiile legii. (2) Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia. În cazurile în care, pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor de obţinere a avizului de angajare/detaşare, sunt necesare verificări suplimentare, termenul de soluţionare a cererii poate fi prelungit cu cel mult 15 zile. Cererea de eliberare a avizului de angajare formulată de angajatorul unui posesor de Carte albastră a Uniunii Europene obţinută într-un alt stat membru se soluţionează în termen de 15 zile de la data primirii.”

Pentru a răspunde chestiunii de drept vizate de sesizare se impune interpretarea gramaticală şi sistematică a acestor norme, în sensul celor ce urmează.

În primul rând, analizând ad litteram (cuvânt cu cuvânt) textul legal conţinut de art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, se observă că acesta corelează activitatea pentru care se cere avizarea cu utilizarea verbului „a desfăşura”. Rezultă că norma juridică se referă la ipoteza în care angajatorul efectuează, în concret, activităţi materiale compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, deci realizează efectiv prestaţiile caracteristice activităţii autorizate, pentru care solicită avizele de angajare.

În egală măsură, coroborarea acestei dispoziţii legale cu cea conţinută la art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ nu determină o altă concluzie. Împrejurarea că angajatorul are înscrisă în certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori în certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor menţiunea care permite juridic desfăşurarea unei activităţi nu este suficientă pentru a realiza ipoteza normei legale, întrucât aceasta include şi o prestaţie materială, respectiv desfăşurarea efectivă a activităţii cu care funcţia pe care angajatul o va ocupa este compatibilă. Astfel, în timp ce sintagma „a desfăşura o activitate” face trimitere la înfăptuirea acestei acţiuni, înscrierea în documentele constitutive a unor denumiri şi simboluri are, în cazul concret, doar rolul de a evidenţia dacă activitatea pentru care se solicită avizul face parte din obiectul de activitate al angajatorului.

Cu alte cuvinte, condiţia pentru eliberarea avizului rămâne cea de desfăşurare în concret a activităţii pentru care se solicită angajarea, iar, în ceea ce priveşte regimul probator al acesteia, certificatele prevăzute de art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 dau naştere unei prezumţii relative de îndeplinire a cerinţei, susceptibile însă de înlăturare, prin proba contrară.

Spre aceeaşi interpretare converg şi prevederile art. 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 redate mai sus, care nu limitează analiza structurii de imigrări la examinarea documentelor depuse, ci permit expres extinderea controlului, prin verificări suplimentare.

În concluzie, se apreciază că dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 impun ca activitatea pe care angajatul o va desfăşura să se identifice cu una dintre activităţile înscrise în obiectul de activitate al angajatorului potrivit certificatului de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori certificatului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi suplimentar ca angajatorul să desfăşoare, deja, în mod efectiv activitatea respectivă. Corelativ, condiţia nu se verifică în ipoteza în care nu titularul cererii de avizare desfăşoară activitatea, ci o altă persoană juridică cu care acesta se află în raporturi contractuale.

De altfel, voinţa legiuitorului a fost clarificată în acelaşi sens, prin Expunerea de motive care a stat la baza adoptării Legii nr. 28/2024 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul străinilor, prin care s-au modificat şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014. Cu această ocazie, s-a reţinut că este necesară „modificarea art. 4 alin. (2) lit. a) în sensul menţionării faptului că străinul desfăşoară efectiv pe teritoriul României activităţi compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, modificarea fiind necesară pentru claritatea textului şi eliminarea diferitelor interpretări în analizarea îndeplinirii condiţiei”.

Deopotrivă, trebuie subliniat că această concluzie nu intră în contradicţie cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.256/2011 privind condiţiile de funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, invocate în cuprinsul sentinţei şi al cererii de recurs din cadrul dosarului în care a fost pronunţată încheierea de sesizare, întrucât domeniile de aplicare a celor două acte normative nu se suprapun. În acest sens, după cum rezultă din art. 2 al actului normativ menţionat, punerea la dispoziţie a lucrătorilor temporari străini presupune două cerinţe specifice cumulative, anume ca angajatorii să deţină calitatea de agenţi de muncă autorizaţi conform respectivei hotărâri şi ca angajaţii să fie domiciliaţi sau să deţină reşedinţa în România, în baza autorizaţiei de muncă sau a permisului de şedere în scop de muncă eliberată/eliberat potrivit legii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,