Decizia nr. 326/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2653/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.653/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.795/30/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra chestiunii de drept ce face obiectul interpretării reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror apreciază că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate. Pe fond, consideră că se impune admiterea sesizării, în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 100 1 din Legea nr. 273/2004 sunt aplicabile şi în situaţia în care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, în condiţiile în care acordarea indemnizaţiei de sprijin are ca scop protecţia drepturilor copilului, fiind vorba de un efect viitor al unei situaţii de drept trecute.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din data de 17 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 3.795/30/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Sunt aplicabile dispoziţiile art. 100 1 din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi în situaţia în care hotărârea judecătorească de încuviinţare a rămas definitivă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi pentru abrogarea art. 5 alin. (7) lit. ş) şi cc) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 noiembrie 2024 cu numărul unic de Dosar 2.653/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 24 februarie 2025.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 24 februarie 2025, completul constituit potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulament din preşedintele Secţiei I civile şi din 12 judecători din cadrul aceleiaşi secţii a constatat ivit incidentul procedural referitor la compunerea formaţiunii de judecată sub aspectul secţiilor interesate în raport cu problema de drept supusă dezlegării, apreciind că, întrucât hotărârile judecătoreşti comunicate de curţile de apel la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt pronunţate în materia contenciosului administrativ şi fiscal, cauza pendinte nu este de competenţa unui complet alcătuit exclusiv din judecătorii Secţiei I civile.

Prin tragerea la sorţi consemnată în Procesul-verbal din 12 martie 2025, ca urmare a ivirii incidentului procedural indicat supra, a fost stabilită compunerea formaţiunii de judecată învestite cu soluţionarea sesizării formulate în Dosarul nr. 3.795/30/2023 de către Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, aceasta fiind formată din preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi din 12 judecători din cadrul aceleiaşi secţii, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulament. Termenul de judecată pentru soluţionarea sesizării a fost stabilit pentru data de 30 iunie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2004): ” Art. 100 1 . – (1) Adoptatorul sau familia adoptatoare beneficiază, cu titlul de sprijin financiar, de o indemnizaţie lunară, denumită în continuare indemnizaţie de sprijin, raportată la indicatorul social de referinţă, în cuantum de 1,20 ISR, pentru fiecare copil care, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, se află în una dintre următoarele situaţii: a) are vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani; b) este încadrat în grad de handicap uşor sau mediu; c) face parte dintr-un grup de 2 fraţi adoptabili împreună. (2) Cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 50% pentru cazul în care la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei copilul se află în una dintre următoarele situaţii: a) are împlinită vârsta de 7 ani; b) este încadrat în grad de handicap accentuat sau grav, infectat HIV sau bolnav SIDA; c) face parte dintr-un grup de cel puţin 3 fraţi adoptabili împreună. (3) În situaţia în care copilul adoptat întruneşte două dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) sau (2), cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 75%. (4) În situaţia în care copilul adoptat întruneşte cumulativ toate condiţiile prevăzute la alin. (1) sau pe cele prevăzute la alin. (2), cuantumul indemnizaţiei de sprijin se majorează cu 100%. (5) Indemnizaţia de sprijin prevăzută la alin. (1)-(4) se acordă începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei şi încetează fie la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către copilul adoptat, fie în luna în care a intervenit desfacerea adopţiei sau declararea nulităţii acesteia. La cererea adoptatului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă acesta îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, sprijinul financiar poate fi acordat pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept III.1. Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28.08.2023, cu numărul unic de Dosar 3.795/30/2023, reclamanta AAA, reprezentant legal – părinte adoptator al minorului BBB, a chemat în judecată pârâta CCC, solicitând anularea în totalitate a Actului administrativ nr. xxx/19.06.2023, emis de către pârâtă, precum şi anularea tuturor actelor subsecvente acestuia, inclusiv Decizia nr. xxx/25.05.2023 şi, pe cale consecinţă, obligarea pârâtei la emiterea unui nou act administrativ legal prin care să dispună acordarea indemnizaţiei de sprijin prevăzute de art. 100 1 din Legea nr. 273/2004, introdus prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi pentru abrogarea art. 5 alin. (7) lit. ş) şi cc) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Legea nr. 268/2020), începând cu luna următoare depunerii cererii, respectiv 1 iunie 2023 şi până la împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, respectiv pe toată durata continuării studiilor, dar nu mai mult de 26 ani. III.2. Sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă

Prin Sentinţa civilă nr. xxx/8.02.2024, pronunţată în Dosarul nr. 3.795/30/2023, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta AAA, în contradictoriu cu pârâta CCC, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că Sentinţa civilă nr. xxx/PI/2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. xxx/30/2016, prin care a fost încuviinţată adopţia minorului, a rămas definitivă la data de 20.12.2016, iar prin Decizia nr. xxx/25.05.2023, pârâta CCC a respins cererea reclamantei AAA, prin care aceasta a solicitat acordarea indemnizaţiei de sprijin pentru minor, motivat de faptul că la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei – 20.12.2016 – nu era în vigoare Legea nr. 268/2020.

Totodată, s-a reţinut că dispoziţiile art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, nu precizează expres dacă reglementarea se aplică şi minorilor adoptaţi înainte de intrarea în vigoare a acestor prevederi şi, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 268/2020, prin această normă s-a urmărit acordarea de noi stimulente financiare care să susţină decizia unei familii de a adopta. III.3. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurenta-reclamantă AAA, prin care a solicitat casarea hotărârii primei instanţe şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea pronunţată la data de 9 octombrie 2024, Curtea de Apel Timişoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 1 din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea pronunţată la data de 17 octombrie 2024, instanţa de trimitere a apreciat îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens instanţa de trimitere a învederat că de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, părţile având opinii divergente cu privire la aplicabilitatea textului normativ supus interpretării.

În opinia instanţei de trimitere, problema de drept enunţată este nouă deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre care să vizeze modul de interpretare a prevederilor art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, pronunţând-se, prin Decizia civilă nr. 2.431/24.04.2024, dată în Dosarul nr. 591/59/2022, doar asupra legalităţii art. 83 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 579/2016), cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 798/2021 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale (Hotărârea Guvernului nr. 798/2021).

Instanţa de trimitere a arătat că dificultatea problemei de drept rezultă din împrejurarea că interpretarea dată prin Decizia civilă nr. 2.431/24.04.2024 indicată supra nu poate fi extinsă şi asupra prevederilor art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, pe de o parte, întrucât interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează un act administrativ (cu caracter normativ), respectiv normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004, iar, pe de altă parte, întrucât din chiar considerentele Sentinţei civile nr. 416/20.09.2022 a Curţii de Apel Timişoara, menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 2.431/24.04.2024, se desprinde ideea că Legea nr. 268/2020 limitează acordarea acestor stimulente exclusiv la ipoteza persoanelor care au copii adoptaţi prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive după data intrării în vigoare a acestei legi (pag. 18-19 din Sentinţa civilă nr. 416/20.09.2022, pronunţată în Dosarul nr. 591/59/2022).

Instanţa de trimitere a subliniat că prin Decizia nr. 16 din 3 octombrie 2022 şi prin Decizia nr. 12 din 19 iunie 2023, ambele pronunţate în recursuri în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat doar cu privire la probleme de drept similare, care pun în discuţie aplicabilitatea în timp a legii noi, menţionând, totodată, că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data pronunţării încheierii de sesizare. V. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia instanţei de trimitere, dispoziţiile art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, sunt aplicabile doar persoanelor care au finalizat procedura de adopţie după intrarea în vigoare a legii noi, câtă vreme, în cuprinsul acestora, se prevede că indemnizaţia de sprijin, reglementată în situaţiile menţionate la alin. (1)-(4) ale aceluiaşi articol, se acordă începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei.

Astfel, Curtea de Apel Timişoara a considerat relevant pct. VII din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 268/2020, prin care se menţionează necesitatea reglementării de noi stimulente financiare care să susţină decizia unei familii de a adopta, cu scopul identificării cât mai rapide a unei familii adoptive pentru copiii aflaţi în sistemul de protecţie.

În raport cu aceste aspecte, instanţa de trimitere a apreciat că, dacă legiuitorul ar fi intenţionat să acorde indemnizaţia de sprijin tuturor persoanelor care au adoptat copii aflaţi în categoriile arătate la alin. (1)-(4) ale art. 100 1 din Legea nr. 273/2004, ar fi prevăzut acest lucru, stipulând în mod alternativ (pe lângă ipoteza deja reglementată, care se referă la procedurile de adopţie în curs sau care vor urma) plata, de la data intrării în vigoare a legii ori de la altă dată ulterioară intrării în vigoare (de exemplu, de la data solicitării), pentru adopţiile deja definitivate la data apariţiei legii noi.

Câtă vreme textul legal citat supra stipulează că indemnizaţia se acordă începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, în aprecierea instanţei de trimitere, se poate concluziona că indemnizaţia nu se aplică retroactiv şi adopţiilor definitivate înainte de apariţia legii noi, fiind greu de acceptat că legiuitorul ar putea să prevadă o plată retroactivă (de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei) ce se poate întinde pe parcursul chiar şi a peste 25 de ani, în situaţia în care copilul adoptat nu a împlinit încă 26 de ani şi se află în continuarea studiilor.

În sprijinul acestei opinii au fost evocate considerentele Deciziei nr. 16 din 3 octombrie 2022 şi cele ale Deciziei nr. 12 din 19 iunie 2023, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursuri în interesul legii, instanţa de trimitere subliniind că Legea nr. 268/2020, prin care a fost introdus art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, nu a extins aplicarea noilor dispoziţii şi situaţiilor născute înainte de intrarea în vigoare a acestora, astfel încât, în lipsa unei dispoziţii exprese, se aplică regula generală, potrivit căreia legea civilă nu are putere retroactivă şi priveşte actele şi faptele încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiile juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Curtea de Apel Timişoara a considerat, însă, că dispoziţiile art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, ar putea fi apreciate ca neconstituţionale, sens în care a şi sesizat, din oficiu, Curtea Constituţională a României, prin Încheierea din 9.10.2024, în cadrul căreia a opinat că textul legal nu corespunde exigenţelor art. 16 alin. (1) din Constituţia României, raportate la prevederile art. 20 din Legea fundamentală, ce fac aplicabil, cu prioritate, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta-reclamantă a apreciat că problema de drept supusă examinării nu este o chestiune de drept determinantă în soluţionarea pe fond a cauzei, neinvocându-se modalităţi diferite de interpretare a unui text de lege, care să nu fi fost înlăturate prin Sentinţa civilă nr. 416/20.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 591/59/2022, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2.431/24.04.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acelaşi dosar, obligatorie în temeiul art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Prin această sentinţă a fost anulat art. 83 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016 (astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 798/2021). Textul art. 100 1 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, introdus prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, este, în opinia reclamantei, suficient de clar, nu este incomplet şi se interpretează în corelare cu art. 80 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 798/2021.

În opinia recurentei-reclamante, principiile ce se degajă din Decizia nr. 12 din 19 iunie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nu sunt aplicabile cauzei pendinte, câtă vreme dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. În prezenta cauză, chiar dacă se apreciază că situaţia juridică a fost născută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei fiind pronunţată înainte de un atare moment, situaţia juridică şi efectele ei subzistă şi după intrarea în vigoare a acestui act normativ prin care au fost stabilite indemnizaţii de sprijin pentru adoptatorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 100 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004, introdus prin Legea nr. 268/2020 şi care a intrat în vigoare la 26.03.2021.

Intimata-pârâtă nu a formulat punct de vedere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Alba Iulia, Ploieşti şi Timişoara au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Braşov, Bucureşti, Galaţi, Iaşi şi Ploieşti au comunicat opinii teoretice ale magistraţilor secţiilor consultate din cadrul acestor curţi de apel şi din cadrul tribunalelor arondate.

Orientarea jurisprudenţială exprimată în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti comunicate este în sensul că dispoziţiile art. 100 1 din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, nu sunt aplicabile în situaţiile în care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 268/2020, întrucât prevederile acestui act normativ nu au extins aplicarea noilor dispoziţii şi situaţiilor născute înainte de intrarea lor în vigoare, în lipsa unei dispoziţii exprese fiind incidentă regula generală, potrivit căreia legea civilă nu are putere retroactivă şi se aplică actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, în virtutea prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul civil şi principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, conform căruia legea produce efecte doar pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

În acest sens sunt şi opiniile teoretice comunicate de Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Braşov, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Prahova.

Prin opinia teoretică minoritară exprimată de Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui s-a reţinut caracterul general obligatoriu al Sentinţei civile nr. 416 din 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 591/59/2022, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 2.431 din 24.04.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 19 septembrie 2024, în virtutea prevederilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Argumentarea adusă în susţinerea acestei opinii s-a axat pe efectele interpretării conţinute în considerentele hotărârii judecătoreşti indicate supra, din perspectiva interpretării dispoziţiilor art. 100 1 din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, în sensul că din textul acestora nu rezultă că prevederile în discuţie s-ar aplica exclusiv adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive după intrarea în vigoare a Legii nr. 268/2020, ci reglementarea se aplică pentru viitor, în măsura în care este îndeplinită situaţia premisă privind existenţa unei hotărâri definitive de încuviinţare a adopţiei, indiferent dacă hotărârea de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 268/2020, fără ca această modalitate de aplicare a legii să semnifice încălcarea principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice. VIII. Punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat un punct de vedere prin care a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării ce face obiectul cauzei pendinte, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, argumentând, totodată, în sensul că dispoziţiile art. 100 1 din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, sunt aplicabile şi în situaţia în care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 268/2020.

În acest sens Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat faptul că scopul acordării şi natura indemnizaţiei de sprijin în discuţie sunt de a satisface nevoile speciale ale copiilor adoptaţi, care se încadrează în categoriile prevăzute de lege, esenţa reglementării care le consacră fiind aceea de instituire a unor măsuri de ocrotire şi protecţie pe care statul le asigură minorilor, în raport cu obligaţia prevăzută de art. 49 din Constituţia României.

Astfel, din perspectiva copiilor adoptaţi, aflaţi în situaţiile indicate în cuprinsul art. 100 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004, acordarea indemnizaţiei de sprijin pe care noua lege o consacră reprezintă un efect al adopţiei, iar, din punctul de vedere al aplicării temporale a acestor dispoziţii în privinţa adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, acordarea indemnizaţiei de sprijin prevăzute de noua lege se înfăţişează drept un efect viitor al unei situaţii juridice născute anterior intrării sale în vigoare, situaţie juridică derivată din adopţie şi care subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

În opinia Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia vizată de sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, legea nouă consacră, în temeiul dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din Codul civil, un efect viitor al situaţiei juridice derivate din adopţie, astfel încât prevederile normative supuse analizei prin sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile formulată de instanţa de trimitere se aplică şi în privinţa adopţiilor încuviinţate anterior intrării în vigoare a legii noi.

Aspectele de drept intertemporal pe care le presupune soluţionarea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pendinte conţin elemente de specificitate şi diferenţă faţă de cele soluţionate prin deciziile în interesul legii nr. 16/2022 şi nr. 12/2023, întrucât, în cauzele în care s-au pronunţat aceste decizii, situaţiile juridice analizate constituiau facta praeterita, ale căror efecte s-au produs/s-au consumat în totalitate sub imperiul vechii legi, iar acestora noua lege nu le era aplicabilă, întrucât, în caz contrar, s-ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii.

Nu în ultimul rând, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că interpretarea şi aplicarea legii în sensul propus nu generează o încălcare a deciziilor nr. 818-nr. 821 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale a României, întrucât soluţia propusă nu conduce la substituirea instanţelor de judecată în atribuţiile legiuitorului pozitiv ori în competenţele Curţii Constituţionale, ea rezultând din regulile specifice de soluţionare a conflictului legilor civile în timp într-o situaţie specifică, ce se încadrează în una dintre ipotezele prevăzute de art. 6 alin. (6) din Codul civil. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Dispoziţiile art. 100 1 (în integralitate), precum şi cele ale art. 100 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 273/2004, formează obiect al excepţiilor de neconstituţionalitate în dosarele nr. 3.510D/2024 şi nr. 2.120D/2023 ale Curţii Constituţionale, ambele aflate în faza de întocmire a raportului.

Excepţia de neconstituţionalitate invocată, din oficiu, de Curtea de Apel Timişoara în cauza în care a fost formulată sesizarea pendinte constituie obiect al Dosarului nr. 3.510D/2024 al Curţii Constituţionale.

Din examinarea încheierii de sesizare a instanţei de contencios constituţional se observă că instanţa de trimitere a solicitat pronunţarea unei decizii de neconstituţionalitate, apreciind că dispoziţiile art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, introduse prin art. I pct. 32 din Legea nr. 268/2020, sunt neconstituţionale în măsura în care acestea se interpretează ca neaplicându-se şi adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 268/2020.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de trimitere a considerat că dispoziţiile legale criticate contravin art. 16 alin. (1) din Constituţia României referitoare la egalitatea în drepturi. X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie X.1. Jurisprudenţa în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 16 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1087 din 10 noiembrie 2022, s-a statuat că dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, introduse prin Legea nr. 101/2019, nu se aplică persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a arătat următoarele: ” 47. În mod tradiţional, situaţiile juridice au fost clasificate în trei categorii: – facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest moment; – facta pendentia, adică situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi; – facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectele viitoare ale situaţiilor juridice trecute. 48. Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte, deci legea nouă nu se poate aplica efectelor produse de aceste situaţii juridice înainte de intrarea ei în vigoare, deoarece ar însemna o aplicare retroactivă a legii noi.”

Prin Decizia nr. 12 din 19 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 13 iulie 2023, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1 2 ) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, introduse prin art. I din Legea nr. 288/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, s-a statuat că dreptul la compensaţia lunară pentru chirie, pentru plata ratelor de credit, nu poate fi recunoscut poliţiştilor care au încheiat contracte de credit ipotecar/imobiliar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2018.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a arătat următoarele: ” 78. În lipsa unei statuări exprese în cuprinsul Legii nr. 288/2018, în sensul că de compensaţia prevăzută de art. 31 alin. (12) din Legea nr. 360/2002 beneficiază şi poliţiştii care au îndeplinit anterior condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie şi ale căror credite ipotecare/imobiliare se află în derulare la data intrării în vigoare a legii, nu se poate considera că vechiul drept la compensaţia lunară pentru chirie a fost reactivat începând cu data intrării în vigoare a normei supuse interpretării. 79. Conform principiului tempus regit actum, condiţiile de fond şi situaţia juridică a potenţialilor beneficiari ai compensaţiei se examinează la un moment ulterior intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din Legea nr. 360/2002, la care poliţiştii menţionaţi nu mai îndeplineau una dintre condiţiile prevăzute de art. 31 alin. (1) şi (11) din aceeaşi lege, aceea de a nu deţine o locuinţă proprietate personală. 80. Raţionamentul în sens contrar, care ataşează efectele noii legi unei situaţii juridice trecute, stinse anterior intrării sale în vigoare, contravine principiului neretroactivităţii legii civile. 81. Dreptul la compensaţia pentru chirie nu mai exista la data intrării în vigoare a legii noi, iar în lipsa unei voinţe exprese a legiuitorului, dreptul astfel stins nu ar putea fi reactivat de interpretul legii. 82. În lipsa oricăror distincţii în actul normativ supus interpretării, condiţiile pentru a beneficia de compensaţia prevăzută de lege trebuie îndeplinite la un moment ulterior intrării sale în vigoare, nu la un moment anterior. 83. Legea ar retroactiva nu doar dacă sprijinul ar fi recunoscut pentru plata ratelor de credit aferente unor perioade anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 288/2018, ci şi dacă ar fi recunoscut pentru plata ratelor de credit scadente ulterior datei de 9 decembrie 2018 şi aferente unor contracte de credit imobiliar/ipotecar aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2018; plata ratelor de credit în temeiul unor contracte de credit imobiliar/ipotecar încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2018 nu poate fi considerată, din perspectiva aplicării în timp a legii, efect viitor al unei situaţii juridice trecute, căreia legea nouă i s-ar aplica fără a se ajunge la aplicarea retroactivă a legii. 84. Potrivit art. 6 alin. (6) din Codul civil, dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. 85. Aceste dispoziţii însă nu sunt aplicabile în cazul dreptului instituit de norma supusă interpretării. 86. Un prim argument în acest sens este acela că situaţia juridică nu derivă din raporturile juridice durabile în timp, expres menţionate în art. 6 alin. (6) din Codul civil. 87. Al doilea argument este acela că situaţia juridică ce atrage aplicarea normei supuse interpretării nu are o singură componentă, respectiv contractarea unui contract de credit imobiliar, ci, aşa cum s-a arătat în precedent, situaţia juridică este reprezentată de un cumul de condiţii ce trebuie îndeplinite de către cel care solicită acordarea dreptului. 88. Altfel spus, ceea ce se analizează în primul rând sunt condiţiile de fond pentru stabilirea dreptului, chestiunea folosirii sumelor aferente compensaţiei pretinse, fie pentru plata chiriei, fie pentru achitarea ratelor unui credit imobiliar/ipotecar, fiind un aspect subsecvent, care prezintă relevanţă doar în măsura în care solicitantul îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru recunoaşterea respectivului drept. 89. Imperativul asigurării unui tratament juridic nediscriminatoriu din perspectiva principiului egalităţii în faţa legii, raportat la împrejurarea că ambele categorii de poliţişti – atât cei care au încheiat contracte de credit imobiliar/ipotecar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2018, cât şi cei care au încheiat aceste contracte ulterior intrării în vigoare a acestei legi – suportă aceeaşi sarcină financiară constând în achitarea ratelor creditului, nu poate conduce la concluzia că aceştia s-ar afla, din perspectiva scopului reglementării, în situaţii juridice identice pentru ca sprijinul financiar să fie recunoscut în egală măsură ambelor categorii de poliţişti. 90. Premisele tratamentului diferit şi diferenţa de situaţie juridică între cele două categorii mai sus menţionate rezultă din însuşi conţinutul normei şi din aplicarea principiului neretroactivităţii legii. 91. Şi pe baza interpretării teleologice a normei se ajunge la aceeaşi concluzie a lipsei de analogie juridică între cele două categorii. 92. Din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 288/2018 rezultă că iniţiatorii acesteia au avut ca scop instituirea unei modalităţi de recompensare a poliţiştilor (şi militarilor), în vederea loializării faţă de instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea, menţionându-se însă expres că iniţiativa legislativă nu implică un efort bugetar pentru instituţiile implicate, respectiv pentru bugetul de stat, deoarece beneficiarii săi au deja dreptul la compensarea chiriei. 93. Prin art. II din Legea nr. 288/2018 a fost completat şi art. 201 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, introducându-se alin. (21)-(23), prin care s-a stipulat în mod similar acelaşi drept şi în favoarea cadrelor militare. Astfel, militarii care îndeplinesc condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie potrivit alin. (1) şi (2) ale textului de lege şi care contractează un credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie, pe o perioadă ce nu poate depăşi durata de derulare a creditului respectiv, pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului. 94. În procesul legislativ, cu privire la cadrele militare, au fost formulate amendamente care vizau includerea la beneficiul normei şi a militarilor care aveau deja în derulare un contract de credit ipotecar/imobiliar, însă aceste amendamente au fost respinse (a se vedea nr. crt. 3 la anexa nr. 2 a Raportului comun nr. XXX/104/2018 şi XXV/32/2018 din 20.09.2018 al Comisiei de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi al Comisiei pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului din cadrul Senatului). 95. Deci, din lucrările parlamentare rezultă explicit voinţa legiuitorului în sensul neextinderii sferei beneficiarilor – cadre militare la persoanele care aveau contracte de credit în derulare la data intrării în vigoare a legii de modificare, singurul element de noutate constând în recunoaşterea posibilităţii folosirii compensaţiei prevăzute de lege şi pentru plata ratelor unui credit imobiliar/ipotecar. 96. Rezultă astfel, şi pe calea interpretării teleologice, că domeniul de aplicare al normei nou-introduse nu poate fi înţeles decât în sensul că se rezumă la poliţiştii care de la data intrării în vigoare a normei îndeplinesc condiţiile de acordare a compensaţiei pentru chirie şi care încheie contracte de credit imobiliar. 97. Situaţiile poliţiştilor care au contractat un credit imobiliar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2018 şi cele ale poliţiştilor care au contractat un astfel de credit ulterior nu sunt analoage sau comparabile. 98. Cei aflaţi în prima situaţie la data intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din Legea nr. 360/2002 nu mai îndeplineau una dintre condiţiile prevăzute de alin. (1) şi (11) ale aceluiaşi articol pentru a li se recunoaşte dreptul la compensaţia pentru chirie. 99. Chiar dacă, din perspectiva plăţii ratelor unui credit imobiliar/ipotecar aflat în derulare, se poate considera că cei care reclamă aplicarea dreptului se află într-o situaţie comparabilă cu cea a poliţiştilor care au contractat/vor contracta credite după data de 9 decembrie 2018, totuşi, elementul obiectiv menţionat anterior, coroborat cu lipsa voinţei legiuitorului de a reactiva în privinţa lor dreptul la compensaţia pentru chirie stins prin dobândirea unei locuinţe anterior intrării în vigoare a noii legi, conduce la concluzia că diferenţa de tratament juridic în ceea ce îi priveşte are o bază rezonabilă şi obiectivă, dată de neîndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute cumulativ de lege.” X.2. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 2.431 din 24 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 591/59/2022, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de DDD şi Guvernul României împotriva Sentinţei civile nr. xxx din 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţa de recurs apreciind că trebuie să se acorde prioritate calităţii de copil adoptat, iar nu criteriului datei rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, o reglementare precum cea prevăzută de art. 83 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, fiind de natură a crea o situaţie ce implică o măsură cu un caracter disproporţionat între ajutorul acordat persoanelor menţionate de art. 100 1 din Legea nr. 273/2004 şi lipsa totală a acestui sprijin financiar pentru cei care au adoptat copii anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, cu ignorarea obligaţiei de ocrotire şi protecţie a minorilor pe care statul o are în raport cu prevederile art. 49 din Constituţia României. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, impunându-se emiterea unei decizii interpretative prin care să fie tranşată chestiunea de drept sesizată, referitoare la acordarea indemnizaţiei de sprijin aflată în discuţie, în contextul anulării definitive, prin hotărâre a instanţei de contencios administrativ, a unor prevederi din normele metodologice sus-menţionate. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanţa supremă reţine că prezenta sesizare a fost formulată în temeiul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă. XII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege.

Astfel, sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei în recurs, conform art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă raportat la art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Condiţia de admisibilitate referitoare la legătura de dependenţă dintre chestiunea de drept şi soluţionarea cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, în contextul în care prin cererea de recurs s-a criticat modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 100 1 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, atunci când adopţia a fost încuviinţată prin hotărâre judecătorească care a rămas definitivă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.

Cerinţa nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este îndeplinită, în condiţiile în care nu există dezlegări de principiu ale aceloraşi chestiuni de drept sau ale unor chestiuni similare date de instanţa supremă în cadrul acestei competenţe specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti din ţară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop – hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, respectiv, recursul în interesul legii.

Este îndeplinită şi condiţia noutăţii chestiunii de drept. După cum s-a reţinut în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, această condiţie este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate (Decizia nr. 4/2014; Decizia nr. 13/2015; Decizia nr. 41/2016; Decizia nr. 29/2021; Decizia nr. 62/2021; Decizia nr. 64/2021; Decizia nr. 76/2021; Decizia nr. 5/2023; Decizia nr. 7/2023; Decizia nr. 22/2023; Decizia nr. 44/2023¸ Decizia nr. 2/2024; Decizia nr. 4/2024).

Această condiţie de admisibilitate decurge în prezenta cauză din caracterul relativ recent al Legii nr. 268/2020 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1140 din 26 noiembrie 2020. Prevederile art. I pct. 32 din această lege, prin care a fost introdus în Legea nr. 273/2004 cap. VIII 1 , având denumirea „Dispoziţii privind susţinerea şi stimularea adopţiei interne”, au intrat în vigoare la data de 26.03.2021, în temeiul dispoziţiilor art. III alin. (1) din Legea nr. 268/2020.

În temeiul dispoziţiilor art. III alin. (2) din Legea nr. 268/2020, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 798/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 5 august 2021, prin care a fost modificată şi înlocuită anexa la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016.

În cuprinsul art. 80-84 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, în aplicarea dispoziţiilor art. 100 1 din legea anterior menţionată, a fost detaliată procedura de plat