ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 73/2020

Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a dispus, prin încheierea din 17 februarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 35.860/299/2018, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menționate.

Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța Guvernului nr. 21/1992

Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din contracte și pentru adaosul unui aliniat la art. 1.089 din Codul civil, abrogată de Legea nr. 71/2011 la 1 octombrie 2011, denumită în continuare Legea nr. 313/1879

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la 21 decembrie 2018, petenta A (bancă) a formulat plângere în contradictoriu cu B, solicitând anularea Procesului-verbal de contravenție nr. 0765210 din 29 noiembrie 2018 - denumit în continuare proces-verbal -, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 7 lit. c) a doua liniuță din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, anularea măsurilor dispuse prin procesul-verbal și, în subsidiar, înlocuirea amenzii cu avertisment.

Fapta contravențională reținută în sarcina petentei constă în perceperea la întreg soldul creditului a dobânzilor penalizatoare prevăzute în contract pe perioada executării silite, petenta A prestând servicii ce au afectat interesele economice ale consumatorilor în condițiile în care nu s-a putut verifica algoritmul conform căruia pe perioada executării silite sumele poprite au fost folosite, fie pentru plata dobânzilor penalizatoare, fie pentru plata principalului.

Procesul-verbal a vizat în concret dispozițiile art. 8.6 din contractele de credit încheiate de A, prevederi în cadrul cărora Banca a stabilit următoarele: "în cazul în care împrumutatul și împrumutatul solidar nu își îndeplinesc obligațiile de plată, incluzând, dar fără a le limita la plata anuităților atunci când sunt scadente, Banca își rezervă dreptul de a percepe și încasa dobânzi penalizatoare (denumite în continuare "penalități") de 8.00% anual peste dobânda curentă pentru împrumutul restant sau alte sume restante și de 8.00% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic, pro rata temporis, începând cu data scadenței sau cu o dată ulterioară scadenței, conform deciziei Băncii, cuantumul penalităților putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate".

Prin Sentința civilă nr. 2.026/2019 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. 35.860/299/2018, a fost respinsă plângerea contravențională, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere că banca percepea dobânzi penalizatoare la niveluri superioare plafonului prevăzut de prevederile art. 38 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările și completările ulterioare - denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 - care limitează dreptul de a percepe dobânzi penalizatoare la un "procent fix ce nu poate fi mai mare de trei puncte procentuale, care se adaugă la rata dobânzii curente și se aplică la principalul restant".

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că actele adiționale prin care se extindeau efectele prevederilor contractuale privind penalitățile de întârziere au fost încheiate după momentul intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, în cauză stabilindu-se, în mod corect, existența unei fapte contravenționale ca urmare a prestării unor servicii care afectează interesele consumatorului, precum și aplicabilitatea Legii nr. 313/1879, deoarece nu ambele părți acționează în scopul obținerii unui profit, ci doar banca, iar raportul de drept, în ceea ce îl privește pe consumator, este unul civil.

Referitor la măsurile de remediere dispuse de către intimat s-a reținut că acestea au fost întemeiate în mod oportun pe dispozițiile art. 15 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, interpretarea limitativă propusă de către petent a acestei prevederi numai prin raportare la art. 14 din același text legal, de natură să limiteze posibilitatea intimatului de a dispune astfel de măsuri numai în "cazul produselor și serviciilor alimentare, al produselor nealimentare pentru care producătorul stabilește termen de valabilitate/data de minimă durabilitate, care pot afecta viața sau sănătatea consumatorilor ori care prezintă abateri de la caracteristicile prescrise sau declarate", neputând fi primită, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 15 alin. (4) trebuie raportate și la art. 10-13 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, care fac vorbire despre "Produsele și serviciile oferite consumatorilor" în genere, incluzând și serviciul de creditare prestat de către petent.

Împotriva Sentinței civile nr. 2.026/2019 din 17 aprilie 2019 a formulat apel petenta A, solicitând anularea sentinței și, ca urmare a evocării fondului, admiterea plângerii și anularea procesului-verbal, iar în subsidiar, schimbarea în integralitate a sentinței apelate în sensul admiterii în tot a plângerii contravenționale, astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de apel s-a susținut că sentința apelată este contradictorie, întrucât opinia inițială a instanței cu privire la posibilitatea perceperii de penalități în conformitate cu art. 38 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 (indiferent de limitele în care ar putea varia procentul dobânzii penalizatoare) exclude concluzia finală care presupune că în cadrul convențiilor de credit nu se pot percepe dobânzi penalizatoare.

S-a mai arătat că perceperea de dobânzi, fie ele și penalizatoare, nu reprezintă o prestare de servicii, ci este o executare silită prin echivalent.

S-a susținut că banca nu a încălcat prevederile art. 7 lit. c) liniuța a doua din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, nefiind întrunite elementele constitutive ale contravenției, iar modalitatea de aplicare a dobânzii penalizatoare reprezintă o problemă de executare a obligațiilor consumatorului, și nu prestare de servicii din partea băncii.

A apreciat că dobânda penalizatoare este și era permisă de legislație, iar prevederile contractuale privind perceperea de către bancă a unei dobânzi penalizatoare reprezintă de fapt o clauză penală agreată de părți la momentul încheierii contractului și permisă de legea civilă, având ca scop evaluarea prejudiciului suferit de bancă pentru neexecutarea la termen de către împrumutat a obligațiilor contractuale.

În opinia apelantei, dispozițiile Legii nr. 313/1879 și ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XI/2005 sunt inaplicabile contractelor de credit încheiate de bancă cu împrumutații deoarece ele vizează numai raporturile civile, nu și cele comerciale.

De asemenea s-a considerat că o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 14 și 15 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 conduce la concluzia că temeiul aplicării măsurilor de remediere este strict și limitativ indicat pentru anumite abateri (cele descrise la art. 14), astfel încât nu au în vedere și serviciile care ar afecta interesele economice ale consumatorilor.

În cadrul soluționării apelului, la termenul din 14 octombrie 2019, C a depus cerere de intervenție accesorie în sprijinul petentei A, iar la termenul din 11 noiembrie 2019, instanța de apel a admis în principiu cererea de intervenție accesorie.

Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul acestei prevederi legale se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: existența unei cauze aflate în curs de judecată; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță; soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, Tribunalul București a apreciat că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât este legal învestit cu soluționarea unei cereri de apel, într-un litigiu având ca obiect plângere contravențională, ceea ce conferă competență exclusivă, în primă instanță, judecătoriei, în temeiul art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, iar hotărârile pronunțate de judecătorie sunt supuse numai apelului conform art. 34 alin. (2) din același act normativ, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție realizându-se de un complet din cadrul Tribunalului București, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță potrivit dispozițiilor legale indicate.

Condiția de admisibilitate referitoare la caracterul esențial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei pendinte a fost considerată îndeplinită, deoarece, față de obiectul cauzei, de interpretarea dată aspectelor de drept invocate depinde caracterul constitutiv al contravenției reținute în sarcina reclamantei, respectiv soluționarea pe fond a cauzei.

Problema de drept enunțată este nouă, în opinia instanței de trimitere, întrucât nu a fost identificată practică judiciară în materie care să conducă la concluzia că această chestiune a fost dezlegată jurisprudențial în mod unitar.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Pentru a evita o incompatibilitate în cauză prin exprimarea unui punct de vedere, membrii completului de apel nu au expus interpretarea pe care o împărtășesc.

Petenta A a susținut că sunt îndeplinite condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind o orientare jurisprudențială clară la nivel național pentru toate cele trei probleme de drept puse în discuție, motiv pentru care este îndeplinită condiția noutății chestiunilor de drept.

Intervenienta C, însușindu-și întrebările și argumentația aferentă acestora din cuprinsul cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la solicitarea de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru dezlegarea unei chestiuni de drept formulate de către apelanta A, a considerat că, din interpretarea prevederilor art. 3 pct. 11 și art. 56 din Codul comercial, niciodată contractelor de credit nu li s-a aplicat legislația civilă, ci numai cea comercială și, în măsura în care legislația privind protecția consumatorilor a evoluat și a cuprins norme speciale, doar acestea au devenit aplicabile cu prioritate (conform principiului specialia generalibus derogant) de la data adoptării lor, pentru contractele viitoare.

Intimata B a arătat că problemele invocate nu se referă în mod concret la interpretarea prevederilor din legislația națională, ci sunt simple argumentări ale unei situații de fapt privite din perspectiva economică a unui operator economic de profil ce tinde să își apere interesele legate de profitul comercial.

Cu privire la prima problemă de drept s-a apreciat că în sfera de cuprindere a noțiunii de "prestare de servicii" prevăzute la art. 7 lit. c) liniuța doua din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 nu intră și perceperea de dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, perceperea dobânzii penalizatoare nu se încadrează în definiția serviciilor avute în vedere de actul normativ, ci este o sancțiune contractuală pentru neexecutarea la timp a unei obligații de plată, așa cum rezultă din punctele de vedere înaintate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Judecătoria Bistrița, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă și jurisprudența înaintată de Tribunalul București și Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, în sens contrar înaintând opinii Judecătoria Onești, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă și Tribunalul Dâmbovița și hotărâri judecătorești Tribunalul Ialomița.

Referitor la cea de-a doua problemă s-a arătat că dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 313/1879 nu sunt incidente și în cazul contractului de credit încheiat între o instituție financiară și o persoană fizică, în susținerea acestei orientări transmițând puncte de vedere Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul București, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Judecătoria Bistrița, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, în sens contrar opinând Judecătoria Onești, Judecătoria Șimleu Silvaniei și Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea art. 15 alin. (4) coroborat cu art. 14 și art. 10-13 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, într-o opinie s-a considerat că nu se poate dispune pe cale administrativă restituirea dobânzilor penalizatoare stabilite contractual (Curtea de Apel Alba Iulia - Secția a II-a civilă, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, Tribunalul București, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Cluj - Secția a II-a civilă, Judecătoria Bistrița - Secția civilă, Tribunalul Gorj - Secția a II-a civilă, Tribunalul Vrancea - Secția a II-a civilă, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureș și Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă), fiind exprimat și un punct de vedere contrar (Judecătoria Onești, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Șimleu Silvaniei și Tribunalul Galați - Secția a II-a civilă).

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.104/C/1.899/III-5/2020 din 6 iulie 2020, a arătat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 8/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 9 februarie 2006, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 1, art. 2 și ale art. 3 alin. 1 și 2 din Ordonanța Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. 1 din Codul civil, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

Nu a fost identificată jurisprudență relevantă a Curții Constituționale privind chestiunea de drept supusă judecății.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Primele două condiții sunt îndeplinite, întrucât cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată pe rolul unei instanțe învestite cu soluționarea apelului în cadrul litigiului având ca obiect "plângere contravențională", iar, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, hotărârile pronunțate de judecătorie sunt supuse numai apelului, care se soluționează de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare și nici nu s-a statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanțe.

Verificând modul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte de Casație și Justiție constată lipsa punctului de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la chestiunile de drept în legătură cu care a declanșat procedura hotărârii prealabile, instanța de trimitere limitându-se să precizeze că nu va arăta interpretarea pe care o împărtășește, "pentru a evita o incompatibilitate evidentă în cauză prin exprimarea unui punct de vedere".

În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018) s-a statuat că:

Neregularitatea încheierii de sesizare prin prisma lipsei punctului de vedere al completului de judecată cu privire la chestiunea de drept trebuie valorificată în contextul neîndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la dificultatea chestiunii de drept supuse interpretării, fundamentul constituindu-l jurisprudența anterioară, care a statuat că:

Cu privire la dificultatea chestiunii de drept supuse interpretării, în jurisprudența dezvoltată în legătură cu această condiție de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018).

Referitor la motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, instanța de trimitere s-a limitat să arate, în ce privește caracterul esențial al chestiunii de drept, că "față de obiectul cauzei, de interpretarea dată aspectelor de drept invocate depinde caracterul constitutiv al contravenției reținute în sarcina reclamantei, respectiv soluționarea pe fond a cauzei".

Instanța de trimitere nu a oferit nicio argumentare asupra dificultății de interpretare a textelor legale invocate și nici nu a arătat de ce chestiunile de drept în discuție sunt susceptibile a da naștere unor interpretări diferite. În plus, a refuzat să își exprime punctul de vedere asupra problemei de drept, sub pretextul unei pretinse incompatibilități.

Totodată, problemele de drept supuse interpretării nu ridică o reală dificultate, în contextul în care dispozițiile legale indicate de instanța de trimitere nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare, neexistând riscul apariției unei practici neunitare, având în vedere următoarele argumente:

În ceea ce privește prima întrebare, instanța de trimitere solicită lămurirea sferei de aplicare a noțiunii de "prestare de servicii" care intră în conținutul elementului material al contravenției prevăzute de art. 7 lit. c) liniuța a doua din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, mai exact dacă în această noțiune se încadrează și perceperea de dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea obligațiilor născute dintr-un contract de credit bancar (prestare servicii financiare).

Potrivit art. 2 pct. 14 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, serviciul este definit ca "activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesități ale consumatorilor".

Conform art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, dobânda penalizatoare este "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență".

Având caracterul de daune moratorii, dobânda penalizatoare stabilită printr-o clauză penală stipulată în contractul de prestare de servicii financiare reprezintă o sancțiune pentru neexecutarea la scadență a obligațiilor beneficiarului consumator.

În cauză, potrivit situației de fapt expuse de instanța de trimitere, fapta contravențională reținută a constat, în esență, în "perceperea, la întreg soldul creditului, a dobânzilor penalizatoare prevăzute în contract, pe perioada executării" silite, în condițiile în care organul constatator a apreciat că "toate clauzele penale din contractele de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt nule de drept".

În acest context, trebuie făcută precizarea că instanțele au fost învestite, în primul rând, cu analiza prioritară a criticilor referitoare la întrunirea elementelor constitutive ale contravenției prevăzute de art. 7 lit. c) liniuța a doua din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992. Litigiul în care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile este unul de contencios contravențional, iar nu unul referitor la clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Astfel, în raport cu fapta reținută, instanța trebuia să stabilească dacă, în faza de executare silită, perceperea unor dobânzi penalizatoare constituie prestare de servicii.

Instanța de apel a fost învestită în mod expres cu critica potrivit căreia prima instanță nu a răspuns la "situația particulară a contractului care deja a încetat prin reziliere și care s-a transformat într-un raport execuțional".

Ca urmare, chestiunea de drept de a cărei lămurire depindea soluționarea pe fond a cauzei era limitată la perceperea dobânzilor penalizatoare în faza de executare silită.

Or, potrivit art. 628 alin. (2) și (5) din Codul de procedură civilă, în cazul în care prin titlul executoriu au fost stipulate ori acordate dobânzi, penalități sau alte sume, care se cuvin creditorului, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii, iar, pentru sumele astfel stabilite, încheierea executorului judecătoresc constituie titlu executoriu, aceasta putând fi contestată la instanța de executare, potrivit art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În concluzie, în lipsa unei minime analize a instanței de trimitere asupra dificultății de a stabili dacă, în faza executării silite, dobânzile penalizatoare calculate, potrivit legii, de executorul judecătoresc pot fi calificate sau nu ca prestare de servicii, devine evident că nu se justifică necesitatea lămuririi chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă.

Exprimarea de către instanțele naționale a unor opinii aparent diferite nu justifică o concluzie contrară, întrucât formularea primei întrebări nu este conformă circumstanțelor concrete ale cauzei, nefiind precizat aspectul esențial că activitatea sancționată contravențional a avut loc în cadrul unei proceduri de executare silită. Ca urmare, în soluționarea cauzei nu prezintă relevanță modul în care este calificată perceperea dobânzilor penalizatoare în perioada contractuală, anterior încetării contractului de credit.

În ce privește a doua întrebare, instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească dacă prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 313/1879 se aplică unui contract de credit încheiat între o instituție financiară și o persoană fizică.

În prealabil, pentru acuratețe terminologică, trebuie precizat că, potrivit normelor de tehnică legislativă, dispozițiile de modificare și de completare se încorporează în actul normativ de bază, identificându-se cu acesta. Astfel, prin art. 3 alin. 1 din Legea nr. 313/1879 a fost adăugat un al doilea alineat la art. 1.089 din Codul civil din 1864, cu următorul conținut:

Ca urmare, instanța de trimitere ar fi trebuit să se refere la prevederile art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864.

Apoi, pentru a stabili sfera de aplicare a acestei norme, instanța de trimitere era obligată să se raporteze la chestiunile deja dezlegate prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în considerentele căreia, având în vedere și reglementarea dată prin art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864, s-a statuat că ". . .nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere". De altfel, chiar din cuprinsul art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864 rezultă în mod clar că nulitatea clauzei de anatocism este exceptată în cazul unei convenții comerciale.

Așa fiind, pentru a identifica răspunsul la cea de-a doua întrebare, instanța de trimitere nu avea de stabilit decât dacă, potrivit regimului juridic aplicabil la momentul încheierii contractelor de credit la care se referă procesul-verbal de constatare a contravenției (anii 2007-2008), convenția de credit bancar avea natură civilă sau comercială.

Or, în această privință, dispozițiile art. 3 pct. 11 din Codul comercial din 1887 stabileau expres și clar că operațiunile de bancă sunt fapte de comerț obiective, iar, potrivit art. 9 din același cod, orice persoană care într-un chip accidental face o operațiune de comerț, deși nu este considerată comerciant, este însă supusă legilor și jurisdicției comerciale pentru toate litigiile născute din acea operațiune. Totodată, la art. 56 din același cod s-a prevăzut că, dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În ce privește a treia întrebare, instanța de trimitere solicită, în esență, o dezlegare cu privire la sancțiunile complementare (măsurile de remediere) ce pot fi aplicate în cazul săvârșirii contravenției prevăzute de art. 7 lit. c) liniuța a doua din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, plecând însă de la premisa incertă că perceperea de dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea obligațiilor contractuale ar reprezenta prestare de servicii și ar realiza elementul material al contravenției anterior menționate.

Se constată că întrebarea are un caracter subsecvent stabilirii săvârșirii contravenției, astfel cum rezultă chiar din textul art. 15 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992: "Persoanele împuternicite conform art. 54 să constate contravențiile și să aplice sancțiunile prevăzute de prezenta ordonanță vor stabili odată cu sancțiunea și măsuri de remediere sau, dacă acest lucru nu este posibil, înlocuirea ori restituirea contravalorii serviciilor, după caz."

În consecință, răspunsul la această întrebare ar fi fost util doar în situația în care era necesară oferirea unui răspuns afirmativ la prima întrebare adresată de instanța de trimitere, referitoare la modul de interpretare a prevederilor art. 7 lit. c) liniuța a doua din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992.

Cu alte cuvinte, realitatea și dificultatea chestiunii de drept nu subzistă în situația în care circumstanțele cauzei nu justifică premisa necesară aplicării unor măsuri de remediere.

De altfel, nici instanța de trimitere și nici părțile care au formulat punctul de vedere nu au demonstrat dificultatea de interpretare a prevederilor art. 15 alin. (4) corelate cu art. 14 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 și nu au explicat care ar fi argumentele legale pentru care dobânzile penalizatoare stabilite de executorul judecătoresc, prin încheiere executorie, ar putea fi recalculate și restituite într-o modalitate contrară dispozițiilor art. 712 alin. (1) și art. 723 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la condiția noutății chestiunii de drept supuse interpretării, în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție sesizate cu pronunțarea unei hotărâri prealabile să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă sau nu, astfel cum s-a reținut deja în decizii anterioare pronunțate în această materie (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 și 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 13 și nr. 14 din 8 iunie 2015, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015 și, respectiv, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Astfel, aceasta nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din perspectiva unei analize limitate doar la împrejurarea ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat printr-o altă hotărâre și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare.

Deși noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, dacă realitățile sociale și economice justifică o reevaluare a modului de interpretare și aplicare a acesteia, totuși, examinarea acestei condiții necesită, prin verificarea jurisprudenței recente, a se vedea dacă, în procesul curent de aplicare a legii, instanțele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanța de trimitere. Cu alte cuvinte, ceea ce prezintă importanță sub acest aspect sunt existența și dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

Cu privire la cerința noutății, instanța de trimitere s-a limitat să arate că "problema de drept enunțată este nouă, întrucât, urmare a cercetărilor efectuate în acest sens, nu a fost identificată practică judiciară în materie care să conducă la concluzia că această chestiune a fost dezlegată jurisprudențial în mod unitar".

Această condiție nu este îndeplinită în privința celei de-a doua întrebări, având în vedere argumentele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, pentru lipsa noutății prezintă relevanță vechimea reglementării, precum și analiza acesteia în doctrină, precum și în jurisprudență; așa cum s-a arătat anterior, legea aplicabilă contractelor de credit încheiate înainte de Ordonanța Guvernului nr. 50/2010 era Codul comercial din 1887, existând o bogată literatură juridică în această materie.

Prevederile art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864 au fost interpretate în Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, în sensul că sunt aplicabile în cadrul raporturilor civile.

În al doilea rând, instanța de trimitere nu a demonstrat că, în practica judiciară recentă, în mod consecvent și substanțial, prevederile art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864 ar fi fost reevaluate și ar fi primit o interpretare diferită de cea consacrată.

Deși afirmă că, drept urmare a cercetărilor efectuate, nu a identificat practică judiciară în materie, instanța de trimitere ignoră pur și simplu argumentele și trimiterile jurisprudențiale menționate în cadrul motivelor de apel.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare în materie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că nu poate fi învestit în cadrul acestei proceduri cu însăși aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

În considerarea argumentelor expuse rezultă că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.