Decizia nr. 73 din 9 noiembrie 2020

Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea din 17 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 35.860/299/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menţionate.

Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992

Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din contracte şi pentru adaosul unui aliniat la art. 1.089 din Codul civil, abrogată de Legea nr. 71/2011 la 1 octombrie 2011, denumită în continuare Legea nr. 313/1879

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 21 decembrie 2018, petenta A (bancă) a formulat plângere în contradictoriu cu B, solicitând anularea Procesului-verbal de contravenţie nr. 0765210 din 29 noiembrie 2018 – denumit în continuare proces-verbal -, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 7 lit. c) a doua liniuţă din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, anularea măsurilor dispuse prin procesul-verbal şi, în subsidiar, înlocuirea amenzii cu avertisment.

Fapta contravenţională reţinută în sarcina petentei constă în perceperea la întreg soldul creditului a dobânzilor penalizatoare prevăzute în contract pe perioada executării silite, petenta A prestând servicii ce au afectat interesele economice ale consumatorilor în condiţiile în care nu s-a putut verifica algoritmul conform căruia pe perioada executării silite sumele poprite au fost folosite, fie pentru plata dobânzilor penalizatoare, fie pentru plata principalului.

Procesul-verbal a vizat în concret dispoziţiile art. 8.6 din contractele de credit încheiate de A, prevederi în cadrul cărora Banca a stabilit următoarele: „în cazul în care împrumutatul şi împrumutatul solidar nu îşi îndeplinesc obligaţiile de plată, incluzând, dar fără a le limita la plata anuităţilor atunci când sunt scadente, Banca îşi rezervă dreptul de a percepe şi încasa dobânzi penalizatoare (denumite în continuare „penalităţi”) de 8.00% anual peste dobânda curentă pentru împrumutul restant sau alte sume restante şi de 8.00% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic, pro rata temporis, începând cu data scadenţei sau cu o dată ulterioară scadenţei, conform deciziei Băncii, cuantumul penalităţilor putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate”.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.026/2019 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 35.860/299/2018, a fost respinsă plângerea contravenţională, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere că banca percepea dobânzi penalizatoare la niveluri superioare plafonului prevăzut de prevederile art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010, cu modificările şi completările ulterioare – denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 – care limitează dreptul de a percepe dobânzi penalizatoare la un „procent fix ce nu poate fi mai mare de trei puncte procentuale, care se adaugă la rata dobânzii curente şi se aplică la principalul restant”.

Analizând probatoriul administrat în cauză, instanţa a constatat că actele adiţionale prin care se extindeau efectele prevederilor contractuale privind penalităţile de întârziere au fost încheiate după momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, în cauză stabilindu-se, în mod corect, existenţa unei fapte contravenţionale ca urmare a prestării unor servicii care afectează interesele consumatorului, precum şi aplicabilitatea Legii nr. 313/1879, deoarece nu ambele părţi acţionează în scopul obţinerii unui profit, ci doar banca, iar raportul de drept, în ceea ce îl priveşte pe consumator, este unul civil.

Referitor la măsurile de remediere dispuse de către intimat s-a reţinut că acestea au fost întemeiate în mod oportun pe dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, interpretarea limitativă propusă de către petent a acestei prevederi numai prin raportare la art. 14 din acelaşi text legal, de natură să limiteze posibilitatea intimatului de a dispune astfel de măsuri numai în „cazul produselor şi serviciilor alimentare, al produselor nealimentare pentru care producătorul stabileşte termen de valabilitate/data de minimă durabilitate, care pot afecta viaţa sau sănătatea consumatorilor ori care prezintă abateri de la caracteristicile prescrise sau declarate”, neputând fi primită, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 15 alin. (4) trebuie raportate şi la art. 10-13 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, care fac vorbire despre „Produsele şi serviciile oferite consumatorilor” în genere, incluzând şi serviciul de creditare prestat de către petent.

Împotriva Sentinţei civile nr. 2.026/2019 din 17 aprilie 2019 a formulat apel petenta A, solicitând anularea sentinţei şi, ca urmare a evocării fondului, admiterea plângerii şi anularea procesului-verbal, iar în subsidiar, schimbarea în integralitate a sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a plângerii contravenţionale, astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de apel s-a susţinut că sentinţa apelată este contradictorie, întrucât opinia iniţială a instanţei cu privire la posibilitatea perceperii de penalităţi în conformitate cu art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 (indiferent de limitele în care ar putea varia procentul dobânzii penalizatoare) exclude concluzia finală care presupune că în cadrul convenţiilor de credit nu se pot percepe dobânzi penalizatoare.

S-a mai arătat că perceperea de dobânzi, fie ele şi penalizatoare, nu reprezintă o prestare de servicii, ci este o executare silită prin echivalent.

S-a susţinut că banca nu a încălcat prevederile art. 7 lit. c) liniuţa a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, nefiind întrunite elementele constitutive ale contravenţiei, iar modalitatea de aplicare a dobânzii penalizatoare reprezintă o problemă de executare a obligaţiilor consumatorului, şi nu prestare de servicii din partea băncii.

A apreciat că dobânda penalizatoare este şi era permisă de legislaţie, iar prevederile contractuale privind perceperea de către bancă a unei dobânzi penalizatoare reprezintă de fapt o clauză penală agreată de părţi la momentul încheierii contractului şi permisă de legea civilă, având ca scop evaluarea prejudiciului suferit de bancă pentru neexecutarea la termen de către împrumutat a obligaţiilor contractuale.

În opinia apelantei, dispoziţiile Legii nr. 313/1879 şi ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XI/2005 sunt inaplicabile contractelor de credit încheiate de bancă cu împrumutaţii deoarece ele vizează numai raporturile civile, nu şi cele comerciale.

De asemenea s-a considerat că o interpretare sistematică a dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 conduce la concluzia că temeiul aplicării măsurilor de remediere este strict şi limitativ indicat pentru anumite abateri (cele descrise la art. 14), astfel încât nu au în vedere şi serviciile care ar afecta interesele economice ale consumatorilor.

În cadrul soluţionării apelului, la termenul din 14 octombrie 2019, C a depus cerere de intervenţie accesorie în sprijinul petentei A, iar la termenul din 11 noiembrie 2019, instanţa de apel a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul acestei prevederi legale se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, Tribunalul Bucureşti a apreciat că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât este legal învestit cu soluţionarea unei cereri de apel, într-un litigiu având ca obiect plângere contravenţională, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, judecătoriei, în temeiul art. 32 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar hotărârile pronunţate de judecătorie sunt supuse numai apelului conform art. 34 alin. (2) din acelaşi act normativ, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie realizându-se de un complet din cadrul Tribunalului Bucureşti, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă potrivit dispoziţiilor legale indicate.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte a fost considerată îndeplinită, deoarece, faţă de obiectul cauzei, de interpretarea dată aspectelor de drept invocate depinde caracterul constitutiv al contravenţiei reţinute în sarcina reclamantei, respectiv soluţionarea pe fond a cauzei.

Problema de drept enunţată este nouă, în opinia instanţei de trimitere, întrucât nu a fost identificată practică judiciară în materie care să conducă la concluzia că această chestiune a fost dezlegată jurisprudenţial în mod unitar.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Pentru a evita o incompatibilitate în cauză prin exprimarea unui punct de vedere, membrii completului de apel nu au expus interpretarea pe care o împărtăşesc.

Petenta A a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind o orientare jurisprudenţială clară la nivel naţional pentru toate cele trei probleme de drept puse în discuţie, motiv pentru care este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunilor de drept.

Intervenienta C, însuşindu-şi întrebările şi argumentaţia aferentă acestora din cuprinsul cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la solicitarea de pronunţare a unei hotărâri preliminare pentru dezlegarea unei chestiuni de drept formulate de către apelanta A, a considerat că, din interpretarea prevederilor art. 3 pct. 11 şi art. 56 din Codul comercial, niciodată contractelor de credit nu li s-a aplicat legislaţia civilă, ci numai cea comercială şi, în măsura în care legislaţia privind protecţia consumatorilor a evoluat şi a cuprins norme speciale, doar acestea au devenit aplicabile cu prioritate (conform principiului specialia generalibus derogant) de la data adoptării lor, pentru contractele viitoare.

Intimata B a arătat că problemele invocate nu se referă în mod concret la interpretarea prevederilor din legislaţia naţională, ci sunt simple argumentări ale unei situaţii de fapt privite din perspectiva economică a unui operator economic de profil ce tinde să îşi apere interesele legate de profitul comercial.

Cu privire la prima problemă de drept s-a apreciat că în sfera de cuprindere a noţiunii de „prestare de servicii” prevăzute la art. 7 lit. c) liniuţa doua din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 nu intră şi perceperea de dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, perceperea dobânzii penalizatoare nu se încadrează în definiţia serviciilor avute în vedere de actul normativ, ci este o sancţiune contractuală pentru neexecutarea la timp a unei obligaţii de plată, aşa cum rezultă din punctele de vedere înaintate de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă şi jurisprudenţa înaintată de Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, în sens contrar înaintând opinii Judecătoria Oneşti, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Galaţi – Secţia a II-a civilă şi Tribunalul Dâmboviţa şi hotărâri judecătoreşti Tribunalul Ialomiţa.

Referitor la cea de-a doua problemă s-a arătat că dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 313/1879 nu sunt incidente şi în cazul contractului de credit încheiat între o instituţie financiară şi o persoană fizică, în susţinerea acestei orientări transmiţând puncte de vedere Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Galaţi – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă şi Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, în sens contrar opinând Judecătoria Oneşti, Judecătoria Şimleu Silvaniei şi Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 15 alin. (4) coroborat cu art. 14 şi art. 10-13 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, într-o opinie s-a considerat că nu se poate dispune pe cale administrativă restituirea dobânzilor penalizatoare stabilite contractual (Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Neamţ – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a civilă, Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă), fiind exprimat şi un punct de vedere contrar (Judecătoria Oneşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Şimleu Silvaniei şi Tribunalul Galaţi – Secţia a II-a civilă).

Ministerul Public, prin Adresa nr. 1.104/C/1.899/III-5/2020 din 6 iulie 2020, a arătat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 8/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 9 februarie 2006, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu referire la art. 969 alin. 1 din Codul civil, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

Primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât cauza în care s-a ivit chestiunea de drept se află în curs de judecată pe rolul unei instanţe învestite cu soluţionarea apelului în cadrul litigiului având ca obiect „plângere contravenţională”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, hotărârile pronunţate de judecătorie sunt supuse numai apelului, care se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici nu s-a statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru instanţe.

Verificând modul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată lipsa punctului de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la chestiunile de drept în legătură cu care a declanşat procedura hotărârii prealabile, instanţa de trimitere limitându-se să precizeze că nu va arăta interpretarea pe care o împărtăşeşte, „pentru a evita o incompatibilitate evidentă în cauză prin exprimarea unui punct de vedere”.

În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018) s-a statuat că:

Neregularitatea încheierii de sesizare prin prisma lipsei punctului de vedere al completului de judecată cu privire la chestiunea de drept trebuie valorificată în contextul neîndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la dificultatea chestiunii de drept supuse interpretării, fundamentul constituindu-l jurisprudenţa anterioară, care a statuat că:

Cu privire la dificultatea chestiunii de drept supuse interpretării, în jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018).

Referitor la motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de trimitere s-a limitat să arate, în ce priveşte caracterul esenţial al chestiunii de drept, că „faţă de obiectul cauzei, de interpretarea dată aspectelor de drept invocate depinde caracterul constitutiv al contravenţiei reţinute în sarcina reclamantei, respectiv soluţionarea pe fond a cauzei”.

Instanţa de trimitere nu a oferit nicio argumentare asupra dificultăţii de interpretare a textelor legale invocate şi nici nu a arătat de ce chestiunile de drept în discuţie sunt susceptibile a da naştere unor interpretări diferite. În plus, a refuzat să îşi exprime punctul de vedere asupra problemei de drept, sub pretextul unei pretinse incompatibilităţi.

Totodată, problemele de drept supuse interpretării nu ridică o reală dificultate, în contextul în care dispoziţiile legale indicate de instanţa de trimitere nu sunt nici lacunare, nici incomplete sau neclare, neexistând riscul apariţiei unei practici neunitare, având în vedere următoarele argumente:

În ceea ce priveşte prima întrebare, instanţa de trimitere solicită lămurirea sferei de aplicare a noţiunii de „prestare de servicii” care intră în conţinutul elementului material al contravenţiei prevăzute de art. 7 lit. c) liniuţa a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, mai exact dacă în această noţiune se încadrează şi perceperea de dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea obligaţiilor născute dintr-un contract de credit bancar (prestare servicii financiare).

Potrivit art. 2 pct. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, serviciul este definit ca „activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor”.

Conform art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, dobânda penalizatoare este „dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă”.

Având caracterul de daune moratorii, dobânda penalizatoare stabilită printr-o clauză penală stipulată în contractul de prestare de servicii financiare reprezintă o sancţiune pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiilor beneficiarului consumator.

În cauză, potrivit situaţiei de fapt expuse de instanţa de trimitere, fapta contravenţională reţinută a constat, în esenţă, în „perceperea, la întreg soldul creditului, a dobânzilor penalizatoare prevăzute în contract, pe perioada executării” silite, în condiţiile în care organul constatator a apreciat că „toate clauzele penale din contractele de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt nule de drept”.

În acest context, trebuie făcută precizarea că instanţele au fost învestite, în primul rând, cu analiza prioritară a criticilor referitoare la întrunirea elementelor constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 7 lit. c) liniuţa a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992. Litigiul în care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile este unul de contencios contravenţional, iar nu unul referitor la clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Astfel, în raport cu fapta reţinută, instanţa trebuia să stabilească dacă, în faza de executare silită, perceperea unor dobânzi penalizatoare constituie prestare de servicii.

Instanţa de apel a fost învestită în mod expres cu critica potrivit căreia prima instanţă nu a răspuns la „situaţia particulară a contractului care deja a încetat prin reziliere şi care s-a transformat într-un raport execuţional”.

Ca urmare, chestiunea de drept de a cărei lămurire depindea soluţionarea pe fond a cauzei era limitată la perceperea dobânzilor penalizatoare în faza de executare silită.

Or, potrivit art. 628 alin. (2) şi (5) din Codul de procedură civilă, în cazul în care prin titlul executoriu au fost stipulate ori acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, care se cuvin creditorului, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii, iar, pentru sumele astfel stabilite, încheierea executorului judecătoresc constituie titlu executoriu, aceasta putând fi contestată la instanţa de executare, potrivit art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În concluzie, în lipsa unei minime analize a instanţei de trimitere asupra dificultăţii de a stabili dacă, în faza executării silite, dobânzile penalizatoare calculate, potrivit legii, de executorul judecătoresc pot fi calificate sau nu ca prestare de servicii, devine evident că nu se justifică necesitatea lămuririi chestiunii de drept printr-o hotărâre prealabilă.

Exprimarea de către instanţele naţionale a unor opinii aparent diferite nu justifică o concluzie contrară, întrucât formularea primei întrebări nu este conformă circumstanţelor concrete ale cauzei, nefiind precizat aspectul esenţial că activitatea sancţionată contravenţional a avut loc în cadrul unei proceduri de executare silită. Ca urmare, în soluţionarea cauzei nu prezintă relevanţă modul în care este calificată perceperea dobânzilor penalizatoare în perioada contractuală, anterior încetării contractului de credit.

În ce priveşte a doua întrebare, instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 313/1879 se aplică unui contract de credit încheiat între o instituţie financiară şi o persoană fizică.

În prealabil, pentru acurateţe terminologică, trebuie precizat că, potrivit normelor de tehnică legislativă, dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează în actul normativ de bază, identificându-se cu acesta. Astfel, prin art. 3 alin. 1 din Legea nr. 313/1879 a fost adăugat un al doilea alineat la art. 1.089 din Codul civil din 1864, cu următorul conţinut:

Ca urmare, instanţa de trimitere ar fi trebuit să se refere la prevederile art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864.

Apoi, pentru a stabili sfera de aplicare a acestei norme, instanţa de trimitere era obligată să se raporteze la chestiunile deja dezlegate prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în considerentele căreia, având în vedere şi reglementarea dată prin art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864, s-a statuat că „. . .nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere”. De altfel, chiar din cuprinsul art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864 rezultă în mod clar că nulitatea clauzei de anatocism este exceptată în cazul unei convenţii comerciale.

Aşa fiind, pentru a identifica răspunsul la cea de-a doua întrebare, instanţa de trimitere nu avea de stabilit decât dacă, potrivit regimului juridic aplicabil la momentul încheierii contractelor de credit la care se referă procesul-verbal de constatare a contravenţiei (anii 2007-2008), convenţia de credit bancar avea natură civilă sau comercială.

Or, în această privinţă, dispoziţiile art. 3 pct. 11 din Codul comercial din 1887 stabileau expres şi clar că operaţiunile de bancă sunt fapte de comerţ obiective, iar, potrivit art. 9 din acelaşi cod, orice persoană care într-un chip accidental face o operaţiune de comerţ, deşi nu este considerată comerciant, este însă supusă legilor şi jurisdicţiei comerciale pentru toate litigiile născute din acea operaţiune. Totodată, la art. 56 din acelaşi cod s-a prevăzut că, dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În ce priveşte a treia întrebare, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, o dezlegare cu privire la sancţiunile complementare (măsurile de remediere) ce pot fi aplicate în cazul săvârşirii contravenţiei prevăzute de art. 7 lit. c) liniuţa a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, plecând însă de la premisa incertă că perceperea de dobânzi penalizatoare pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale ar reprezenta prestare de servicii şi ar realiza elementul material al contravenţiei anterior menţionate.

Se constată că întrebarea are un caracter subsecvent stabilirii săvârşirii contravenţiei, astfel cum rezultă chiar din textul art. 15 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992: „Persoanele împuternicite conform art. 54 să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă vor stabili odată cu sancţiunea şi măsuri de remediere sau, dacă acest lucru nu este posibil, înlocuirea ori restituirea contravalorii serviciilor, după caz.”

În consecinţă, răspunsul la această întrebare ar fi fost util doar în situaţia în care era necesară oferirea unui răspuns afirmativ la prima întrebare adresată de instanţa de trimitere, referitoare la modul de interpretare a prevederilor art. 7 lit. c) liniuţa a doua din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.

Cu alte cuvinte, realitatea şi dificultatea chestiunii de drept nu subzistă în situaţia în care circumstanţele cauzei nu justifică premisa necesară aplicării unor măsuri de remediere.

De altfel, nici instanţa de trimitere şi nici părţile care au formulat punctul de vedere nu au demonstrat dificultatea de interpretare a prevederilor art. 15 alin. (4) corelate cu art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi nu au explicat care ar fi argumentele legale pentru care dobânzile penalizatoare stabilite de executorul judecătoresc, prin încheiere executorie, ar putea fi recalculate şi restituite într-o modalitate contrară dispoziţiilor art. 712 alin. (1) şi art. 723 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la condiţia noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sesizate cu pronunţarea unei hotărâri prealabile să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă sau nu, astfel cum s-a reţinut deja în decizii anterioare pronunţate în această materie (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; nr. 3 şi 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 13 şi nr. 14 din 8 iunie 2015, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015 şi, respectiv, nr. 736 din 1 octombrie 2015).

Astfel, aceasta nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită numai din perspectiva unei analize limitate doar la împrejurarea ca asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o altă hotărâre şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare.

Deşi noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, dacă realităţile sociale şi economice justifică o reevaluare a modului de interpretare şi aplicare a acesteia, totuşi, examinarea acestei condiţii necesită, prin verificarea jurisprudenţei recente, a se vedea dacă, în procesul curent de aplicare a legii, instanţele au dat o rezolvare chestiunii de drept sesizate de instanţa de trimitere. Cu alte cuvinte, ceea ce prezintă importanţă sub acest aspect sunt existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în această materie.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Cu privire la cerinţa noutăţii, instanţa de trimitere s-a limitat să arate că „problema de drept enunţată este nouă, întrucât, urmare a cercetărilor efectuate în acest sens, nu a fost identificată practică judiciară în materie care să conducă la concluzia că această chestiune a fost dezlegată jurisprudenţial în mod unitar”.

Această condiţie nu este îndeplinită în privinţa celei de-a doua întrebări, având în vedere argumentele ce vor fi expuse în continuare.

În primul rând, pentru lipsa noutăţii prezintă relevanţă vechimea reglementării, precum şi analiza acesteia în doctrină, precum şi în jurisprudenţă; aşa cum s-a arătat anterior, legea aplicabilă contractelor de credit încheiate înainte de Ordonanţa Guvernului nr. 50/2010 era Codul comercial din 1887, existând o bogată literatură juridică în această materie.

Prevederile art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864 au fost interpretate în Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în sensul că sunt aplicabile în cadrul raporturilor civile.

În al doilea rând, instanţa de trimitere nu a demonstrat că, în practica judiciară recentă, în mod consecvent şi substanţial, prevederile art. 1.089 alin. 2 din Codul civil din 1864 ar fi fost reevaluate şi ar fi primit o interpretare diferită de cea consacrată.

Deşi afirmă că, drept urmare a cercetărilor efectuate, nu a identificat practică judiciară în materie, instanţa de trimitere ignoră pur şi simplu argumentele şi trimiterile jurisprudenţiale menţionate în cadrul motivelor de apel.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că nu poate fi învestit în cadrul acestei proceduri cu însăşi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

În considerarea argumentelor expuse rezultă că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.