Decizia nr. 40 din 18 mai 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 696/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de:

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a rămas în pronunţare asupra sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prin Încheierea din 2 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.856/3/2019, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menţionate.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 696/1/2020.

La 16 martie 2020 a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme, cu nr. 827/1/2020, sesizarea prin care Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea din 4 martie 2020, în Dosarul nr. 11.400/231/2018*, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemelor de drept.

Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 18 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.825/118/2018*, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept anterior menţionate, sesizarea fiind înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 1.077/1/2020.

Constatând că obiectul sesizărilor înregistrate cu nr. 827/1/2020 şi nr. 1.077/1/2020 este identic cu cel al sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, ce face obiectul Dosarului nr. 696/1/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea dosarelor nr. 827/1/2020 şi nr. 1.077/1/2020 la Dosarul nr. 696/1/2020.

Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, forma anterioară modificării aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020, denumită în continuare Legea nr. 101/2016:

„Art. 53 (1

„Art. 55 […] (3) Hotărârea poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, care judecă în complet specializat în achiziţii publice. Recursul este soluţionat de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va depăşi 30 de zile de la data sesizării legale a instanţei.”

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă la 11 februarie 2019, cu nr. 3.856/3/2019, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, anularea notificării de reziliere a unui acord-cadru de furnizare şi a contractului subsecvent, precum şi a tuturor actelor ce au stat la baza emiterii acestora, cu consecinţa obligării autorităţii contractante la continuarea executării acordului-cadru şi a contractului subsecvent, constatarea inexistenţei dreptului autorităţii contractante de a executa garanţia de bună execuţie instituită prin poliţa de asigurare de garanţie de bună execuţie necondiţionată şi restituirea garanţiei de bună execuţie, în eventualitatea în care aceasta ar fi executată până la soluţionarea cererii deduse judecăţii.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.991 din 2 iulie 2019, pronunţată în dosarul anterior menţionat, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de livrare a produselor până la 14 decembrie 2018, astfel că în mod legal pârâtul a făcut aplicarea art. 8.3 din contract, reclamanta fiind, în conformitate cu prevederile art. 6.2 din contract, de drept în întârziere în situaţia nerespectării termenului contractual de livrare, rezilierea contractului operând în baza pactului comisoriu inserat în acesta.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat recurs, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În cadrul soluţionării căii de atac, instanţa de recurs a solicitat părţilor formularea unui punct de vedere cu privire la normele de procedură aplicabile judecării acestei căi de atac, respectiv dacă apelul sau recursul este calea de atac, dacă aceasta se va judeca potrivit dispoziţiilor speciale din Legea nr. 101/2016 sau potrivit normelor de drept comun din Codul de procedură civilă şi, nu în ultimul rând, cu privire la competenţa funcţională a secţiei care soluţionează calea de atac, în raport cu dispoziţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constatând că de aspectele invocate depinde soluţionarea căii de atac exercitate în cauză.

Prin cererea de chemare în judecată depusă la Judecătoria Focşani la data de 8 august 2018, reclamanta D a formulat acţiune în răspundere contractuală în contradictoriu cu pârâţii E şi F, solicitând obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 149.027,42 lei, reprezentând plăţi efectuate necuvenit către prestatorul lucrării.

Judecătoria Focşani – Secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.066 din 20.02.2019, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, în motivare reţinând că, în cauză, este în discuţie executarea unui contract de achiziţie publică, astfel că soluţionarea litigiului revine instanţei de contencios administrativ.

Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a soluţionat cauza prin Sentinţa civilă nr. 28 din 22 mai 2019, fără a constata existenţa conflictului negativ de competenţă.

Prin hotărârea menţionată au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii cererii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel D, în considerarea menţiunii cuprinse în dispozitivul Hotărârii nr. 28/2019, cale de atac înregistrată la Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 27 august 2019.

Prin Decizia civilă nr. 17/A din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Galaţi.

În motivare a reţinut că, potrivit art. 53 alin. (1

Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, prin Încheierea din 4 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 11.400/231/2018*, a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: „Care sunt instanţa competentă, calea de atac şi termenul de declarare a acesteia pentru soluţionarea proceselor şi cererilor ce decurg din executarea contractelor administrative, în interpretarea art. 53 şi 55 din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare în perioada 2.08.2018-11.02.2020”, dispunând, totodată, şi suspendarea judecării cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia Contencios, administrativ fiscal la 9 august 2018, cu nr. 4.825/118/2018, reclamantul G a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu pârâţii H, I, J şi K să dispună: a) obligarea pârâtei H la plata sumei de 173.336,65 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin decontarea necuvenită a contravalorii lucrărilor realizate în perioada iunie 2012-mai 2015, pe suprafaţa de teren de 7.847 mp din cadrul Parcului Primăriei Constanţa; b) obligarea pârâtei H la plata sumei de 12.637,33 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin decontarea necuvenită a contravalorii lucrărilor ce ar fi fost realizate pe terenul în suprafaţă de 1.784,3 mp din Parcul Poarta 6, în perioada iunie 2012-mai 2015; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei I la plata sumei de 12.637,33 lei, în calitate de beneficiar real al lucrărilor; c) obligarea pârâtei H la plata sumei de 277.019,58 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin decontarea necuvenită a contravalorii lucrărilor de amenajare a suprafeţei de teren de 20.398 mp din Parcul Primăriei, în perioada iunie 2012- septembrie 2013; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei J, în calitate de beneficiar real al lucrărilor, la restituirea sumei de 277.019,58 lei; d) obligarea pârâtei H la plata sumei de 277.680,74 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin decontarea lucrărilor de amenajare a suprafeţei de teren de 20.398 mp din Parcul Primăriei, în perioada octombrie 2013-mai 2015; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei K la plata sumei de 277.680,74 lei, în calitate de beneficiar real al lucrărilor.

Tribunalul Constanţa – Secţia Contencios, administrativ fiscal, prin Încheierea nr. 197 din 29 august 2018, a dispus trimiterea cauzei către Secţia a II-a civilă a Tribunalului Constanţa, spre competentă soluţionare.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2019, instanţa a disjuns capătul de cerere nr. 4 privind obligarea la plata sumei de 277.680,74 lei pentru lucrările de amenajare a suprafeţei de teren de 20.398 mp din Parcul Primăriei, în perioada octombrie 2013-mai 2015 şi a dispus înregistrarea separată.

Prin Sentinţa civilă nr. 136 din 30 ianuarie 2019, Tribunalul Constanţa – Secţia a II-a Civilă a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru toate capetele de cerere, cu excepţia capătului nr. 4 de cerere, care a fost disjuns, şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescris dreptul material la acţiune, menţionând drept cale de atac în dispozitivul hotărârii apelul în termen de 30 de zile de la comunicare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul G, care a criticat-o pentru nelegalitate prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din Codul de procedură civilă, iar la 5 noiembrie 2019 a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 18 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 4.825/118/2018*, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, după cum urmează: „Dacă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 alin. (1), a dispoziţiilor art. 53 alin. (1

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

S-a reţinut că, în plan procesual, calificarea căii de atac drept recurs exercitat în condiţiile art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 sau apel, exercitat în condiţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, are consecinţe asupra modului de soluţionare a acesteia.

În măsura în care calea de atac este recursul, potrivit art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, acesta se declară în 10 zile de la comunicare şi, în lipsa unor dispoziţii derogatorii, judecata sa este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fără ca instanţa să poată verifica aspecte ce vizează temeinicia sentinţei.

Totodată, potrivit art. 55 alin. (5) din Legea nr. 101/2016, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs rejudecă, în toate cazurile, litigiul în fond, hotărârea sa fiind definitivă.

Dacă se consideră că art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 trebuie interpretat şi aplicat în contextul modificării prevederilor art. 53 alin. (1

În ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac, acesta se supune prevederilor de drept comun – art. 468 din Codul de procedură civilă, respectiv 30 de zile de la comunicare, spre deosebire de termenul de 10 zile prevăzut de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016.

Referitor la hotărârea pronunţată de instanţa de apel, aceasta este supusă recursului în 30 de zile de la comunicare, potrivit art. 483 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

S-a arătat că toate aceste dispoziţii sunt, însă, în contradicţie cu intenţia legiuitorului, exprimată în expunerea de motive la Legea nr. 212/2018 (care a modificat Legea nr. 101/2016), respectiv aceea de reducere a duratei de soluţionare a dosarelor şi judecarea acestora cu celeritate.

Nu în ultimul rând, s-a menţionat că prin modificarea adusă art. 53 alin. (1

În ceea ce priveşte normele de drept substanţial, executarea contractelor de achiziţie publică este reglementată de norme derogatorii de la cele instituite prin Codul civil, respectiv Legea nr. 98/2016 şi alte legi speciale, care impun condiţii de fond şi formă obligatorii, specifice dreptului administrativ.

În măsura în care calea de atac este de competenţa instanţelor civile de drept comun, este de stabilit dacă acestea pot analiza temeinicia şi legalitatea hotărârii prin raportare la aceste dispoziţii speciale în materia achiziţiilor publice sau doar la cele de drept comun, prevăzute de Codul civil în materia contractelor. În acest sens, în expunerea de motive a Legii nr. 212/2018, care a modificat Legea nr. 101/2016, se menţionează că litigiile ce provin din executarea contractelor administrative nu presupun o problematică juridică diferită.

Sub aspectul condiţiei noutăţii s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat numai asupra conflictelor negative de competenţă ivite între Secţiile civile şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în următoarele dosare: nr. 587/122/2019*, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă; nr. 5.270/2/2019, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă; nr. 5.013/2/2019, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; nr. 5.119/2/2019, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Curtea de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că:

Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării, având în vedere următoarele:

În opinia Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, sunt aplicabile întocmai dispoziţiile art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, în sensul că împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de instanţa civilă de drept comun în litigiile având ca obiect executarea contractelor de achiziţie publică se poate exercita calea de atac a recursului, în termen de 10 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.

Astfel, legiuitorul a procedat numai la modificarea art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, eliminând din competenţa instanţelor de contencios administrativ judecarea în primă instanţă a litigiilor având ca obiect executarea contractelor de achiziţie, fiind stabilită competenţa instanţelor civile de drept comun. Textul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, care prevede că împotriva acestor hotărâri poate fi exercitat recursul în 10 zile de la comunicare, de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, a rămas nemodificat.

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţia României, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, iar potrivit art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Totodată, potrivit art. 59 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea unui act normativ presupune schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o nouă formulare.

Nu se poate considera nici că a avut loc o modificare sau abrogare implicită a art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, întrucât, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, evenimentele legislative implicite pot fi prezumate doar în cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare. Nu acesta este cazul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, conţinut de legea căreia i-au fost aduse modificările, aflat la un articol distanţă de cel modificat şi stabilind reguli de judecată în continuarea procedurii în primă instanţă.

Prezintă relevanţă şi intenţia avută de legiuitor la momentul modificării Legii nr. 101/2016 prin Legea nr. 212/2018, în expunerea de motive fiind prezentată necesitatea de adoptare a unor modificări legislative prin raportare la volumul mare de cauze la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al tribunalelor, fără nicio trimitere la volumul de activitate al curţilor de apel.

În fine, este de remarcat că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, în art. 55 din Legea nr. 101/2016 a fost introdus alin. 31, potrivit căruia „hotărârea pronunţată în cazul litigiilor de la art. 53 alin. (1

Potrivit art. XI alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020, contestaţiile, procesele şi cererile aflate în curs de soluţionare în faţa Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor sau, după caz, a instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă continuă să se judece în condiţiile şi cu procedura prevăzute de legea în vigoare la data la care au fost începute.

Prin urmare, acest act normativ nu este aplicabil proceselor în curs de soluţionare la data intrării sale în vigoare, iar, potrivit art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, interpretarea legală realizată prin intervenţii legislative poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate.

Cât priveşte normele de drept procesual şi substanţial aplicabile, întrucât calea de atac este recursul, de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, acestea sunt reglementate de Legea nr. 101/2016, respectiv Legea nr. 98/2016 şi alte legi speciale.

În opinia Curţii de Apel Galaţi – Secţia a II-a civilă, plecând de la conţinutul dispoziţiilor legale aflate în discuţie, în intervalul cuprins între intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2016 şi până la modificarea acestei legi prin Legea nr. 212/2018, toate litigiile privind contractele administrative erau în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor (în primă instanţă), şi respectiv, ale curţilor de apel (în calea de atac a recursului).

Potrivit Legii nr. 212/2018, care a modificat Legea nr. 101/2016, separarea competenţei materiale procesuale se face doar între instanţele de drept comun. În schimb, art. 55 din Legea nr. 101/2016, ce reglementează calea de atac, prevede în continuare că hotărârea de primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, care judecă în complet specializat în achiziţii publice.

Această soluţie legislativă diferă în raport cu modificarea introdusă tot de Legea nr. 212/2018 în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la art. 8 alin. (2), unde este prevăzut expres că:

Aşadar, în legea generală a contenciosului administrativ diferenţa de competenţă se păstrează şi pentru calea de atac, în vreme ce în legea specială a contractelor de achiziţie publică aceasta nu mai există în privinţa căii de atac.

Unificarea soluţiilor legislative a fost realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020, care a prevăzut, pentru controlul judiciar asupra hotărârii instanţei de drept comun, instanţa competentă, calea de atac şi termenul de declarare.

Această unificare a fost, totuşi, numai parţială, deoarece dreptul comun, la care face trimitere art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, permite şi recursul, alături de apel, iar termenul de declarare este de 30 de zile, nu de 10 zile.

Dată fiind această situaţie, modificarea introdusă în Legea nr. 101/2016 prin Legea nr. 212/2018 permite mai multe interpretări.

Într-o primă interpretare, din dispoziţiile exprese ale textelor de lege rezultă că diferenţierea de competenţă între instanţa de contencios administrativ şi cea de drept comun este numai la nivelul primei instanţe. În schimb, pentru calea de atac, competenţa este unitară în favoarea instanţei de contencios administrativ.

Motivarea este dată, la nivel formal, de faptul că soluţia legislativă din Legea nr. 101/2016 diferă în raport cu cea din Legea nr. 554/2004, deşi ambele au fost introduse simultan prin Legea nr. 212/2018, ceea ce exclude eroarea de redactare, iar la nivel material distincţia este impusă de specificul contractelor administrative, respectiv de prioritatea care trebuie dată interesului public în raport cu libertatea contractuală, ceea ce determină inaplicabilitatea principiului egalităţii părţilor, specific dreptului civil (drept comun).

În această interpretare, calea de atac este recursul, aflat în competenţa secţiei de contencios administrativ a curţii de apel şi care poate fi declarat în 10 zile de la comunicarea hotărârii de primă instanţă.

În cea de-a doua interpretare se arată că art. 55 din Legea nr. 101/2016 reglementează numai calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de secţia de contencios administrativ a tribunalului (aşadar, în litigiile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind anularea sau nulitatea contractelor de achiziţii publice).

Faptul că aceasta a fost intenţia legiuitorului încă de la început rezultă din modul în care este reglementată procedura jurisdicţională în Legea nr. 554/2004. Pe de o parte, aceasta este legea generală în materia contenciosului administrativ şi, deci, completează Legea nr. 101/2016 (aşa cum prevede expres art. 68 al acesteia din urmă), iar, pe de altă parte, chiar Legea nr. 554/2004 se completează cu dispoziţiile din Codul de procedură civilă (aşa cum arată art. 28). Aceasta înseamnă că regimul juridic al căii de atac deschise împotriva hotărârii instanţei de drept comun este tot cea prevăzută de dreptul comun, respectiv:

Faptul că art. 55 din Legea nr. 101/2016 nu prevede expres distincţia de competenţă este numai rezultatul unei erori de redactare, eroare care poate fi însă depăşită prin interpretarea textelor de lege.

În cea de-a treia interpretare, intermediară, se susţine că art. 55 din Legea nr. 101/2016 reglementează numai procedura, în sensul stabilirii căii de atac şi termenului ei de declarare, în schimb, instanţa competentă este cea obişnuită pentru instanţa de drept comun. În acest caz, hotărârea primei instanţe – cea de drept comun – poate fi atacată numai cu recurs, la instanţa ierarhic superioară (secţia civilă a tribunalului, respectiv a curţii de apel), în termen de 10 zile de la comunicare.

În favoarea celei de-a doua şi celei de-a a treia interpretări este şi argumentul că, dacă s-ar accepta prima interpretare, s-ar putea ajunge la situaţia ca hotărârea de primă instanţă a judecătoriei [pronunţată în litigiile în valoare de până în 200.000 lei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă] să fie atacată direct la curtea de apel. Totuşi, o astfel de soluţie legislativă nu este unică în legislaţia românească, având în vedere că, potrivit art. 38 alin. (2) din Codul de procedură penală, curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă atât de tribunale, cât şi de judecătorii.

Dată fiind situaţia arătată, respectiv existenţa mai multor posibile interpretări ale art. 53 şi 55 din Legea nr. 101/2016, este necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea chestiunilor de drept, efectele unificării interpretării fiind deosebit de importante, deoarece:

În opinia Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, dispoziţiile de procedură din Legea nr. 101/2016, în vigoare din 23 mai 2016, reglementează remediile, căile de atac şi procedura de soluţionare a acestora, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune, precum şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Legea nr. 101/2016 se aplică şi cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi celor privind executarea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor [art. 1 alin. (1) şi (2)]. Dispoziţiile Legii nr. 101/2016 se completează cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 134/2010, şi cu cele ale Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 287/2009, în măsura în care prevederile acestora din urmă nu sunt contrare (art. 68).

Problema în discuţie a luat naştere din necorelarea dispoziţiilor art. 53 alin. (1

Conform opiniei majoritare exprimate în cadrul completului de judecată, deşi art. 55 alin. (3) nu distinge între tipurile de litigii, competenţa în primă instanţă şi procedura aplicabilă celor două tipuri de litigii sunt complet diferite, fiind o simplă inadvertenţă legislativă, în sensul că la momentul emiterii actului normativ s-a omis corelarea prevederilor referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă şi a celor referitoare la secţia competentă să judece calea de atac respectivă. Astfel că, dată fiind atribuirea în primă instanţă a competenţei soluţionării cauzelor prevăzute de art. 53 alin. (1

Recurenta A a arătat că litigiul are ca obiect o acţiune ce decurge din executarea unui contract de achiziţie publică, aşa încât sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile speciale ale Legii nr. 101/2016. Faţă de lipsa unei distincţii clare prevăzute în lege cu privire la limitarea aplicabilităţii prevederilor art. 55 din Legea nr. 101/2016 la litigiile întemeiate în baza art. 53 alin. (1) din acelaşi act normativ nu se poate concluziona decât că, deşi litigiile prevăzute la art. 53 alin. (1

În ceea ce priveşte competenţa funcţională, recurenta a arătat că acest aspect a fost tranşat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui conflict de competenţă ivit între secţia civilă şi cea de contencios administrativ, stabilind corecta competenţă de soluţionare a recursului în favoarea secţiei civile.

Intimatul B a arătat, în concluziile orale de la termenul din 24 februarie 2020, că litigiile având ca obiect executarea contractelor administrative sunt în competenţa instanţelor de drept comun, calea de atac fiind apelul.

Intimata-pârâtă E a apreciat că, în cauză, competenţa aparţine secţiei civile a Curţii de Apel Galaţi, arătând că prin Legea nr. 212/2018 a fost introdusă distincţia între competenţa soluţionării cauzelor derivând din încheierea contractelor administrative, ce revine secţiei de contencios administrativ, şi cea a soluţionării cauzelor determinate de executarea acestor contracte, ce revine instanţei civile de drept comun. Această distincţie se reflectă, pe de o parte, în dispoziţiile art. 53 şi 55 din Legea nr. 101/2016 şi, pe de altă parte, în dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Justificarea soluţiei legislative este dată de faptul că, în faza executării contractelor administrative, nu mai sunt incidente reglementările de drept public, ci normele de drept comun, iar soluţia dată de instanţa de contencios administrativ (într-un eventual proces de competenţa sa) nu este pusă în discuţie în cadrul litigiului derivat din executarea contractului.

Intimatul-pârât F a considerat că, în speţă, competenţa aparţine secţiei civile a Curţii de Apel Galaţi, deoarece hotărârea pronunţată în cazul generat de executarea contractelor administrative poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanţa ierarhic superioară, avându-se în vedere forma în vigoare a textului începând cu data de 12 februarie 2020.

Recurenta-reclamantă D, deşi citată cu menţiunea corespunzătoare, nu a formulat un punct de vedere.

Recurentul G a considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, argumentând astfel:

În ceea ce priveşte relevanţa chestiunii de drept invocate s-a arătat că modul de soluţionare a căii de atac este determinat în mod neechivoc de lămurirea modului în care se aplică prevederile art. 53 alin. (1

În ipoteza în care prin lămurirea acestei chestiuni de drept se va statua că în declararea şi judecarea căii de atac împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile instanţelor civile de drept comun, în litigiile prevăzute la art. 53 alin. (1

Deşi textul de lege nu precizează în mod expres, a considerat că legiuitorul a avut în vedere situaţia în care există chestiuni de drept susceptibile de interpretări diferite, care, odată aplicate în cauze concrete, ar genera o practică neunitară.

Această interpretare şi aplicare neunitară a prevederilor legale a fost sesizată la nivelul instanţelor de judecată din Constanţa, fiind pronunţate în cauze similare, anume în litigii având ca obiect executarea unor contracte administrative, soluţii pentru care unele completuri ale Tribunalului Constanţa au dispus posibilitatea atacării unor astfel de hotărâri cu recurs în termen de 10 zile de la data comunicării, în timp ce altele au indicat calea de atac a apelului în 30 de zile, ţinând cont de natura juridică patrimonială a litigiului, care, odată atribuit în competenţa instanţelor civile de drept comun, ar urma procedura civilă de drept comun în concordanţă cu funcţionalitatea acestor secţii, atât la fond, cât şi în exercitarea căilor de atac.

Distincţia între cele două tipuri de acţiuni este evidentă, întrucât o cerere având ca obiect valorificarea raporturilor juridice contractuale intră în categoria litigiilor de natură patrimonială, iar cea care supune analizei validitatea unui contract de achiziţie în sfera litigiilor de contencios administrativ.

Aşadar, în opinia recurentului, scopul organizării funcţionale a instanţelor de judecată este acela de a soluţiona cauze în funcţie de specificul acestora, o interpretare contrară neputând fi primită, deoarece în ipoteza în care intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a degreva instanţele de contencios administrativ ar fi atribuit spre soluţionare secţiilor civile, în speţă, celor specializate în litigii cu profesionişti, şi cereri cu alt obiect decât acţiuni izvorâte din executarea contractelor administrative.

Împrejurarea că problema de drept cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să pronunţe o hotărâre preliminară este o prevedere de procedură nu atrage inadmisibilitatea sesizării, deoarece modalitatea de aplicare şi interpretare a prevederilor art. 53 alin. (1

În aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) raportat la prevederile art. 53 alin. (1